Arta Renașterii și felul în care a schimbat privirea Europei

La Florența, în 1401, șapte tineri sculptori au fost chemați să răspundă unei comenzi precise: ușile din bronz ale Baptisteriului Catedralei. Din acel concurs, la care au participat Brunelleschi, Donatello și câștigătorul Lorenzo Ghiberti, se vede limpede una dintre marile schimbări ale epocii. Arta nu mai era doar repetare a formulelor moștenite. Devenea teren de probă, de rivalitate, de invenție. Iar ceea ce se petrecea într-un oraș italian avea să conteze, în timp, pentru întreaga Europă.

Arta Renașterii, așa cum este înțeleasă pentru anii 1350-1620, cuprinde pictura, sculptura și arta decorativă ale unei perioade în care Europa și-a schimbat felul de a privi lumea. Stilul a apărut distinct în Italia în jurul anului 1400, în paralel cu transformări din filosofie, literatură, muzică, știință și tehnologie. A pornit de la arta antichității clasice, socotită cea mai nobilă dintre tradițiile vechi, dar nu s-a limitat la o simplă întoarcere în trecut. A absorbit evoluțiile din arta Europei de Nord și a folosit cunoștințele științifice ale timpului.

Pentru istoricii de artă, această artă marchează trecerea Europei de la Evul Mediu la Epoca modernă timpurie. Dar cercetătorii nu mai văd Renașterea ca pe o ruptură bruscă. În multe regiuni, arta Renașterii timpurii a trăit în paralel cu arta medievală târzie. Tocmai de aici vine forța ei: din întâlnirea dintre vechi și nou, dintre memoria clasică și experiența prezentului, dintre simbol și observația directă a naturii.

O lume care începea să se schimbe

Arta Renașterii nu s-a născut singură. Ea a fost legată de aceleași schimbări care au atins filosofia, literatura, arhitectura, teologia, știința și chiar guvernarea. Savanții și umaniștii epocii s-au concentrat asupra vieții prezente și asupra felurilor în care viața omului putea fi îmbunătățită. Filosofia și religia medievală nu au mai ocupat singure centrul. Figuri precum Erasmus, Dante și Petrarca au criticat credințele superstițioase și au privit cu scepticism multe dintre ele.

Și ideea de educație s-a lărgit. Nu mai era vorba doar despre învățătura într-un sens îngust, ci despre formarea unui „om ideal”, capabil să înțeleagă și să aprecieze arta, muzica, poezia și literatura. În același timp, au redevenit accesibile texte clasice pierdute pentru savanții europeni de secole: texte de filosofie, proză, poezie, dramă, știință, o teză despre arte și scrieri de teologie creștină timpurie. Europa a dobândit și acces la matematică avansată, cu rădăcini în operele savanților islamici.

Tiparul cu caractere mobile, apărut în secolul al XV-lea, a grăbit răspândirea ideilor. Cărțile s-au înmulțit și s-au adresat unui public mai larg. La Florența, fondarea Băncii Medici și comerțul legat de ea au adus o prosperitate fără precedent. Cosimo de’ Medici a impus și un model nou de patronaj al artelor, care nu depindea de biserică sau de monarhie. În acest mediu, relația omului cu umanitatea, universul și Dumnezeu nu mai era privită ca aparținând exclusiv bisericii. Filosofia umanistă a schimbat cadrul în care artistul lucra și era privit.

Interesul reînnoit pentru clasici a dus până și la primele studii arheologice ale rămășițelor romane, făcute de Brunelleschi și Donatello. Reîntoarcerea la modele clasice în arhitectură a născut un clasicism corespunzător în pictură și sculptură. Acesta se vede deja din anii 1420 la Masaccio și Uccello. Tot atunci, tehnica vopselei în ulei, perfecționată de artiști belgieni și francezi precum Robert Campin, Jan van Eyck, Rogier van der Weyden și Hugo van der Goes, a început să fie adoptată în Italia, din jurul anului 1475, cu efecte de durată asupra picturii.

Începutul secolului al XV-lea a adus la Florența o concentrare remarcabilă de talente: Masaccio, Brunelleschi, Ghiberti, Piero della Francesca, Donatello și Michelozzo. Din această întâlnire a ieșit un ethos artistic care a pregătit marii maeștri ai Renașterii târzii și, în același timp, a ridicat nivelul multor artiști mai puțin cunoscuți. La Veneția, un patrimoniu asemănător s-a format în jurul familiei Bellini, al lui Mantegna, Giorgione, Tizian și Tintoretto. Iar în 1435 și 1452, două tratate ale lui Leone Battista Alberti, De pictura și De re aedificatoria, au fixat în scris idei esențiale ale noii arte.

Din umbra Evului Mediu

În Italia, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, primele semne ale schimbării se văd în sculptura lui Nicola Pisano și a fiului său, Giovanni Pisano. Lucrând la Pisa, Siena și Pistoia, ei au arătat tendințe puternic clasicizante, probabil influențate de contactul cu sarcofagele romane antice. Capodoperele lor sunt amvonul Baptisteriului și Catedrala din Pisa.

În același timp, la Florența, Giotto a schimbat pictura figurativă. În comparație cu contemporanii săi și cu profesorul său, Cimabue, pictura lui avea o naturalețe, o tridimensionalitate și o vitalitate nemaiîntâlnite. Avea și un caracter clasicist. Marea sa operă, ciclul Vieții lui Hristos din Capela Arena de la Padova, a rămas un reper. Giorgio Vasari, în secolul al XVI-lea, l-a văzut pe Giotto drept omul care a „salvat” și „restaurat” arta dintr-un stil „crud, tradițional, bizantin”, dominant în Italia secolului al XIII-lea.

Această etapă, numită adesea Proto-Renaștere, nu a însemnat încă victoria deplină a unui stil nou. Dar a pregătit terenul. A adus un interes sporit pentru corp, pentru volum, pentru prezența vie a figurii. Cu Giotto și cu Pisanii, arta italiană începea să iasă din convenție și să caute din nou realitatea.

Florența și invenția unei noi priviri

Dacă există un loc în care Renașterea timpurie a căpătat formă limpede, acesta este Florența. Concursul din 1401 pentru ușile Baptisteriului a fost mai mult decât un episod artistic. A fost momentul în care o generație s-a văzut pe sine. Brunelleschi, Donatello și Ghiberti sunt numele cele mai puternice ale acelei clipe.

Brunelleschi a rămas celebru mai ales ca arhitect al domului Catedralei din Florența și al Bisericii San Lorenzo, dar a realizat și lucrări sculpturale, între care un crucifix de dimensiuni naturale la Santa Maria Novella, lăudat pentru naturalismul său. Studiile sale despre perspectivă l-au influențat, se crede, pe Masaccio. Donatello, la rândul lui, a devenit cel mai renumit sculptor al Renașterii timpurii. Statuia sa a lui David, umanistă și neobișnuit de erotică, a ajuns unul dintre simbolurile republicii florentine. Iar monumentul dedicat lui Gattamelata a fost primul ecvestru din bronz, de dimensiuni naturale, realizat până atunci.

În pictură, Masaccio a deschis decisiv drumul. În 1425, el a marcat începutul Renașterii timpurii în pictura italiană. A împins mai departe ceea ce începuse Giotto cu un secol înainte: forme solide, fețe și gesturi naturale. Între 1425 și 1428 a realizat mai multe picturi pe panou, dar renumele său stă mai ales în ciclul de fresce început în Capela Brancacci împreună cu Masolino. Impactul acestor fresce a fost profund, până la Michelangelo. După el, Fra Angelico a continuat această moștenire, în special prin frescele de la Mănăstirea San Marco din Florența.

În secolul al XV-lea, pictorii florentini au fost preocupați în mod deosebit de perspectivă și de lumină. Uccello era atât de absorbit de problema perspectivei, încât, după Vasari, pasiunea aceasta îi tulbura somnul. Rezultatul se vede în cele trei picturi din seria Bătălia de la San Romano, considerate încheiate până în 1460. Piero della Francesca a lucrat mai metodic: a făcut studii sistematice și științifice despre lumină și perspectivă liniară, vizibile în frescele din ciclul Istoria adevăratei cruci de la San Francesco din Arezzo.

În sud, la Napoli, Antonello da Messina s-a numărat printre primii pictori italieni care au folosit vopselele în ulei pentru portrete și picturi religioase, probabil încă din jurul anului 1450. Această tehnică a dus-o apoi spre nord, influențând artiștii din Veneția. Tot în nordul Italiei, Andrea Mantegna a decorat Camera degli Sposi pentru Ludovico Gonzaga, plasând portretele familiei și curții într-un spațiu arhitectural iluzionist.

Sfârșitul Renașterii timpurii italiene a venit tot printr-o mare comandă. De această dată, nu prin competiție, ci prin colaborare. Papa Sixtus al IV-lea a reconstruit Capela Papală, numită apoi Capela Sixtină, și a chemat un grup de artiști, Sandro Botticelli, Pietro Perugino, Domenico Ghirlandaio și Cosimo Rosselli, să-i decoreze pereții cu fresce despre Viața lui Iisus Hristos și Viața lui Moise. Cele șaisprezece picturi mari, deși diferite ca stil individual, folosesc aceleași principii de organizare și aceleași instrumente de excelență: iluminarea, perspectiva liniară și atmosferică, anatomia, scurtarea formelor și caracterizarea.

Uleiul, detaliul și drumul spre nord

În Țările de Jos, arta s-a dezvoltat în bună măsură separat de Renașterea italiană timpurie. Nu a fost împinsă de o dorință conștientă de a readuce în prim-plan antichitatea. Și totuși, rezultatele au fost de o forță extraordinară. Acolo, stilul a crescut direct din pictura medievală în tempera, pe panouri și manuscrise iluminate, precum și din alte forme, cum era vitraliul. Fresca era mai puțin folosită în Europa de Nord. Materialul principal era vopseaua în ulei, folosită de mult pentru scuturi și accesorii ceremoniale din piele, fiind flexibilă și durabilă.

Primele picturi în ulei din Țările de Jos sunt minuțioase, precise și foarte detaliate. Uleiul permitea redarea variațiilor de ton și textură și făcea posibilă observarea naturii în cele mai mici amănunte. Pictorii de aici nu construiau imaginea pornind de la perspectiva liniară și de la proporțiile corecte în sensul italian. Ei păstrau o viziune medievală asupra proporțiilor ierarhice și a simbolismului religios, dar tratau realist elementele materiale, naturale și făcute de om.

Jan van Eyck și fratele său Hubert au pictat Altarul Mielului Mistic. Robert Campin, Rogier van der Weyden, Hans Memling și Hugo van der Goes fac parte din același mare grup de artiști. În 1475, Retarul Portinari al lui Hugo van der Goes a ajuns la Florența și a avut o influență majoră asupra multor pictori, mai ales asupra lui Domenico Ghirlandaio, care a realizat un altar inspirat din elementele sale. Este unul dintre semnele cele mai clare că Renașterea nu a fost o singură direcție, dinspre Italia spre restul continentului, ci un schimb continuu.

La sfârșitul perioadei, Hieronymus Bosch a adus ceva fără echivalent în restul Renașterii. El folosea forme fanteziste, obișnuite în decorarea marginilor și literelor manuscriselor iluminate, și combina forme vegetale și animale cu elemente arhitecturale. Scoase din contextul iluminării și populate cu oameni, aceste imagini dau picturilor lui o calitate suprarealistă. Capodopera sa este tripticul Grădina deliciilor pământești.

Trei maeștri și apogeul italian

Între 1495 și 1520, Renașterea italiană ajunge la ceea ce este numit, de obicei, Renașterea Înaltă. În centrul acestei etape stau trei nume: Leonardo da Vinci, Michelangelo și Rafael. Fiecare a dus arta în altă direcție, iar împreună au definit un vârf.

Leonardo da Vinci a dus la perfecțiune marile probleme ale picturii care îi preocupaseră pe artiștii Renașterii timpurii: iluminarea, perspectiva liniară și atmosferică, anatomia, scurtarea formelor, caracterizarea. Toată viața sa a fost legată de studiul atent al naturii și de înregistrarea observațiilor sale. Vopseaua în ulei, adoptată ca mediu principal, i-a permis să redea lumina și efectele ei asupra peisajelor și obiectelor cu o naturalețe și o intensitate dramatică fără precedent, așa cum se vede în Mona Lisa, realizată între 1503 și 1506. Disecțiile de cadavre i-au adâncit înțelegerea anatomiei scheletale și musculare, vizibilă în Sfântul Ieronim în pustie. Iar emoția umană din Cina cea de taină, finalizată între 1495 și 1498, a fixat un nou standard pentru pictura religioasă.

Michelangelo, contemporanul său mai tânăr, a mers pe un drum diferit. În pictură și sculptură, el nu a arătat interes pentru observarea obiectelor naturale, cu excepția corpului uman. Încă din primii ani de maturitate și-a perfecționat tehnica prin statuia uriașă din marmură a lui David și prin grupul Pietà din Basilica Sf. Petru din Roma. Apoi a explorat posibilitățile expresive ale anatomiei umane. Comanda primită de la Papa Iulius al II-lea pentru tavanul Capelei Sixtine a dus la o capodoperă a compoziției figurative, cu efect profund asupra tuturor generațiilor următoare de artiști europeni. În Judecata de Apoi, pictată între 1534 și 1541 pe peretele altarului aceleiași capele, apare un stil manierist, cu corpuri adesea alungite, care a înlocuit stilul Renașterii Înalte între 1520 și 1530.

Rafael a fost al treilea mare pictor al acestei etape. Deși a trăit puțin, a realizat numeroase portrete vii și impresionante, printre care cele ale Papei Iulius al II-lea și ale Papei Leon al X-lea, precum și multe reprezentări ale Madonei și ale Pruncului Hristos, între care celebra Madonna Sixtină. Moartea sa, în 1520, la vârsta de 37 de ani, este considerată de mulți istorici drept sfârșitul Renașterii Înalte, chiar dacă unii artiști au continuat să lucreze în acest stil și după aceea.

În nordul Italiei, școala venețiană a dat o altă formulă a apogeului. Giovanni Bellini, mai ales în lucrările târzii, a fost reprezentativ prin marile sale altare de tip Conversația sacră, în care sfinții sunt grupați în jurul Madonei încoronate. Giorgione, mort în 1510 la 32 de ani, a lăsat puține lucrări, dar enigmatice, precum Furtuna. Tizian, încă din primele lucrări, între care Înălțarea la cer a Fecioarei, a combinat acțiunea umană și drama cu o culoare spectaculoasă și o atmosferă unică. El a continuat să picteze într-un stil specific Renașterii Înalte până aproape de sfârșitul carierei, în anii 1570, folosind tot mai mult culoarea și lumina pentru a defini figurile.

O Europă a formelor diferite

Renașterea nu a arătat la fel peste tot. În Franța, între 1375 și 1528, artiștii au rămas adesea legați de curți. Au realizat manuscrise iluminate, portrete pentru nobili, picturi devoționale și altare. Frații Limbourg sunt printre cei mai cunoscuți, ca autori ai manuscrisului Très Riches Heures du Duc de Berry. Jean Fouquet, pictor al curții regale, a vizitat Italia în 1437 și a arătat influența pictorilor florentini, cum era Paolo Uccello. Este cunoscut pentru portrete, inclusiv cel al lui Carol al VII-lea al Franței, pentru iluminări și pentru faptul că este considerat inventatorul portretului în miniatură.

Tot în Franța, Enguerrand Quarton și Jean Hey au realizat altare faimoase, distincte atât de modelul italian, cât și de cel flamand. În aceste lucrări, realismul, observarea atentă a figurii umane, a emoțiilor și a luminii se combină cu o formalitate medievală, inclusiv cu fundaluri aurite.

În Germania, influențele Renașterii au început să se vadă în secolul al XV-lea, fără a se răspândi imediat. Michael Pacher este considerat primul artist german al cărui stil arată influențe ale Renașterii italiene. În secolul al XVI-lea, tendința a devenit mai puternică. Albrecht Dürer a avut un rol esențial: fascinat de ideile clasice, a mers în Italia să studieze arta și a adus în Germania stiluri și idei renascentiste. El a fost descris ca primul artist din nord care a înțeles pe deplin scopurile fundamentale ale Renașterii sudice. Hans Holbein cel Tânăr a integrat ideile italiene păstrând realismul detaliat al nordului. Alături de ei stau Matthias Grünewald, Albrecht Altdorfer și Lucas Cranach cel Bătrân.

Un domeniu aparte a fost gravura. În Germania, maeștri precum Martin Schongauer au ridicat nivelul gravurii pe metal la sfârșitul anilor 1400, iar dezvoltarea tiparului a favorizat artele grafice. Gravura pe metal a început să înlocuiască xilogravura în timpul Renașterii, deși Dürer a continuat să facă xilogravuri de mare valoare artistică.

Marea Britanie a ajuns mai târziu la un stil renascentist propriu. Mulți artiști ai curții Tudor erau străini, adesea din Țările de Jos, printre ei și Hans Holbein cel Tânăr, care a murit în Anglia. Un domeniu în care britanicii au fost inovatori a fost portretul în miniatură, dezvoltat într-un gen distinct de artiști precum Nicholas Hilliard. În Scoția, arta Renașterii a depins și ea în mare măsură de artiști veniți din afară și a rămas concentrată în jurul curții regale.

Ce a văzut Renașterea și cum a învățat să arate

Artiștii Renașterii au lucrat o mare varietate de teme. Altarele religioase, ciclurile de fresce și lucrările mici pentru devoțiune personală au fost foarte populare. Pentru inspirație, pictorii din Italia și din nordul Europei se întorceau adesea la Legenda Aurea a lui Jacobus de Voragine, o sursă foarte influentă pentru viețile sfinților, care marcase deja arta medievală. Dar renașterea antichității clasice și umanismul au adus și multe lucrări mitologice și istorice. Poveștile lui Ovidiu au fost foarte populare. În plus, ornamentul decorativ, folosit mai ales în elemente arhitecturale pictate, a fost puternic influențat de motivele clasice romane.

Noua artă s-a sprijinit și pe tehnici care au schimbat nu doar aspectul imaginii, ci și felul de a gândi imaginea. Primul tratament important al picturii ca fereastră spre spațiu apare la Giotto, la începutul secolului al XIV-lea. Perspectiva liniară adevărată a fost formalizată mai târziu de Filippo Brunelleschi și Leon Battista Alberti. Ea a făcut reprezentarea mai realistă și a împins pictorii spre compoziții tot mai complexe.

Scurtarea formelor este efectul prin care liniile sunt reduse într-un desen pentru a crea iluzia adâncimii. Sfumato, termen introdus de Leonardo da Vinci, desemnează estomparea contururilor ascuțite prin trecerea subtilă de la un ton la altul, cu glazuri subțiri, pentru a obține iluzia de profunzime sau tridimensionalitate. Clarobscurul înseamnă modelarea prin contrast puternic între lumină și întuneric, pentru aceeași iluzie a volumului și spațiului, deși această tehnică a intrat în uz pe scară largă în perioada barocului.

De aceea arta Renașterii a contat atât de mult. A schimbat subiectele, a schimbat patronajul, a schimbat statutul artistului. Dar, mai ales, a schimbat privirea. A învățat Europa să vadă corpul, lumina, spațiul și natura într-un alt fel, fără să rupă cu totul legătura cu lumea dinainte. Din această tensiune a ieșit una dintre cele mai fecunde epoci ale culturii europene.