Bătălia de la Călugăreni, lupta care a întârziat înaintarea otomană

În zorii zilei de 13/23 august 1595, cavaleria română a atacat prin surprindere în fața satului Călugăreni. Călăreții otomani au fost împinși peste Neajlov, spre podul îngust care avea să hotărască ritmul întregii lupte. În spatele lor se afla o armată invadatoare condusă de Sinan Pașa. În față, oastea lui Mihai Viteazul încerca să apere Țara Românească de transformarea în pașalâc.

Raportul de forțe îi favoriza net pe otomani. Efectivele întregii lor armate au fost estimate la 100.000 de oameni, însă numai aproximativ 30.000-40.000 ar fi participat la confruntarea de la Călugăreni. Mihai avea sub comandă cel mult 10.000 de militari și 12 tunuri mari de câmp. Cronica oficială menționează 8.000 de munteni și 2.000 de unguri.

Terenul care a restrâns câmpul de luptă

Mihai nu putea înlătura dezechilibrul numeric, dar putea alege locul în care acesta conta mai puțin. La sud de Călugăreni, terenul era împădurit și mlăștinos, străbătut de Neajlov. Atacatorii aveau la dispoziție un singur drum și trebuiau să treacă prin punctul îngust al podului.

Într-un asemenea spațiu, otomanii nu își puteau desfășura larg trupele și nu puteau folosi pe deplin superioritatea numerică. Erau obligați să atace în valuri. Mihai și-a așezat oamenii pe două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva comandată de Albert Király, în care se aflau și secui trimiși de principele Transilvaniei, a rămas la nord-vest de sat, pregătită pentru un posibil atac dinspre Singureni.

Dimineața în care atacul a fost respins

După înfrângerea cavaleriei sale, Sinan Pașa a trimis înainte 12.000 de luptători. Mihai i-a lăsat să treacă râul. Apoi tunurile au deschis focul, iar oastea munteană a atacat în forță. Otomanii au fost împinși înapoi, la sud de Neajlov.

Prima fază se încheiase în favoarea românilor. Dar atacurile de dimineață fuseseră numai începutul. La prânz, Sinan Pașa a aruncat în luptă toate forțele pe care le avea atunci la dispoziție.

Lovitura de la prânz

Ienicerii au atacat frontal peste pod. Pentru a lărgi trecerea, au așezat bușteni și scânduri peste mlaștină. Artileria, archebuzierii și infanteria română au oprit inițial lovitura, însă atacul frontal era însoțit de două manevre de învăluire.

În est înainta gruparea lui Mehmet Satârgi Pașa, cel care urma să fie numit beilerbei al Țării Românești. În vest, Hassan Pașa, beilerbeiul Rumeliei, trecea Neajlovul pe podul de la Singureni. Spahiii de pe flancul drept otoman au găsit și un vad, amenințând aripa stângă a românilor.

Prinsă sub presiune din față și din flanc, oastea lui Mihai a început retragerea spre rezervele din spatele Călugărenilor. Tunurile au fost abandonate. După reunirea trupelor, înaintarea otomană a putut fi oprită, dar cumpăna luptei părea să se fi întors.

Contraatacul care a ajuns la pod

În după-amiaza aceleiași zile, căpitanul Cocea s-a întors dintr-o misiune de recunoaștere împreună cu oamenii săi, care nu participaseră încă la luptă. Mihai a hotărât să contraatace frontal și să învăluie flancul stâng al adversarului.

Trupele lui Satârgi Pașa au fost respinse. Otomanii s-au trezit înghesuiți într-un spațiu îngust, la nord de Neajlov, cu podul în spate drept singura cale de retragere. Românii au ajuns până la pod, și-au recuperat tunurile, iar focul artileriei și al archebuzelor a provocat pierderi grele.

Sinan Pașa a înaintat cu trupele sale de elită pentru a restabili ordinea. Atunci cei 400 de călăreți ai căpitanului Cocea au atacat spatele armatei otomane și tabăra de lângă Hulubești. Retragerea s-a transformat în debandadă. Valul fugarilor a antrenat garda marelui vizir, iar Sinan Pașa a fost aruncat în mlaștină și salvat de unul dintre oamenii săi.

Apariția forțelor lui Hassan Pașa pe flancul drept al românilor i-a ferit pe otomani de un dezastru mai mare. Mihai a oprit urmărirea și și-a întors atacul împotriva noilor veniți. Hassan Pașa și călăreții săi au părăsit în fugă câmpul de luptă.

O izbândă care nu a oprit invazia

Pe câmpul de luptă au căzut 7.000 de otomani. Tunurile lor și un steag verde al profetului au ajuns în mâinile românilor. Mihai provocase pierderi importante, demoralizase adversarul și îi întârziase înaintarea, câștigând timp pentru concentrarea forțelor antiotomane.

Obiectivul mai larg nu fusese însă atins. Drumul otoman spre București rămânea deschis. În consiliul de război, Mihai a hotărât retragerea către munți, unde urma să aștepte ajutoare din Transilvania și Moldova.

Retragerea s-a făcut noaptea, printr-o stratagemă care a ținut oastea otomană sub tensiune. O cronică otomană a consemnat că românii au:

„aprins focuri … și au mânat cu steagurile o cireadă de bivoli cu țipete și zgomote”

Au fost provocate și explozii. Dimineața, când marele vizir a vrut să reia atacul, armata română dispăruse. Mihai s-a retras prin Târgoviște, luând lucrurile de valoare, apoi și-a stabilit tabăra la Stoenești, lângă pasul Bran-Rucăr, într-o poziție avantajoasă pentru apărare.

Drumul de la retragere la ofensivă

Sinan Pașa și-a reorganizat armata și a înaintat prudent. La București și-a instalat cartierul general la mănăstirea Radu Vodă, l-a numit pe Satârgi Mehmed Pașa beilerbei și i-a lăsat o garnizoană de 10.000 de oameni. A ordonat construirea unei palănci, o fortificație din pământ și lemn, apărată prin șanțuri și valuri întărite cu bârne.

În primele zile ale lui septembrie, otomanii au ajuns la Târgoviște. Acolo au ridicat alte întăriri, păzite de 1.500 de oameni și 30 de tunuri. Grosul armatei a înaintat până la Stoenești, dar Sinan nu a atacat. Terenul dificil, pierderile suferite, lipsa sprijinului tătar și împrăștierea multor otomani după pradă au cântărit în această decizie.

La sfârșitul lui septembrie, Sigismund Báthory a pornit în ajutorul aliatului său cu 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian și 300 de călăreți din Toscana. Forțele reunite au trecut la ofensivă în octombrie. Otomanii au fost înfrânți la Târgoviște între 6 și 8 octombrie, la București la 12 octombrie și, decisiv, la Giurgiu între 15 și 20 octombrie.

Călugăreni nu oprise invazia și fusese urmată de pierderea Bucureștiului. Lupta schimbase însă ritmul campaniei: întârzierea obținută de Mihai a făcut posibilă concentrarea armatei care avea să-i îndepărteze pe otomani.