Tarotul, de la joc de cărți la instrument de divinație

Multă vreme, tarotul a circulat prin Europa ca obiect de joc. Se ținea în mână, se amesteca, se juca după reguli care schimbau ordinea și puterea cărților de la o regiune la alta. Abia mai târziu, aceleași imagini au fost chemate să spună altceva: trecut, viitor, semne, avertismente. Aici stă marea răsturnare din istoria tarotului. Nu în apariția unor cărți noi, ci în schimbarea privirii aruncate asupra lor.

Sursele istorice arată limpede această dublă viață. Tarotul a fost folosit cel puțin de la mijlocul secolului al XV-lea pentru jocuri de levate, adică jocuri în care miza stă în cărțile câștigate pe parcursul mâinii. Din rădăcinile sale italiene, s-a răspândit în mare parte a Europei și a dat naștere unor forme noi. Mai târziu, mai ales în țările anglofone, unde jocurile de tarot nu mai erau atât de răspândite, pachetul a ajuns să fie cunoscut în primul rând prin întrebuințarea sa divinatorie.

Tocmai această trecere, de la joc la interpretare, explică de ce tarotul a rămas atât de prezent. El poartă în sine două istorii diferite. Una este concretă, documentabilă, făcută din ateliere, tipare regionale și reguli de joc. Cealaltă este mai târzie, construită de ocultiștii francezi de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care au legat cărțile de Egiptul antic, de Kabbalah, de Tantra indică sau de I Ching. Aceste afirmații au fost repetate mult, dar cercetarea istorică a arătat că nu există dovezi istorice pentru o utilizare semnificativă a tarotului în divinație înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Primele urme ale unui pachet aparte

Istoria tarotului începe în nordul Italiei. Primele pachete documentate au fost înregistrate între 1440 și 1450 la Milano, Ferrara, Florența și Bologna. Atunci, la pachetul obișnuit cu patru semne au fost adăugate cărți suplimentare, atuurile, ilustrate alegoric. Noile pachete au fost numite carte da trionfi, iar cărțile adăugate erau numite simplu trionfi.

Cea mai veche atestare documentară a acestor trionfi apare într-un act scris din registrele curții din Florența, din 1440, privitor la transferul a două pachete către Sigismondo Pandolfo Malatesta. Din acel moment, urmele se înmulțesc. Cele mai vechi cărți de tarot păstrate sunt cele aproximativ 15 pachete ale Tarotului Visconti-Sforza, pictate la mijlocul secolului al XV-lea pentru conducătorii Ducatului de Milano.

În Italia secolului al XV-lea, alcătuirea pachetului pare să fi fost, în linii mari, stabilă, chiar dacă numele și ordinea cărților variau. Tocmai aici se vede natura practică a tarotului timpuriu. El nu pornește ca sistem abstract și unitar, ci ca familie de pachete înrudite, recunoscute după structură, dar flexibile în detalii.

Existau și excepții. Unele pachete de la sfârșitul secolului al XV-lea, precum Sola Busca și pachetul Boiardo, aveau patru semne, un Nebun și 21 de atuuri, dar imaginile atuurilor nu corespundeau celor folosite în mod obișnuit pe cărțile italiene de tarot. Alt pachet, Visconti di Mondrone, avea în fiecare semn, pe lângă Rege, Regină, Cavaler și Valet, încă două figuri feminine, iar între atuuri includea trei cărți care reprezentau virtuțile teologice Credința, Speranța și Caritatea, absente din celelalte pachete ale epocii.

În ciuda suspiciunilor morale care însoțeau adesea jocurile de cărți, începuturile tarotului nu par să fi provocat condamnări speciale. O predică dominicană din secolul al XV-lea a atacat răul inerent cărților de joc, mai ales din cauza legăturii lor cu jocurile de noroc, dar nu au fost găsite condamnări de rutină adresate anume tarotului în prima sa istorie.

Un joc care cucerește Europa

Primul rost al tarotului a fost jocul. Sursele în limba engleză spun limpede că scopul originar al cărților de tarot a fost să fie jucate. O explicație sumară a regulilor pentru un pachet asemănător tarotului apare într-un manuscris al lui Martiano da Tortona, redactat înainte de 1425. După aceea, descrierile rămân vagi vreme de aproape două secole, până la cea mai veche prezentare completă cunoscută a regulilor pentru o variantă franceză, în 1637.

Pachetul de tarot are patru semne, care diferă după regiune. În Europa de vest, centrală și estică au fost folosite semnele franceze, iar în sudul Europei, cele latine. Fiecare semn cuprinde 14 cărți: zece cărți numerotate și patru cărți de curte, Rege, Regină, Cavaler și Valet. În plus, tarotul are un grup separat de 21 de atuuri și o carte singulară, Nebunul. În funcție de joc, Nebunul poate fi atuul cel mai puternic sau poate fi folosit pentru a evita obligativitatea de a răspunde la semnul cerut.

Această structură explică de ce tarotul a avut o viață atât de lungă în joc. El oferea mai mult decât un pachet obișnuit. Atuurile schimbau ierarhiile, iar Nebunul introducea o excepție care dădea jocului suplețe și tactică.

La un moment dat, jocurile de tarot au fost răspândite aproape în toată Europa, cu excepția Insulelor Britanice, Peninsulei Iberice și Balcanilor otomani. Apoi au intrat în declin în secolul al XX-lea, pentru ca mai târziu să cunoască o revenire în unele țări și regiuni. În Franța, de pildă, tarotul francez a fost în mare parte limitat la Provence în secolul al XVIII-lea, dar a cunoscut un nou avânt în anii 1950. În 1973 s-a format Federația Franceză de Tarot, iar jocul a ajuns al doilea cel mai popular joc de cărți din Franța.

Și în Austria jocurile de tip tarock, precum Königrufen, au cunoscut o creștere semnificativă, fiind organizate turnee internaționale la care participă și alte națiuni, în special din estul Europei, între care sunt menționate Ungaria, România, Slovacia și Slovenia. În Danemarca, Tarok-ul danez pare să fie singurul joc de tarot scandinav rămas în practică. În sudul Germaniei, Cego și-a recâștigat popularitatea. În Italia au continuat jocuri regionale precum Ottocento la Bologna și Tarocchi sicilian în anumite părți ale Siciliei, iar în Elveția, Troccas și Troggu se joacă încă local.

Ordini diferite, familii de pachete, aceeași lume a tarotului

Pe măsură ce tarotul a ieșit din Italia, forma lui s-a diversificat. Primele cărți erau pictate de mână, astfel că numărul pachetelor produse era probabil mic. Tiparul a schimbat totul, făcând posibilă producția de masă. Răspândirea tarotului în afara Italiei, mai întâi în Franța și Elveția, s-a petrecut în contextul războaielor italiene. Cea mai importantă versiune de pachet folosită în aceste două țări a fost Tarotul de Marsilia, de origine milaneză. Cel mai vechi pachet de tarot produs la Marsilia este cel al lui Philippe Vachier, datat 1639.

Deși setul de atuuri era, în linii mari, același, ordinea lor varia de la o regiune la alta, poate chiar din anii 1440. Michael Dummett a grupat aceste ordini în trei categorii principale. La Bologna și Florența, cel mai înalt atu era Îngerul, urmat de Lumea. La Ferrara, Lumea era cea mai înaltă, urmată de Dreptatea și Îngerul. La Milano, cea mai înaltă era tot Lumea, urmată de Înger, iar această ordine a fost folosită în Tarotul de Marsilia. Dummett a scris și despre o posibilă a patra filiație de-a lungul frontierei franco-italiene, răspândită spre nord prin Franța, al cărei ultim descendent, Tarotul belgian, a dispărut în jurul anului 1800.

Aceste diferențe arată că tarotul istoric nu a fost un cod rigid. El a fost o tradiție vie, adaptată prin meșteșug local și prin practică de joc. Chiar și în Florența, pachetul s-a putut extinde mult. Acolo a fost folosit mai târziu un pachet numit Minchiate, de 97 de cărți, care includea simboluri astrologice și cele patru elemente, alături de motivele tradiționale ale tarotului. Cea mai veche mențiune cunoscută a acestui joc, sub numele de germini, datează din 1506.

Din punct de vedere al tipurilor de pachete, lumea tarotului s-a împărțit în mai multe familii. Pachetele cu semne italiene au fost concepute în secolul al XV-lea în nordul Italiei. Trei asemenea pachete sunt încă folosite pentru anumite jocuri: Tarocco Piemontese, Swiss 1JJ Tarot și Tarocco Bolognese. Există și Tarocco Siciliano, singurul pachet care folosește așa-numitul sistem portughez de semne, și unicul exemplu supraviețuitor al unui pachet cu semne spaniole, produs în jurul anului 1820 de Giacomo Recchi din Oneglia, Liguria, destinat Sardiniei.

Pachetele cu semne franceze au urmat o altă cale și au rămas asociate aproape exclusiv jocurilor de cărți. Printre modelele actuale se numără Industrie und Glück, Tarot Nouveau, Adler-Cego și Schmid-Cego. În statele sud-germane au fost produse, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și pachete cu semne germane etichetate Taroc, Tarock sau Deutsch-Tarok, dar acestea nu sunt pachete de tarot în sens strict, ci pachete germane standard de 36 de cărți pentru alte jocuri.

Când cărțile încep să însemne altceva

Marea cotitură din istoria tarotului vine târziu. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce ocultiștii francezi au făcut afirmații ample, dar nedovedite, despre istoria și semnificația cărților, au început să apară pachete create special pentru divinație prin citirea tarotului și cartomanție. De atunci circulă, în fapt, două tipuri distincte de pachete: cele folosite pentru joc și cele folosite pentru divinație. Unele modele mai vechi, precum Tarotul de Marsilia și Swiss 1JJ Tarot, deși au fost create inițial pentru joc, sunt folosite și în cartomanție.

În țările în care jocurile de tarot nu sunt răspândite, mai ales în lumea anglofonă, tarotul este întâlnit mai ales sub forma unor pachete speciale destinate citirii cărților. În aceste pachete, fiecărei cărți îi corespunde un arhetip sau o interpretare atribuită pentru divinație, prevestire sau alte întrebuințări care nu țin de joc.

Totuși, istoria documentată cere o delimitare fermă între fapt și legendă. Cercetarea istorică a arătat că tarotul a fost inventat în nordul Italiei la mijlocul secolului al XV-lea și a confirmat că nu există dovezi istorice pentru o utilizare semnificativă a cărților de tarot în divinație înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea. Celebrele legături ezoterice cu Egiptul antic, Kabbalah, Tantra indică sau I Ching aparțin unei construcții târzii.

Istoricii au observat forța acestei construcții. Michael Dummett a descris pachetul de Tarot drept

„the subject of the most successful propaganda campaign ever launched […] An entire false history and false interpretation of the Tarot pack was concocted by the occultists and it is all but universally believed.”

Fraza aceasta spune mult despre destinul tarotului. Faima sa modernă a fost clădită, în mare măsură, pe o poveste despre origini obscure și autoritate secretă, nu pe istoria sa verificabilă.

Cea mai veche dovadă a folosirii unui pachet de tarot pentru cartomanție provine dintr-un manuscris anonim din jurul anului 1750, care notează sensuri divinatorii rudimentare pentru cărțile Tarocco Bolognese. Popularizarea tarotului ezoteric a început la Paris, în anii 1780, prin Antoine Court și Jean-Baptiste Alliette, cunoscut și sub numele de Etteilla, folosind Tarotul de Marsilia.

Etteilla a fost primul care a produs, în jurul anului 1789, un pachet de tarot conceput special pentru scopuri oculte. În acord cu credința nedovedită că asemenea cărți ar proveni din Cartea lui Thoth, tarotul lui Etteilla conținea teme legate de Egiptul antic.

Arcanele și noul limbaj al tarotului

Odată cu această a doua viață a tarotului s-a schimbat și vocabularul. În tradiția ocultă, cărțile de tarot sunt numite „arcane”. Nebunul și cele 21 de atuuri formează Arcana Majoră, iar cărțile de semn formează Arcana Minoră. Acești termeni nu sunt folosiți de jucătorii jocurilor de tarot.

Termenii „Arcana Majoră” și „Arcana Minoră” au fost folosiți pentru prima dată de Jean-Baptiste Pitois, cunoscut și ca Paul Christian. Pachetul de 78 de cărți folosit de ezoteriști are două părți distincte.

Arcana Majoră cuprinde 22 de cărți fără semne. Numele și numerele lor pot varia, dar într-o schemă tipică apar astfel: Nebunul, Magicianul, Marea Preoteasă, Împărăteasa, Împăratul, Marele Preot, Îndrăgostiții, Faetonul, Forța, Eremitul, Roata Norocului, Dreptatea, Spânzuratul, Moartea, Echilibrul, Diavolul, Turnul, Steaua, Luna, Soarele, Judecata și Lumea. Cărțile de la Magician la Lume sunt numerotate de obicei cu cifre romane de la I la XXI, iar Nebunul este singura carte fără număr, uneori așezată la începutul pachetului ca 0, alteori la sfârșit ca XXII.

Arcana Minoră cuprinde 56 de cărți, împărțite în patru semne a câte 14 cărți fiecare: zece numerotate și patru de curte. În tarotul tradițional italian, semnele sunt săbii, bâte, monede și cupe. În pachetele oculte moderne, semnul bâtelor este adesea numit baghete, vergele sau toiege, semnul monedelor apare adesea ca pentagrame sau discuri, iar cel al cupelor poate apărea sub denumirea de potire.

Mai trebuie spus un lucru important. Unele pachete există în primul rând ca obiecte artistice, iar asemenea pachete pot conține numai cele 22 de cărți ale Arcanei Majore. În lumea ezoterică, cele mai comune trei pachete sunt Tarotul de Marsilia, Rider-Waite Tarot și Thoth Tarot.

Aici se vede felul în care un vechi pachet de joc a ajuns să capete autoritate simbolică. Cărțile n-au mai fost doar instrumente pentru reguli și levate, ci imagini chemate să poarte sens. Tocmai de aceea, istoria tarotului contează. Ea separă două planuri care astăzi sunt adesea confundate: istoria verificabilă a unui pachet născut în nordul Italiei și răspândit în Europa ca joc, și istoria mai târzie a reinterpretării sale oculte.

Tarotul a supraviețuit pentru că a putut fi amândouă. Un obiect al jocului și un suport al sensului. Dar ordinea acestei povești rămâne esențială. Mai întâi au fost cărțile și jocul. Apoi, după secole, a venit promisiunea că aceleași cărți ar ascunde un adevăr despre lume, destin și om.