Tratatul de la Brest-Litovsk și ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial

La 3 martie 1918, la Brest-Litovsk, Rusia bolșevică a semnat pacea pe care încercase să o evite. Nu era pacea pe care o ceruseră bolșevicii, acea „pace fără anexări și despăgubiri”, adică fără pierderi de teritorii și fără plăți. Era, dimpotrivă, acceptarea unor condiții chiar mai grele decât cele respinse mai înainte. În câteva săptămâni, jocul de tergiversări, speranțele într-o revoltă a muncitorimii din Europa Centrală și formula lui Lev Troțki, „lipsa războiului – lipsa păcii”, se prăbușiseră sub presiunea unei noi ofensive a Puterilor Centrale.

Tratatul de la Brest-Litovsk a însemnat ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial. A însemnat și o reducere drastică a teritoriului controlat de bolșevici sau revendicat de ei ca moștenitori ai fostului Imperiu Rus. Dar efectul său cel mai important, deși nu acesta fusese scopul semnatarilor, a fost altul: a devenit un declanșator al procesului prin care Finlanda, Polonia, Estonia, Letonia și Lituania au ajuns la independență reală.

La Brest, după armistițiu

Negocierile de pace au început la 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistițiului dintre Rusia și Puterile Centrale. Locul ales a fost Brest-Litovsk, orașul care astăzi se numește Brest, în Belarus, lângă frontiera polonă. Tratatul avea să fie semnat acolo după luni de tratative, într-un moment în care frontul de est al războiului mondial se oprise, dar nimic nu era, de fapt, limpezit.

De partea germană, un rol central l-a avut Max Hoffmann, comandantul Frontului de Răsărit german. În cursul negocierilor au apărut și alte nume importante ale Puterilor Centrale, printre ele Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin și Talaat Pașa. De partea rusă, conducerea delegației a trecut de la Adolph Joffe la Lev Troțki. Schimbarea nu a fost întâmplătoare. Sovieticii voiau timp. Sperau fie că aliații lor de război vor ajunge și ei la negocieri, fie că proletariatul din Europa Occidentală și Centrală se va ridica. Strategia devenea, astfel, prelungirea discuțiilor.

Bolșevicii au intrat la masa tratativelor cu o formulă simplă și puternică în propagandă: pace fără anexări și fără despăgubiri. Tradus pe înțelesul tuturor, asta însemna că Rusia ieșea din război fără să plătească și fără să cedeze teritorii. Numai că tocmai aici s-a ivit ruptura. Puterile Centrale nu înțelegeau pacea în acești termeni. Ele cereau cesiuni teritoriale. În ianuarie 1918, au mers mai departe și au cerut desprinderea tuturor teritoriilor ocupate din fostul Imperiu Rus.

Discuțiile au intrat repede în impas. Un episod spune mult despre prăpastia dintre formulele frumoase și realitatea negocierii. Hoffmann a lămurit că Polonia, Lituania și Curlanda, deja ocupate de Puterile Centrale, urmau să fie separate de Rusia în numele autodeterminării, principiu invocat chiar de bolșevici. Pentru ruși, lovitura a fost directă. Pace fără anexări se transforma, sub ochii lor, în pierderea unor provincii întregi.

Între timp, tabloul politic se schimba și mai mult. La Brest-Litovsk a sosit și o delegație a Radei ucrainene, care își declarase independența față de Rusia. Pentru Puterile Centrale, Ucraina conta enorm. Din est era așteptat grâul de care era nevoie cu disperare. Pentru Rusia, apariția Ucrainei ca interlocutor separat era încă un semn că vechiul imperiu se desfăcea în bucăți chiar în timpul negocierilor.

Formula lui Troțki și capcana timpului

Când Troțki a preluat conducerea delegației sovietice, a împins mai departe tactica amânării. El a transformat masa tratativelor într-un loc al dezbaterilor de principiu, întinse mult dincolo de chestiunile concrete de frontieră. În fond, miza sa era politică. Troțki și-a apărat acțiunea arătând că bolșevicii acceptaseră tratativele în speranța unei ridicări revoluționare a muncitorimii din Europa Centrală în sprijinul tânărului stat proletar rus.

Dar timpul, pe care voia să îl câștige, s-a întors împotriva lui. În noaptea de 8 spre 9 februarie, Puterile Centrale au semnat pacea cu Ucraina. Trupele germane și austro-ungare au intrat apoi în Ucraina pentru a sprijini Rada. Hoffmann a rupt impasul concentrând discuția asupra hărților viitoarelor granițe. Troțki a rezumat atunci dimensiunea pierderii: Germania și Austro-Ungaria desprindeau din domeniile fostului Imperiu Rus teritorii de peste 150.000 de kilometri pătrați.

În Petrograd, disputa a devenit acută. Lenin susținea semnarea păcii, chiar dacă umilitoare, pentru a evita una și mai ruinătoare după încă câteva săptămâni de înfrângeri militare. „Comuniștii de stânga”, conduși de Nikolai Buharin și Karl Radek, credeau că Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria sunt aproape de revoluție și voiau continuarea războiului cu o forță revoluționară nou ridicată. Troțki a propus o formulă intermediară: Rusia să anunțe încetarea războiului și demobilizarea, dar fără să semneze pacea.

Aceasta a fost poziția făcută publică la 10 februarie 1918 și rezumată prin formula devenită celebră: „no war – no peace”, în română, „lipsa războiului – lipsa păcii”. Era un pariu îndrăzneț. Sovieticii credeau că tergiversarea lor merge încă. S-a dovedit exact invers.

18 februarie 1918, când războiul s-a întors

La 16 februarie, Hoffmann i-a înștiințat pe sovietici că războiul va fi reluat în două zile. La 18 februarie 1918, Puterile Centrale au denunțat armistițiul și au trecut la ofensivă. În zilele următoare au invadat și ocupat cea mai mare parte din Ucraina, Belarus și Țările Baltice. Sovieticii aveau în față consecința brută a unei alegeri politice făcute în sala negocierilor.

Imaginea amenințării era limpede. Printre ghețurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei și de capitala Rusiei, Sankt Petersburg. În Germania și Austro-Ungaria, demonstrațiile și protestele lunii precedente nu se transformaseră în revolta de proporții pe care o așteptaseră bolșevicii. Speranța strategică pe care mizaseră se risipise.

În această presiune militară, dezbaterea din conducerea bolșevică a ajuns la limită. În noaptea de 18 februarie, Comitetul Central a sprijinit rezoluția lui Lenin de a semna tratatul. Hoffmann a continuat însă să înainteze până la 23 februarie, când a prezentat condiții noi, încă și mai severe, inclusiv retragerea tuturor trupelor sovietice din Ucraina și Finlanda. Sovieticilor li s-au dat 48 de ore pentru deschiderea negocierilor și încă 72 pentru încheierea lor.

Lenin și-a împins argumentul până la ultimul lui înțeles politic. A spus că această pace rușinoasă trebuie semnată pentru a salva revoluția mondială. Dacă nu, își va da demisia. În forurile sovietice, opoziția a fost violentă. Reprezentanții socialiștilor revoluționari de stânga l-au huiduit ca trădător. Dar măsura a trecut.

Troțki a demisionat din postul de comisar pentru afaceri externe. În locul său a venit Gheorghi Cicerin. La Brest-Litovsk a sosit Grigori Sokolnikov. Cuvintele sale au rezumat perfect poziția rusă din acel moment: semnarea imediată a unui ultimatum, fără a intra în vreo discuție asupra termenilor lui.

Pacea umilitoare

Tratatul a fost semnat la 17:50, în ziua de 3 martie 1918. De o parte era Rusia bolșevică. De cealaltă, Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, numite colectiv Puterile Centrale. Din acel moment, Rusia ieșea definitiv din Primul Război Mondial ca adversar al semnatarilor.

Condițiile au fost descrise în surse ca neașteptat de umilitoare. Noul guvern bolșevic a renunțat integral la pretențiile asupra Finlandei, asupra viitoarelor state baltice, Estonia, Letonia și Lituania, asupra Poloniei, Belarusului și Ucrainei. A mai renunțat și la districtele turcești Erdehan și Kars, precum și la districtul georgian Batumi. În formularea din tratat, „Germania și Austro-Ungaria vor hotărî soarta lor viitoare de comun acord cu populația locală”.

„Germania și Austro-Ungaria vor hotărî soarta lor viitoare de comun acord cu populația locală.”

În fapt, intenția germană era să transforme cea mai mare parte a acestor teritorii în dependențe economice și politice și să impună acolo regi sau duci dependenți de imperiu. Sursele arată clar această direcție: se urmărea impunerea unor candidați germani pe tronurile Finlandei, Letoniei și Lituaniei.

Dimensiunea pierderii a fost uriașă. Rusia a pierdut controlul asupra unor teritorii care cuprindeau 34% din populația fostului imperiu, 54% din terenul industrial, 89% din câmpurile de cărbune și 26% din căile ferate. În formularea altei surse, tratatul lua Rusiei un sfert din populația și industria fostului Imperiu Rus și nouă zecimi din minele sale de cărbune aflate în funcțiune.

În Caucaz, tratatul prevedea și restituirea către Imperiul Otoman a teritoriilor Erdehan, Kars și Batumi. Rusia se obliga să nu intervină în reorganizarea raporturilor naționale și internaționale din aceste districte, lăsând populația locală să o facă în înțelegere cu statele vecine, mai ales cu Imperiul Otoman. Armenia, Azerbaidjanul și Georgia au respins tratatul și și-au declarat independența.

Lovitura nu s-a oprit aici. Un nou tratat, semnat la Berlin pe 2 august 1918, a impus Rusiei plata unor substanțiale daune de război. Un protocol suplimentar, în august 1918, prevedea pentru Germania despăgubiri de șase miliarde de mărci. Sovieticii acceptau și vânzarea către Germania a 25% din producția câmpurilor petroliere de la Baku.

Ce a schimbat pe hartă și în război

Pentru Germania, tratatul a avut un câștig strategic imediat. A eliberat aproximativ un milion de soldați pentru Frontul de Vest și i-a dat acces la o parte însemnată a hranei, bazei industriale, resurselor de combustibil și comunicațiilor Rusiei. Pentru Puterile Aliate din vest, termenii impuși Rusiei au fost interpretați ca un avertisment despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă Puterile Centrale ar fi câștigat războiul.

Dar succesul german din est a avut și un revers. Ocupația fostelor teritorii rusești s-a dovedit costisitoare. Trupele germane au fost întinse pe un spațiu uriaș, de la Polonia aproape până la Marea Caspică. Speranțele de a folosi grâul și cărbunele Ucrainei au eșuat. Populația locală a devenit tot mai ostilă, iar revoltele și războiul de gherilă au început să izbucnească în teritoriile ocupate.

Pentru Rusia bolșevică, tratatul a lăsat în urmă nu doar teritorii pierdute, ci și o ruptură internă adâncă. Mulți naționaliști ruși și chiar unii revoluționari bolșevici au fost înfuriați de acceptarea lui și s-au alăturat forțelor Armatei Albe anticomuniste. Tratatul a oferit astfel o cauză comună adversarilor bolșevicilor. În plus, el a deschis o ruptură permanentă între bolșevici și socialiștii revoluționari de stânga. Reprezentanții acestora s-au retras din Consiliul Comisarilor Poporului după semnare, iar mai târziu s-au răsculat.

Din perspectiva bolșevică, pierderea Ucrainei și a țărilor baltice a creat baze primejdioase pentru acțiunile antibolșevice din războiul civil care urma. Deși cea mai mare parte a Ucrainei a fost recucerită până în 1920, Țările Baltice și districtele poloneze din Ucraina și Belarus au rămas în afara controlului bolșevic până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când au fost integrate pentru cinci decenii și jumătate în URSS.

Există însă și un alt efect, poate cel mai important pe termen lung. Tratatul a făcut posibil, prin felul în care a rupt legăturile Rusiei cu marginea sa occidentală, procesul de afirmare a independenței Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei și Poloniei. După înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, marcată de armistițiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918, monarhii germani impuși în unele dintre aceste spații au fost nevoiți să renunțe la tron, iar independența lor a devenit reală.

Opt luni de viață, decenii de urmări

Paradoxul tratatului de la Brest-Litovsk este că a avut o viață scurtă și o umbră lungă. A fost în vigoare doar opt luni. Armistițiul din 11 noiembrie 1918, prin care Germania s-a predat Puterilor Aliate din vest, i-a anulat baza. Guvernul bolșevic l-a denunțat în noiembrie 1918. La 13 noiembrie, legislativul bolșevic l-a anulat oficial. În anul următor armistițiului, armata germană și-a retras forțele de ocupație din teritoriile câștigate la Brest-Litovsk.

Totuși, odată ieșit din vigoare, tratatul nu a dispărut cu adevărat. Urmările sale au continuat în luptele violente și haotice care au fixat, de-a lungul următorilor ani, frontiera vestică a viitoarei Uniuni Sovietice. Relațiile dintre Rusia și Puterile Centrale n-au mers lin nici înainte de anularea sa. Imperiul Otoman a încălcat tratatul prin invadarea noii Republici Armene în mai 1918. Iar Rusia și Germania au rămas prinse într-un joc tensionat până la prăbușirea finală a ordinii de război.

În aprilie 1922, prin Tratatul de la Rapallo, Germania a acceptat anularea Tratatului de la Brest-Litovsk. Cele două state au renunțat reciproc la orice pretenție financiară sau teritorială. Dar nici aici povestea nu se închide de tot. În 1939, prin Pactul Molotov-Ribbentrop, cele mai multe dintre prevederile tratatului au fost, practic, inversate.

Așa se vede adevărata greutate a momentului de la 3 martie 1918. O pace semnată sub presiunea unei ofensive și a unei prăbușiri militare a durat puțin ca text juridic. Ca forță istorică, însă, a mers mult mai departe. A scos Rusia din războiul mondial, a împins revoluția bolșevică într-o defensivă dureroasă, a alimentat războiul civil și a deschis drumul pentru independențe pe care nici semnatarii, nici învinșii nu le controlau cu adevărat.