Cum a oscilat politica externă a României înainte de Primul Război Mondial

La începutul secolului XX, scena europeană era descrisă ca o luptă a tuturor împotriva tuturor. În acest joc dur al marilor puteri, România nu stătea la margine. Era prinsă între rivalități care îi puteau atinge direct teritoriul și propriul ei obiectiv politic, acela de a crea condițiile necesare pentru adunarea într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice românești.

Greutatea acestei politici externe venea tocmai din dublul pericol. România era, în același timp, țintă a ambițiilor imperiilor vecine și actor obligat să aleagă cu grijă. De o parte, alianțele Europei se destrămau și se recompuneau sub presiunea noii puteri germane. De cealaltă parte, Balcanii, spațiul cel mai apropiat și mai sensibil pentru București, deveneau un câmp de tensiuni unde orice mișcare putea schimba raportul de forțe.

Între marile puteri și teama de izolare

La 18/30 octombrie 1883, România a aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral cu Austro-Ungaria. Germania a intrat în aceeași zi în acord, printr-un act separat. Tratatul prevedea sprijin reciproc în cazul unui atac și obligația de a nu intra într-o alianță îndreptată împotriva celuilalt.

Timp de treizeci de ani, această alianță cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe românești. Regele și conducătorii politici, liberali și conservatori, vedeau în Puterile Centrale cea mai puternică forță militară și economică din Europa.

Miza era limpede. România evita izolarea diplomatică de care era amenințată dacă imperiile rus și habsburgic ajungeau la o înțelegere pe seama ei. În același timp, primea garanții de securitate, își consolida poziția politică în sud-estul Europei și obținea o soluție convenabilă la Chestiunea Dunării.

Balcanii, frontiera nevăzută a securității

După cucerirea independenței, dezvoltarea relațiilor cu statele balcanice a devenit una dintre prioritățile constante ale politicii externe românești. Nu era o opțiune secundară, ci o necesitate de securitate. Raporturile cu Atena, Belgrad, Istanbul și Sofia depindeau de interese politice, economice și strategice, de atitudinea acestor guverne față de România și de amestecul celor două blocuri militare adverse în regiune.

România urmărea trei mari obiective. Mai întâi, apărarea lungii frontiere dunărene și a frontierei terestre dintre Dunăre și Marea Neagră. Apoi, menținerea deschisă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, pe unde treceau 90% din schimburile cu exteriorul. În sfârșit, evitarea izolării sau a încercuirii politice prin menținerea deschisă a comunicației Salonic-Niș-Dunăre și prin prevenirea blocării ei de conflicte locale sau de controlul strict al unei mari puteri din regiune.

Din aceste calcule s-a născut, în primii ani ai secolului XX, o politică a „compensațiilor”. Obiectivul ei era păstrarea „balanței de forțe” în Balcani. Bucureștiul voia să împiedice ridicarea unui stat hegemon regional și, în același timp, să evite conflicte care ar fi schimbat statu quo-ul la sud de Dunăre.

Refuzul de a se lega și hotărârea de a interveni

Anul 1905 a adus două episoade dificile: criza din relațiile româno-turce și ruperea relațiilor diplomatice cu Grecia. După depășirea lor, guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza și-a făcut cunoscută linia balcanică.

Pilonul central al acestei politici era refuzul de a se angaja în orice alianță la nivel balcanic. Dar acest refuz nu însemna pasivitate. Dimpotrivă, România își păstra opțiunea de a interveni în orice situație în care modificarea echilibrului de forțe din Balcani i-ar fi amenințat interesele.

Aceasta era, în fond, formula unei prudențe active. România nu voia să fie prinsă într-un bloc regional, dar nici să privească de la distanță cum alții schimbă regulile jocului în vecinătatea ei imediată.

Asasinatul din 1900 și ruptura cu Bulgaria

În iunie 1900, profesorul Ștefan Mihăileanu, unul dintre conducătorii mișcării naționale aromânești, a fost asasinat pe străzile Bucureștilor de un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune. Reacția a fost imediată. Opinia publică românească s-a revoltat, iar războiul a fost evitat cu mare greutate.

Acest episod a arătat cât de repede se putea transforma o criză balcanică într-un pericol direct pentru România. Mai târziu, al Doilea Război Balcanic a lăsat România și Bulgaria în poziția de rivale. Pentru București, relația cu Sofia devenea una dintre liniile cele mai sensibile ale echilibrului regional pe care încerca să îl păstreze.

Alianța care a început să se fisureze

Cu trecerea timpului, relația cu Puterile Centrale a început să se slăbească. O cauză importantă era problema românească din Ungaria. Pe măsură ce această chestiune apăsa mai greu, opinia publică românească devenea tot mai ostilă față de Austro-Ungaria.

Războaiele balcanice au fost testul cel mai sever al alianței româno-austro-ungare. În al Doilea Război Balcanic, România nu a primit sprijinul pe care îl aștepta din partea Imperiului Habsburgic. Pentru Viena, obiectivul principal era atragerea Bulgariei în Tripla Alianță. În acel moment, interesul aliatului și interesul României nu mai mergeau în aceeași direcție.

În același timp, relațiile oficiale dintre România și Franța s-au încălzit, după ce Franța a susținut acțiunile României și a aprobat termenii tratatului de la București. Criza balcanică din 1912-1913 a dus până la capăt această îndepărtare de Austro-Ungaria și de Tripla Alianță.

„În primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Tripla Antantă era un fapt real.”

Aici se află punctul de cotitură al anilor premergători izbucnirii războiului. România intrase în sistemul de alianțe pentru a evita izolarea și pentru a-și întări siguranța. Dar aceeași alianță, pusă la încercare de Balcani și de tensiunile legate de Austro-Ungaria, ajunsese să nu mai ofere răspunsurile de la început. În pragul marelui conflict, politica externă românească nu mai era aceea a unei fidelități liniștite, ci a unei repoziționări deja vizibile.