Umanismul și de ce a schimbat felul în care omul s-a privit pe sine

La un moment dat, în Europa, centrul de greutate s-a deplasat. Nu dintr-o singură decizie și nici într-un singur oraș, ci printr-o schimbare de privire. Textele vechi ale Antichității greco-romane au fost căutate, copiate, traduse, discutate cu pasiune. Limba greacă veche a fost învățată din nou. Literatura latină a fost redescoperită. În Florența, sub impulsul lui Cosimo de Medici, o „Academie” condusă de Marsilio Ficino aduna oameni pentru care întoarcerea la izvoare nu era un joc erudit, ci începutul unei alte ordini a spiritului.

Aici se află unul dintre marile praguri ale istoriei europene. Umanismul, mișcarea spirituală aflată la baza Renașterii, a pus în prim-plan omul, cultura lui, capacitatea lui de a judeca și de a se forma. În sensul larg al cuvântului, el este mișcarea care pune în centrul lumii omul și afirmarea liberă a personalității sale. În sens filozofic, este o poziție care acordă prioritate omului și valorilor umane, văzând în ființa umană o valoare supremă, un scop în sine, nu un mijloc. În spatele acestor formule se află însă o dramă reală a civilizației: eliberarea gândirii de cadrul îngust al dogmelor și apariția unei încrederi noi în puterile omului.

De aceea, istoria umanismului nu este doar istoria unui curent cultural. Este istoria unei mutații. A felului în care omul a început să creadă că adevărul trebuie căutat prin mijloace umane, prin rațiune, prin observarea dovezilor, prin educație și prin dialog cu marile texte ale trecutului.

Omul devine măsura

Umanismul are două înțelesuri mari, iar între ele există o punte. Pe de o parte, este o poziție filozofică ce pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientându-se mai ales asupra omului ca individ. Pe de altă parte, este mișcarea spirituală care a stat la baza Renașterii și care, apărută în Italia, s-a extins treptat în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea.

În istoria ideilor, sursele așază foarte departe una dintre primele formulări ale acestei mutații. Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea î.Chr., este considerat un prim reprezentant al umanismului, pentru că pentru el „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Formula era scurtă, dar răsturnătoare. Ea muta accentul de pe un adevăr garantat din afara omului pe om însuși, pe măsura lui, pe judecata lui.

Termenul de humanitas apare deja la Cicero. Acolo, omul ocupă un loc aparte printre celelalte viețuitoare. În Evul Mediu se vorbea despre humaniores litterae, adică ansamblul cunoștințelor profane predate în facultățile de arte, în deosebire de diviniores litterae, legate de studiul Bibliei și de facultățile de teologie. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, umaniștii vorbiți în surse studiau ceea ce numeau studia humanitatis, adică scrierile clasice ale antichității.

Pentru erudiții Renașterii, humanitas păstra sensul ciceronian: acea cultură care desăvârșește calitățile naturale ale omului și îl face demn de acest nume. Cu alte cuvinte, omul nu era doar născut om. Trebuia format. Cultivat. Ridicat prin literatură, filozofie, gramatică, retorică, poezie, istorie și reflecție morală.

Termenul „umanism”, în înțelesul actual, apare mult mai târziu, în 1808, în scrierea lui Friedrich Immanuel Niethammer. Dar realitatea istorică pe care o numim astăzi astfel se conturase cu multe secole înainte.

Italia și întoarcerea la izvoare

Istoricii așază în mod tradițional începuturile umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea. Legătura cu Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio este esențială. Din această clipă, trecutul antic încetează să mai fie doar o moștenire îndepărtată. Devine un model viu de viață, de gândire și de creație artistică.

Un impuls important a venit atunci când, după invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învățați greci s-au refugiat în peninsula italică și au adus cu ei manuscrise în limba lor de origine. De aici pornește o mișcare de traducere și redescoperire. Literați italieni precum Guarino din Verona, Francesco Filello și Giovanni Aurispa au învățat limba greacă veche și au tradus în italiană operele clasice grecești. Poezia latină a epocii romane a fost redescoperită grație lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati și Gian Francesco Poggio au tradus în limba italiană operele scriitorilor romani.

Nu era un exercițiu de muzeu. În aceste texte, umaniștii găseau modele de stil, de morală personală și publică, de reflecție asupra cetății și asupra omului. Umanismul renascentist sublinia superioritatea literaturii latine și grecești și mai ales valoarea ei morală. Aici se vede una dintre marile lui mize: cultura clasică nu era admirată doar pentru frumusețea ei, ci pentru puterea de a forma oameni.

Difuzarea textelor a fost favorizată de descoperirea tiparului și de perfecționarea imprimeriilor. La fel de importante au fost dezvoltarea orașelor și a universităților, locuri de întâlnire ale învățaților. Circulația ideilor a devenit mai rapidă, iar noua cultură a putut ieși din cercuri restrânse.

Un moment semnificativ a fost înființarea „Academiei” din Florența, sub impulsul lui Cosimo de Medici. Condusă de Marsilio Ficino, traducător al Dialogurilor lui Platon, această Academie îi reunea pe Pico della Mirandola, Pietro Bembo și Angelo Poliziano. Era dedicată în primul rând filozofiei platonicienе și se opunea scrierilor lui Aristotel introduse în Europa de Averroes și Avicenna și acceptate de Biserica Catolică.

Această opoziție spune mult despre tensiunea epocii. Umanismul nu însemna doar iubire de carte veche, ci alegere intelectuală. Era o repoziționare în marile dezbateri despre cunoaștere, autoritate și modelul cultural legitim. Activitatea Academiei florentine a exercitat o mare influență asupra dezvoltării literaturii, picturii și arhitecturii din epoca Renașterii. Sursele îl amintesc aici și pe Pirro Ligorio, care pictează tabloul „Alegoria Științelor”. Tot în același orizont apare Cyriac din Ancona, numit „Tatăl de Arheologie”.

Drumul către nord

Din Italia, umanismul s-a propagat în primul rând în Germania și Olanda. Nu întâmplător. Ambele țări au cunoscut o mare expansiune a imprimeriilor, iar adevărate târguri de cărți au favorizat schimburile culturale. Ideea umanistă nu s-a răspândit doar prin profesori și elevi, ci și prin hârtie, prin tipar, prin rețelele noi ale unei Europe în care cartea circula tot mai repede.

În Germania, Johannes Reuchlin s-a opus împăratului Maximilian I, care voia să interzică scrierile în limba ebraică, cu excepția Bibliei. Poziția lui a fost limpede: textele interzise fac parte din patrimoniul cultural al omenirii. În această formulă se concentrează un întreg program umanist. Cultura nu mai este redusă la un singur canal legitim. Există o moștenire a omenirii care trebuie apărată.

Tot în Germania, umanismul a pregătit calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul lui Luther, Philipp Melanchthon, profesor de Filologie la Universitatea din Wittenberg, a redactat prima formulare științifică a principiilor Reformei în lucrarea Loci communes rerum theologicarum, din 1521, iar în 1540 a redactat Confesiunea de la Augsburg. Melanchthon dorea ca răspândirea Protestantismului să se realizeze cu mijloace pașnice și s-a străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene. Aici, umanismul apare nu ca simplă anticameră a rupturii, ci și ca încercare de ordine, claritate și moderație.

În Olanda, Erasmus din Rotterdam a fost unul dintre cei mai eminenți umaniști ai Renașterii și Reformei din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Stefan Zweig îl numea „primul european conștient”. Critic față de Biserica Catolică, Erasmus este considerat precursor al reformei religioase, deși el însuși nu a aderat la protestantism. A preconizat în mod conștient spiritul de toleranță religioasă. Acesta este unul dintre marile efecte ale umanismului: eliberând gândirea de închideri dogmatice, a făcut loc toleranței.

Franța, Anglia și o Europă care se schimbă

În Franța, umanismul a pătruns prin învățații și artiștii italieni aflați la curtea papală din Avignon, printre ei Petrarca. La curtea regelui Carol V le Sage circulau deja traduceri din Titus Livius și Aristotel. Apoi, războaiele lui Francisc I în Italia au contribuit la contactul direct cu curentele culturale aflate acolo în plină efervescență.

Francisc I a creat Collège des lecteurs royaux, unde se predau greaca, latina și ebraica de către Jacques Lefèbre d’Étaples. Și aici vedem foarte clar ce urmărea umanismul în sens restrâns: studiul umanioarelor, adică al limbilor clasice, al literaturilor și al filozofiei. Dar în spatele limbilor stătea o întreagă viziune despre formarea omului.

Etienne Dolet a propagat o gândire inspirată din Platon, adaptată creștinismului, influențând poeții „Pleiadei”, precum Pierre de Ronsard și Joachim du Bellay. Montaigne susținea că rațiunea permite omului să se elibereze de ideile preconcepute. Iar François Rabelais întruchipa, după surse, perfect modelul umanismului din epoca Renașterii, luptând cu entuziasm pentru reînnoirea gândirii în spiritul antichității clasice.

În Anglia, Thomas Morus a scris Utopia în 1516, o lucrare fundamentală de istorie a ideilor politice. A devenit cancelar al regelui Henric VIII, dar, opunându-se reformei religioase a acestuia, a căzut în dizgrație și a fost executat. Cazul lui arată limpede că umanismul nu a trăit într-un vid liniștit. În jurul marilor întrebări despre Biserică, autoritate și reformă, mizele erau de viață și de moarte.

Sursele amintesc și alte spații: Ungaria, la curtea regelui Matei Corvin, Polonia cu Jan Kochanowski, Spania cu cardinalul Jiménez de Cisneros, fondator al unei universități trilingue la Alcalà de Henares și editor al unei Biblii poliglote, și Juan Luis Vives. Către 1540, mișcarea umanistă cuprindea întreaga Europă apuseană. Același ideal lega acum regiuni diferite: un mod de gândire optimist, încrezător în progresul omenirii.

Când rațiunea cere dreptul la adevăr

Dincolo de geografia lui, umanismul a însemnat o schimbare de metodă. Conform umaniștilor, oamenii au sarcina de a găsi adevărul. Nu prin revelație, misticism, tradiție sau orice este incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile, ci prin mijloace umane. De aici sprijinul pentru scepticismul științific și pentru metoda științifică, precum și refuzul autoritarismului și al credinței ca justificare a acțiunilor.

Umanismul afirmă și că înțelegerea binelui și răului se bazează pe cea mai bună înțelegere a propriilor interese și a celor comune ale indivizilor, nu pe un adevăr transcendental sau pe o sursă arbitrar localizată. În centru rămâne omul ca ființă capabilă de autodeterminare.

De aceea, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale, precum dependența de credință, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelații divine. Totuși, sursele precizează că el nu respinge în mod necesar credințele însele. Unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. Umanismul nu este o dogmă despre existența sau inexistența zeilor. El este, înainte de toate, un proces etic și intelectual centrat pe om.

În spațiul renascentist, accentul pe întoarcerea la origini a contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanții consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice. În același timp, în Occident a existat și un umanism creștin viguros și fructuos, de la Erasmus din Rotterdam până la scriitori cu sensibilitate religioasă care se revendică de la umanism.

Tocmai această diversitate explică de ce umanismul este greu de redus la o singură formulă. Nu există o ideologie unică și nici un singur set de comportamente la care aderă toți cei care se revendică de la el. Dar există un nucleu clar: încrederea că omul poate și trebuie să dea sens propriei vieți, să caute adevărul prin rațiune și să construiască norme morale pornind de la condiția umană.

Ce a schimbat în lume

Influența umanismului asupra secolului al XVI-lea a fost hotărâtoare. La început, științele nu erau incluse și se găseau la marginea mișcării. Bernard Palissy și Ambroise Paré, de pildă, nu acordau atenție autorilor antici, preferând experiența și practica. Totuși, se studiau scrierile lui Arhimede, iar Copernic afirma necesitatea experienței trecutului pentru noi descoperiri. Chiar și aici se vede o logică umanistă: trecutul este resursă, nu lanț.

În politică, umaniștii aminteau suveranilor datoriile lor față de Dumnezeu, față de supuși și față de ei înșiși. Sursele îl invocă aici pe Niccolo Machiavelli și lucrarea Il Principe din 1532. În același timp, umaniștii apelau la popor să participe la viața publică. Cetatea nu mai era doar decorul puterii; devenea locul unei responsabilități împărtășite.

Educația copiilor avea ca obiectiv principal să-i instruiască pentru a-i face mai umani. Aici stă poate cea mai adâncă moștenire a umanismului. El a schimbat curriculumul, metodele și scopul formării. A pus în centrul educației disciplinele umaniste și ideea că omul se desăvârșește prin cultură.

În literatură, umanismul a adus pe primul plan teme precum natura, virtutea, gloria și iubirea. Dar dincolo de temele literare, a creat un alt tip de autor și un alt tip de cititor: unul interesat de libertatea spiritului, de frumusețea limbii și de puterea reflecției morale.

Mai larg, umanismul a antrenat crearea unor noi discipline și sfere de activitate precum Geografia, Cosmologia, Filozofia politică și Teoria istoriei. A implicat libertatea și independența față de religie, dând astfel impuls reformei religioase. A permis eliberarea gândirii din cadrul îngust al dogmelor și apariția spiritului de toleranță.

În sensul său filozofic actual, umanismul păstrează această orientare: omul este punctul de plecare al cercetării morale și filozofice serioase; viața bună se construiește aici și acum; scopul suprem este prosperitatea umană; iar accentul cade pe binele oamenilor, pe libertate, autonomie și progres. El include o atitudine optimistă față de capacitățile omului, fără a susține că natura umană ar fi pur binevoitoare sau că idealurile se ating fără efort. Dimpotrivă, sursele subliniază că ridicarea la înălțimea propriului potențial cere multă muncă și ajutorul celorlalți.

Așa se explică și forța de durată a umanismului. El nu a fost doar o revenire la Antichitate și nici doar o critică a dogmei. A fost afirmarea unei responsabilități. Omul nu mai așteaptă ca sensul, adevărul și norma să coboare asupra lui din afară. Este chemat să le caute, să le judece, să le construiască. Din această chemare s-au născut Renașterea, reforma educației, noi discipline, spiritul de toleranță și o nouă idee despre demnitatea ființei umane.