Ștefan cel Mare și apărarea Moldovei

În aprilie 1457, miza nu era doar un tron. Era însăși ieșirea Moldovei din ani de lupte și nesiguranță. Ștefan, fiul lui Bogdan al II-lea, intra în țară cu o oaste de circa șase mii de oameni, sprijinit de Vlad Țepeș. La Doljești, pe 12 aprilie, Petru Aron a fost înfrânt. Două zile mai târziu, la Orbic, a pierdut din nou și a luat drumul exilului în Polonia. Apoi, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului, boierii, clerul și curtea l-au ridicat domn, iar mitropolitul Theoctist l-a uns pentru domnie.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul Sucevii.”

De aici începe una dintre cele mai lungi și mai apăsate domnii din Evul Mediu românesc. Între 1457 și 1504, Ștefan a condus Moldova într-o lume în care Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman încercau fiecare să-și impună voința. A rezistat prin forță, prin prudență și printr-o politică simplă în idee, dar greu de dus la capăt: să nu lase pe niciun vecin mare să devină stăpân asupra Moldovei.

Fiul unui domn ucis

Începutul vieții lui Ștefan stă sub semnul violenței. Tatăl său, Bogdan al II-lea, ajunsese domn în 1449, dar a fost asasinat la Reuseni, la 15 octombrie 1451, de Petru Aron. Tânărul Ștefan a luat atunci calea exilului, mai întâi în Transilvania, apoi în Țara Românească.

Prima lui atestare documentară este din 11 februarie 1450, într-un hrisov dat la Roman, unde apare menționat drept „Ștefan Voevod”. Faptul că era asociat la domnie arată că fusese deja așezat de tatăl său în centrul jocului politic. După moartea lui Bogdan, tot acest viitor părea pierdut. Dar exilul nu l-a scos din luptă. L-a pregătit pentru ea.

Domnia lui avea să dureze 47 de ani, cea mai lungă din epoca medievală a Țărilor Române. În jurul acestei durate s-a clădit și prestigiul său. Nu doar fiindcă a rezistat, ci fiindcă a folosit timpul pentru a schimba țara dinăuntru.

Un domn care și-a făcut statul

Pe plan intern, Ștefan a urmărit consolidarea puterii domnești și liniștea socială. Nu s-a sprijinit numai pe marea boierime. A ridicat oameni din mica boierime pe baza meritelor militare, a loialității și a apropierii de domn. În același timp, a întărit răzeșimea prin împroprietăriri, mai ales după războaie, și a legat-o de apărarea țării.

Aici se află una dintre cheile domniei sale. Țăranii liberi, răzeșii, au fost integrați în sistemul militar al Moldovei. Din această bază s-a putut forma, la nevoie, „oastea cea mare”, mobilizată doar în clipe de primejdie extremă. În mod obișnuit, luptele erau purtate de „oastea cea mică”, formată din cetele boierești și curteni. Dar în marile campanii din 1475 și 1476 a fost chemată sub arme aproape întreaga putere umană a țării.

Relația cu marea boierime a fost în general pașnică, dar fermă. În primii ani, Ștefan a iertat și a rechemat boieri plecați în exil. A schimbat însă ierarhia puterii, întărind rolul pârcălabilor de cetăți și ținuturi, oameni care aveau atribuții locale și militare largi. I-a ales dintre rudele sale și dintre cei mai apropiați boieri. A ținut dregătorii mult timp în funcții, ceea ce a dat stabilitate administrației. În toți acești ani au existat doar două mari conspirații boierești, în 1471 și în 1504. Amândouă au fost înăbușite prin execuția capilor lor.

Ștefan a fost și unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut monedă proprie, grosul moldovenesc, din argint, cu stema țării și numele său. Pentru epocă, acesta era și un semn de suveranitate.

Jocul dintre marile puteri

Politica externă a lui Ștefan a avut un realism rece. El însuși a fost văzut de istorici drept un conducător care a știut să nu aibă deodată doi dușmani. La urcarea sa pe tron, Moldova era prinsă între Polonia și Ungaria. Mai târziu, presiunea otomană avea să devină marea probă a domniei.

În primii ani, Ștefan a căutat recunoaștere externă și libertate de mișcare. A încheiat pace cu Polonia în 1459, după ciocniri legate și de adăpostirea lui Petru Aron. Tot atunci, principalul său obiectiv devenea Chilia, un port de mare importanță la Dunăre. În 1462 a asediat cetatea și a fost rănit grav. Chilia avea să fie cucerită abia în ianuarie 1465, după două zile de bombardament care au silit garnizoana să se predea.

Conflictul cu Ungaria a dus la unul dintre episoadele cele mai cunoscute ale domniei. În 1467, Matei Corvin a invadat Moldova și a ajuns la Baia. Ștefan a strâns oastea și a lovit noaptea, în 14 spre 15 decembrie. Orașul a fost atacat din mai multe direcții, iar armata ungară s-a retras spre Transilvania. Din punct de vedere militar, lupta a fost privită ca indecisă, dar politic a fost o mare victorie pentru domnul Moldovei: planul de a-l înlocui pe tron eșuase.

După aceea au urmat alte confruntări. În 1469, Ștefan i-a învins pe tătari la Lipnic. În februarie 1470 a ars Brăila, iar în decembrie același an l-a înfrânt pe Petru Aron lângă Târgu Neamț. Rivalul tatălui său a fost prins și executat, împreună cu boierii moldoveni care îl sprijineau încă.

Războiul cu Poarta

A doua mare etapă a politicii sale externe, între 1470 și 1486, a fost cea mai grea. Atunci conflictul cu Imperiul Otoman a ajuns la apogeu. Ștefan a încercat să atragă Țara Românească într-o coaliție antiotomană și a intervenit repetat în politica de la sud de Milcov. A numit patru domni în Țara Românească și s-a luptat inclusiv împotriva unor foști protejați care i-au întors spatele.

În 1473, a încetat plata tributului către Poartă. În 1475, o mare armată otomană condusă de Soliman-Pașa, beilerbeiul Rumeliei, a intrat în Moldova. Ștefan era numeric inferior. S-a retras, a ales terenul, a pregătit bătălia și a lovit la Podul Înalt, lângă Vaslui, la 10 ianuarie 1475. A fost cea mai mare victorie militară a sa. Oastea otomană a fost zdrobită, iar ecoul victoriei a trecut repede peste hotarele Moldovei.

Papa Sixt al IV-lea l-a numit Athleta Christi, „apărător al credinței creștine”, însă ajutorul militar așteptat din Europa nu a venit. Ștefan a trimis scrisori și soli la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia, încercând să creeze o alianță împotriva turcilor. A rămas însă, în esență, singur cu propria sa țară.

În anul următor, 1476, sultanul Mahomed al II-lea a venit el însuși în Moldova. Ștefan a pustiit în calea invadatorului și a încercat să-l slăbească, dar nu a putut evita bătălia de la Valea Albă-Războieni, unde a fost înfrânt. Și totuși campania nu s-a încheiat cu căderea Moldovei. Cetățile Sucevei, Neamțului și Hotinului au rezistat, lipsa proviziilor și izbucnirea unei epidemii au apăsat tabăra otomană, iar sultanul s-a retras. Domnul Moldovei s-a întors.

După 1484, când otomanii au cucerit Chilia și Cetatea Albă, situația strategică s-a schimbat decisiv. La începutul anilor 1480, nici Polonia, nici Ungaria nu mai erau dispuse să se angajeze deplin în sprijinul Moldovei. În 1485, Ștefan a depus jurământ de vasalitate lui Cazimir al IV-lea la Colomeea, căutând sprijin pentru recuperarea porturilor. Nu a reușit. În 1486 a încheiat un armistițiu cu Poarta, iar din 1487 a reluat plata tributului anual, în schimbul păstrării statalității și independenței interne a Moldovei.

Cetăți, oaste și felul de a purta războiul

Ștefan nu a urmărit cuceriri teritoriale ca scop principal. Strategia lui a fost apărarea existenței statului moldovenesc. De aceea a întărit sistemul de cetăți și a folosit războiul cu grijă, alternând defensiva și ofensiva, în funcție de împrejurare.

În vremea sa au fost construite sau dezvoltate cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. A ridicat cetăți noi la Chilia, în 1479, și la Roman, în 1483, iar la Orhei, în 1470, și Soroca, în 1499, a întărit apărarea de pe linia Nistrului. Cetățile nu erau simple ziduri. Erau noduri de putere, apărau treceri, supravegheau vaduri, țineau în frâu drumurile țării și ofereau timp în fața unui dușman mai puternic.

Armata Moldovei era nepermanentă. Baza ei era formată din boieri cu cetele lor și din curteni, adică oamenii care slujeau în administrație și la curte. În caz de primejdie mare, se ridica „oastea cea mare”, în care intrau răzeși, orășeni, țărani fără pământ din satele domnești, boierești și mănăstirești, străjeri și călărași. Ștefan a mobilizat această oaste de masă doar de două ori, în 1475 și 1476.

În bătălii, a folosit terenul, vremea și inducerea în eroare a inamicului. La Baia, orașul a fost incendiat în mai multe locuri. La Vaslui, o parte a armatei otomane a fost atrasă într-o zonă mlăștinoasă. Când a fost obligat să lupte cu adversari superiori ca număr și echipare, a căutat să-i slăbească prin hărțuire, lipsă de hrană și lovituri scurte, dar precise.

Apogeul Moldovei și chipul rămas după el

Domnia lui Ștefan a fost, în același timp, o epocă de stabilitate internă, de prosperitate economică și de afirmare culturală. A sprijinit comerțul, a întărit sistemul vamal și a organizat veniturile domniei prin monopoluri și taxe. A sprijinit biserica și a ctitorit numeroase lăcașuri, între care Putna, Voroneț, Pătrăuți, Sfântul Ilie din Suceava, Vaslui, Hârlău, Borzești, Tazlău, Neamț, Piatra Neamț, Volovăț, Dobrovăț și Reuseni.

În epoca sa a înflorit și cultura scrisă. La Putna, unde a funcționat cel mai important scriptoriu al vremii, au lucrat caligrafi și miniaturiști cunoscuți pe nume. S-au realizat Tetraevanghele bogat împodobite, cărți de cult și texte cu valoare juridică și istorică. Tot atunci prinde contur și istoriografia moldovenească de curte, sobră și concisă, legată de numele său.

Din punct de vedere artistic, vremea lui a dat naștere stilului moldovenesc, prin îmbinarea tradiției bizantino-balcanice cu elemente gotice și cu forme locale. Bisericile ridicate atunci stau și astăzi ca semn al unei domnii care nu a fost numai despre război, ci și despre felul în care un stat își spune despre sine că există și că vrea să dureze.

În ultimii ani, Ștefan l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea. A murit la 2 iulie 1504 și a fost înmormântat la Mănăstirea Putna. La capătul vieții, lăsa o țară aflată într-o poziție politică favorabilă, cu pace încheiată cu toți vecinii. Ultimul său sfat de politică externă pentru fiu a fost să păstreze pacea cu Imperiul Otoman, socotindu-l cel mai puternic.

Moștenirea lui stă aici. În durata domniei, în felul în care a ținut Moldova între imperii, în cetăți, în oaste, în biserici și în memoria unei epoci pe care cronicarii și cei de după ei au privit-o ca pe un timp de vârf al statului medieval moldovean.