Menoniții, o credință născută din Reformă și modelată de persecuție

La 21 ianuarie 1525, într-o întâlnire restrânsă la Zürich, Conrad Grebel, Felix Manz și George Blaurock, împreună cu alți doisprezece oameni, s-au botezat unii pe alții. Gestul era scurt. Urmările lui au fost uriașe. Într-o Europă în care aproape fiecare prunc era botezat, iar apartenența religioasă ținea și de ordinea politică, a spune că botezul trebuie făcut doar la maturitate însemna mai mult decât o dispută teologică. Însemna contestarea unei lumi întregi.

Din această mișcare, numită anabaptistă, s-au desprins menoniții. Numele lor vine de la Menno Simons, cleric frizian născut în 1496, devenit în 1536 una dintre figurile cele mai importante ale anabaptismului. Prin scrisul și conducerea sa, el a ajutat la organizarea unor grupuri împrăștiate de credincioși și a dat coerență unor convingeri care se formaseră deja în anii tulburi ai Reformei radicale. Istoria menoniților începe, așadar, într-un timp al rupturilor, dar nu se explică doar prin doctrină. Ea se explică și prin frică, fugă, persecuție, încăpățânarea de a rămâne credincios unei alegeri și, de multe ori, prin prețul plătit pentru această alegere.

Din miezul Reformei radicale

Sursele așază începutul istoriei menonite în lumea vorbitoare de germană și olandeză din Europa centrală, în epoca Reformei radicale. Anabaptiștii, predecesorii menoniților, făceau parte din marea reacție protestantă împotriva practicilor și teologiei Bisericii Romano-Catolice. Trăsătura lor cea mai distinctă era respingerea botezului copiilor și insistența asupra botezului credincioșilor, adică a adulților care își asumă conștient credința.

De aici au pornit și alte idei importante. Unii dintre urmașii lui Huldrych Zwingli au ajuns să creadă că apartenența la Biserică, impusă încă de la naștere, nu corespundea modelului Noului Testament. Ei voiau o Biserică desprinsă de guvernare, în care oamenii să intre doar atunci când sunt gata să mărturisească public credința în Isus și dorința de a trăi după învățăturile sale. Tocmai aici se află miza de început a mișcării: libertatea conștiinței religioase și ideea unei comunități alcătuite din membri care aleg, nu din supuși înscriși automat.

În sursele engleze apare limpede că menoniții își trag rădăcinile din această lume anabaptistă, dar și că numele sub care au fost cunoscuți mai târziu vine de la un om care a transformat o mișcare risipită într-una recognoscibilă. Menno Simons a fost contemporan cu Martin Luther și Philip Melanchthon. El nu a inventat toate ideile anabaptiste, dar prin scrierile sale le-a formulat, le-a ordonat și le-a făcut durabile.

Apariția cultului este plasată în Frizia, în Olanda, în secolul al XVI-lea. Tot acolo se spune că Menno Simons, fost pastor frizian, a devenit anabaptist în 1536 și a adunat membrii cultului din nordul Europei în congregații care au luat numele lui. A fost momentul în care o familie largă de comunități, până atunci dispersate, a început să fie recunoscută sub un nume comun.

Menno Simons și alegerea fără sabie

În primii ani ai mișcării anabaptiste, Menno Simons era încă preot catolic în Țările de Jos. Se arată că auzise de noua mișcare și începuse să-și reconsidere credința catolică. Punea sub semnul întrebării doctrina transsubstanțierii, dar ezita să părăsească Biserica Romano-Catolică. Ezitarea nu a durat pentru totdeauna.

Un fapt biografic luminează această schimbare. Fratele său, membru al unui grup anabaptist, a fost ucis când el și tovarășii lui au fost atacați și au refuzat să se apere. Aici se vede una dintre liniile cele mai adânci ale identității menonite: convingerea că Isus a interzis răzbunarea și folosirea forței. Mulți dintre primii anabaptiști credeau că Dumnezeu nu aprobă uciderea sau violența, în niciun fel de împrejurare, și de aceea nu erau dispuși să lupte nici măcar pentru propria viață.

În 1536, la 40 de ani, Menno Simons a părăsit Biserica Romano-Catolică. De atunci înainte a devenit unul dintre liderii de seamă ai anabaptismului. Autoritățile l-au urmărit tot restul vieții. Numele său a ajuns să fie asociat cu grupurile împrăștiate de anabaptiști nonviolenți pe care i-a ajutat să se organizeze și să se consolideze. Din acest punct, istoria menoniților capătă o fizionomie distinctă: nu doar botezul credincioșilor, ci și nonrezistența, refuzul jurământului, disciplina bisericească și o viață văzută ca ascultare față de Hristos.

Câteva repere doctrinare importante sunt fixate. O expresie timpurie a credinței anabaptiste menonite a fost Mărturisirea de la Schleitheim, adoptată la 24 februarie 1527. Cele șapte articole ale sale acopereau excomunicarea, frângerea pâinii, separarea de Biserica Romano-Catolică și de practicile considerate lumești, botezul credincioșilor, păstorii în biserică, renunțarea la sabie și renunțarea la jurământ.

Mai târziu, în 1632, a fost adoptată Mărturisirea de credință de la Dordrecht. Ea a afirmat „the baptism of believers only”, spălarea picioarelor ca simbol al slujirii, disciplina bisericească, evitarea celor excomunicați, nesusținerea jurămintelor, căsătoria în aceeași biserică și nonrezistența. Dincolo de formulări, esența era limpede: adevăratul creștinism nu înseamnă doar a te numi creștin, ci a asculta de Hristos așa cum este înțeles din Biblie.

Persecuția care a făcut comunitatea mai puternică

Secolul al XVI-lea a fost, pentru menoniți și pentru alți anabaptiști, un secol de presiune continuă. Atât autorități protestante, cât și romano-catolice priveau periculos principiul apartenenței voluntare la Biserică. Frica lor a crescut și mai mult după revolta de la Münster, condusă de o sectă violentă de anabaptiști. Răspunsul a fost comun și brutal: alungare, tortură, ardere, înecare sau decapitare.

Mulți dintre primii lideri anabaptiști au fost uciși până în 1530, fiindcă au refuzat să renunțe la convingerile lor. Mișcarea nu a dispărut, dar a învățat să supraviețuiască altfel. Ramurile nonrezistente au rezistat adesea fugind în orașe sau state mai tolerante. Siguranța lor era însă fragilă. O schimbare de alianțe sau un nou suveran putea aduce o nouă rundă de persecuții.

Această experiență este rezumată într-o formulă directă: menoniții au fost puternic susținuți de Olanda și Elveția, unde au devenit ținta persecuțiilor catolice. Mulți au fost izgoniți din casele lor în secolul al XVI-lea și au fugit în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se mai ales în Pennsylvania, Ohio și Vestul Mijlociu. Drumul este nuanțat, arătându-se că majoritatea primilor menoniți nu au supraviețuit luptând, ci fugind în state vecine mai tolerante.

Persecuția nu a lăsat în urmă doar răni. A modelat stilul de viață și felul în care comunitatea s-a văzut pe sine. În 1660 a apărut Martyrs Mirror, o carte care documenta o mare parte din persecuția anabaptiștilor și a predecesorilor lor, inclusiv peste 4.000 de arderi pe rug, precum și numeroase cazuri de lapidare, întemnițare și îngropare de vii. Pentru mulți menoniți și amiși, mai ales în ramura elvețiano-sud-germană, această carte a rămas până astăzi cea mai importantă după Biblie.

Sub aceste presiuni a prins contur și accentul puternic pe comunitate. Dacă libertatea individuală era adesea apărată cu prețul pierderii bunurilor, atunci viața simplă și solidaritatea deveneau nu idealuri abstracte, ci practici de supraviețuire. Menoniții au învățat să trăiască simplu, atât acasă, cât și în biserică. Îmbrăcămintea și clădirile erau simple. Muzica religioasă, de obicei corale germane cântate a cappella, păstra memoria unei vieți austere și a unei istorii de persecuție.

Drumurile refugiaților și geografia unei credințe

Povestea menoniților este și povestea unor migrații repetate. Când puterea politică le acorda scutiri, mai ales de serviciu militar, puteau rămâne. Când acele scutiri erau retrase sau urca pe tron un alt suveran, erau siliți să plece din nou, de multe ori lăsând în urmă totul, în afară de familie. Uneori erau chemați să se așeze pe pământuri sărace, pe care alții nu voiau să le lucreze. Alteori, ca în Țările de Jos, se bucurau de o toleranță relativ mai mare, dar una strict supravegheată. Bisericile lor trebuiau construite pe străduțe sau alei, iar începutul slujbelor nu putea fi anunțat prin sunet de clopot.

În America de Nord, așezarea lor a urmat mai multe valuri. Prima așezare permanentă de menoniți în coloniile americane a fost formată dintr-o familie menonită și douăsprezece familii menonito-quakere de origine germană, sosite în 1683 din Krefeld, Germania, și stabilite la Germantown, Pennsylvania. Printre acești coloniști timpurii se afla William Rittenhouse, predicator laic și proprietarul primei fabrici americane de hârtie. Jacob Gottschalk a fost primul episcop al congregației din Germantown.

Patru membri ai acelui grup timpuriu, Francis Daniel Pastorius, Abraham op den Graeff, Derick op den Graeff și Garret Hendericks, au semnat în 1688 primul protest formal împotriva sclaviei din Statele Unite. Textul era adresat quakerilor care dețineau sclavi și încerca să-i convingă să renunțe la această practică. Aici apare una dintre contribuțiile importante care se leagă de menoniții din America colonială: opoziția față de sclavie, alături de ideea separării dintre Biserică și stat.

Un al doilea val, mai amplu, a venit la începutul secolului al XVIII-lea, când 100.000 de germani din Palatinat au emigrat în Pennsylvania. Dintre ei, aproximativ 2.500 erau menoniți și 500 amiși. Aceștia s-au stabilit mai spre vest decât primul grup, alegând pământ mai ieftin în zona Lancaster. Între 1812 și 1860, un alt val de imigranți menoniți s-a așezat și mai spre vest, în Ohio, Indiana, Illinois și Missouri.

În Canada au existat, de asemenea, așezări menonite. Relatările istorice menționează regiunea Niagara, în Ontario, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, apoi St. Jacobs, Kitchener, Waterloo, Cambridge, Markham și Stouffville. Un raport distinge, pentru Canada, două mari filiere: menoniții elvețiano-sud-germani, veniți prin Pennsylvania, și menoniții olandezo-nord-germani, veniți prin Rusia și Ucraina.

Mai târziu, ramura cunoscută drept menoniții ruși a desenat o altă hartă a diasporei. Descendenți ai unor anabaptiști olandezi stabiliți în jurul lui 1530 în preajma Danzigului și în Prusia de Vest, ei au întemeiat din 1791 colonii în sud-vestul Imperiului Rus și, începând din 1854, și în regiunea Volga și gubernia Orenburg. Între 1874 și 1880, aproximativ 16.000 din circa 45.000 au părăsit Rusia: cam 9.000 au mers în Statele Unite, mai ales în Kansas și Nebraska, iar 7.000 în Canada, mai ales în Manitoba. În anii 1920 au început migrații din Canada spre America Latină, în special în Mexic și Paraguay, urmate de refugiați din Uniunea Sovietică. Au apărut așezări și în Peru, Brazilia, Uruguay, Belize, Bolivia și Argentina.

Secolul al XX-lea a adus pentru menoniții din Rusia violențe de alt tip. După Revoluția Rusă din 1917 și războiul civil, fermele și întreprinderile lor au fost expropriate. În timpul conflictelor, sute de bărbați, femei și copii menoniți au fost uciși. Mai târziu, practicarea deschisă a religiei a dus adesea la închisoare și la noi valuri de emigrare. După al Doilea Război Mondial, mulți au fost relocați forțat în Siberia și Kazahstan. În anii 1990, guvernele din Kazahstan, Rusia și Ucraina le-au oferit posibilitatea de a emigra, iar majoritatea a plecat în Germania.

Ce au crezut și cum au trăit

Dincolo de traseele lor istorice, menoniții s-au definit prin câteva idei simple și severe. Ei aparțin, spun sursele, tradiției numite Believers’ Church, adică o comunitate de credincioși care intră în biserică prin alegere personală. Botezul este mărturia publică a acestei alegeri. Mântuirea este înțeleasă ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu, fără constrângere, prin pocăință, încredere deplină în Dumnezeu și intrare în comunitatea celor răscumpărați.

În bisericile tradiționale menonite au fost predate șapte rânduieli: botezul, împărtășania, spălarea picioarelor, căsătoria, ungerea cu untdelemn, sărutul sfânt și acoperirea capului în rugăciune. În multe ramuri, ospățul dragostei, care include spălarea picioarelor, sărutul sfânt și împărtășania, a fost văzut ca o continuare a creștinismului timpuriu. Alături de acestea, nonrezistența, împărțirea bunurilor și neconformarea față de lume au avut un loc important, mai ales în grupurile Old Order și conservatoare.

Lucrările de specialitate insistă că există o mare varietate în lumea menonită contemporană. Unele congregații Old Order păstrează un stil de viață fără anumite elemente ale tehnologiei moderne. Grupurile conservatoare păstrează trăsături teologice tradiționale, poartă haine simple și folosesc totuși unele comodități moderne. Menoniții mainline nu se deosebesc prin îmbrăcăminte și aparență de populația generală. În formele moderate de cult și practică, diferențele față de multe congregații protestante sunt mici. Nu există o liturghie formală, iar serviciile religioase constau de obicei în cântare, citirea Scripturii, rugăciune și predică.

Totuși, chiar și acolo unde regulile sunt mai puțin vizibile, unele accente rămân. Pacea, comunitatea și slujirea continuă să fie repere importante. Serviciul militar nu este, în general, permis, iar tradiția menonită a devenit cunoscută tocmai prin angajamentul față de pacifism. De aceea menoniții sunt considerați una dintre „bisericile istorice ale păcii”. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, această convingere a căpătat o formă foarte concretă. În Canada, peste 95% dintre obiectorii de conștiință menoniți au ales să lucreze în tabere de serviciu alternativ, mai ales la drumuri, împăduriri și stingerea incendiilor, iar mai târziu în agricultură, educație și industrie. În Statele Unite, între 1941 și 1947, 4.665 de menoniți, amiși și membri ai Brethren in Christ au făcut parte dintre aproape 12.000 de obiectori de conștiință care au lucrat în 152 de tabere ale Civilian Public Service.

Sciziuni, identitate și o lume globală

Istoria menoniților nu este liniară. Este plină de sciziuni. În Europa, anabaptiștii s-au împărțit timpuriu între filiera olandezo-nord-germană și cea elvețiano-sud-germană. La început, grupul olandezo-nord-german a luat numele de la Menno Simons, iar mai târziu și grupul elvețiano-sud-german a adoptat numele de menoniți. O a treia grupare timpurie, organizată de Jakob Hutter, a devenit cea a hutteriților.

În 1693, Jakob Ammann a condus o încercare de reformă a bisericii menonite din Elveția și sudul Germaniei. Când discuțiile au eșuat, el și adepții lui s-au despărțit de celelalte congregații menonite, iar urmașii lor au devenit cunoscuți drept Amish. În America au urmat și alte rupturi. Prima mare schismă a avut loc în 1778, când sprijinul episcopului Christian Funk pentru Revoluția americană a dus la excomunicarea lui și la apariția unui grup separat, Funkites. În 1785 s-a format Orthodox Reformed Mennonite Church. Secolul al XIX-lea și apoi al XX-lea au adus noi despărțiri, adesea din pricina disputelor asupra doctrinei, disciplinei bisericești și raportului cu lumea modernă.

De aici provine și diversitatea de astăzi: Mennonite Church USA, Mennonite Church Canada, Mennonite Brethren, grupuri conservatoare, Old Order, Old Colony și multe altele. Unele dintre aceste structuri s-au unit, altele s-au separat. Mennonite World Conference, fondată la Basel în 1925 pentru a marca 400 de ani de la începutul anabaptismului, încearcă să țină laolaltă această lume foarte variată. În 2018 avea 107 denominații membre în 58 de țări și 1,47 milioane de membri botezați. În 2023, cifra era de 108 denominații în 60 de țări și aproximativ 1,45 milioane de membri botezați în peste 10.180 de congregații. Publicațiile indică pentru 2006 cifra de 1,5 milioane de membri, cu cele mai numeroase comunități în Canada, Republica Democrată Congo și Statele Unite.

Un alt fir de tensiune privește chiar definiția identității menonite. În societatea contemporană, menoniții sunt descriși fie doar ca o denominație religioasă alcătuită din membri de origini etnice diferite, fie ca un grup etnic și religios în același timp. Controversa există chiar în interiorul comunității. Unii insistă că menoniții sunt pur și simplu un grup religios. Alții susțin că formează un grup etnic distinct. Istoricii și sociologii au început tot mai des să-i trateze ca pe un grup etno-religios, în timp ce alții contestă această perspectivă.

Aici se vede cât de lungă este umbra istoriei lor. O credință născută din respingerea botezului sugarilor și din refuzul violenței a ajuns, după secole de fugă, adaptare și rupturi, să fie prezentă în 87 de țări de pe șase continente. Dar în centru au rămas aceleași întrebări care au făcut explozivă întâlnirea de la Zürich din 1525: cine intră în Biserică, în ce fel trebuie trăită credința și cât de departe poate merge un om atunci când conștiința îl obligă să spună nu puterii.