Stalingrad, bătălia care a schimbat cursul războiului

La 23 august 1942, bombardamentul german a prefăcut Stalingradul într-o întindere de ruine arzânde. Mii de civili au fost uciși, iar 80% din spațiile de locuit au fost distruse. Printre casele și uzinele sfărâmate, Armata a 62-a sovietică și-a așezat liniile defensive. Orașul devastat urma să devină terenul uneia dintre cele mai mari și mai sângeroase bătălii din istorie.

În lunile următoare, fiecare stradă, subsol și scară avea să fie disputată. Germanii au ajuns până la Volga și au ocupat cea mai mare parte a orașului. Victoria părea aproape. Dar tocmai în timp ce atacatorii își concentrau forțele asupra Stalingradului, flancurile lor rămâneau vulnerabile. Acolo avea să se producă răsturnarea.

Drumul spre Volga

La 22 iunie 1941, Germania și aliații săi din Axă invadaseră Uniunea Sovietică. Înaintarea rapidă a fost oprită în fața Moscovei, în decembrie, când trupele germane, epuizate, insuficient pregătite pentru iarnă și dependente de linii de aprovizionare prea lungi, au fost respinse.

În primăvara anului 1942, frontul fusese stabilizat, dar un nou atac asupra Moscovei părea prea previzibil, iar Grupul de Armate Centru era slăbit. Timpul lucra împotriva Germaniei. Statele Unite intraseră în război după atacul japonez asupra bazei de la Pearl Harbor, iar conducerea germană voia să încheie sau măcar să reducă luptele din răsărit înaintea deschiderii unui nou front.

A fost aleasă ofensiva din sud, numită Fall Blau. Miza era uriașă: petrolul Caucazului și controlul Volgăi, calea de transport care lega zona Mării Caspice de nordul Rusiei. Hitler a împărțit Grupul de Armate Sud. O ramură trebuia să înainteze spre Caucaz, iar cealaltă, care includea Armata a 6-a a lui Friedrich Paulus și Armata a 4-a Panzer a lui Hermann Hoth, urma să se îndrepte spre Volga și Stalingrad.

Orașul era un mare centru industrial și un nod de transport esențial. Cucerirea lui ar fi protejat flancul forțelor germane care înaintau spre Caucaz și ar fi întrerupt transporturile sovietice pe Volga. Avea și o puternică valoare simbolică, fiindcă purta numele lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Ofensiva a început la 28 iunie 1942. Trupele sovietice s-au retras spre est, iar germanii au înaintat repede prin stepe. Succesul l-a făcut pe Hitler să schimbe direcția Armatei a 4-a Panzer, provocând un blocaj care a întârziat ofensiva cu cel puțin o săptămână. Apoi ordinul a fost schimbat din nou, iar armata de tancuri a revenit spre Stalingrad. Până la sfârșitul lui iulie, sovieticii fuseseră împinși dincolo de Don, iar Armata a 6-a se afla la câteva zeci de kilometri de oraș.

Orașul transformat în front

În iulie, intențiile germane deveniseră clare. Trupele sovietice aflate în retragere au fost oprite la Stalingrad, iar întăriri au fost aduse de pe celălalt mal al Volgăi. Armata a 62-a, comandată de Vasili Ciuikov, a primit misiunea de a apăra orașul cu orice preț.

După bombardamentul din 23 august, ruinele au devenit fortificații. Din 1 septembrie, aprovizionarea sovietică depindea de navele care traversau Volga sub focul artileriei și aviației germane. Întăririle ajungeau pe malul vestic într-un loc unde speranța de viață a noilor sosiți era de numai câteva ore.

Lupta urbană a anulat o parte din avantajele atacatorilor. Tancurile germane deveneau aproape inutile printre grămezile de dărâmături, unele înalte de până la 8 metri, și puteau fi lovite de vânătorii antitanc de pe acoperișuri. Lunetiștii sovietici se ascundeau în aceleași ruine. Germanii au numit confruntarea Rattenkrieg, adică război de șobolani. Spuneau cu amărăciune că au cucerit bucătăria, dar încă luptau pentru sufragerie.

Kurganul Mamaev a trecut de mai multe ori de la o tabără la alta. Într-un singur atac pentru recucerirea înălțimii, sovieticii au pierdut o divizie de aproximativ 10.000 de militari. La silozul de grâu, adversarii au luptat săptămâni întregi atât de aproape încât își puteau auzi respirația.

Un pluton comandat de Iakov Pavlov a transformat un bloc care domina o piață din centrul orașului într-o fortăreață. Militarii au înconjurat clădirea cu mine, au amplasat mitraliere la ferestre și au construit comunicații subterane prin pereții subsolului. Imobilul avea să rămână cunoscut drept Casa lui Pavlov.

Ordinul sovietic era necruțător. „Nici un pas înapoi” devenise lozinca apărătorilor, iar militarii care se retrăgeau fără ordin riscau execuția sau trimiterea în batalioane disciplinare. Nici germanii nu și-au cruțat forțele. Au adus tot mai multă artilerie grea, inclusiv mortiere de 600 mm.

Presiunea se vedea și asupra comandanților. Paulus a căpătat un tic necontrolat al ochiului, iar Ciuikov a dezvoltat o eczemă care l-a obligat să-și bandajeze complet mâinile. Pentru Hitler și Stalin, orașul devenise o miză capitală.

Victoria germană care nu mai venea

În noiembrie, după trei luni de lupte și înaintări lente, germanii cuceriseră cea mai mare parte a Stalingradului și îi împinseseră pe apărători în două fâșii înguste lângă Volga. Sloiurile făceau aprovizionarea aproape imposibilă. Luptele continuau însă pe Kurganul Mamaev și în zona industrială din nord.

Uzina de tractoare Octombrie Roșu și Fabrica Baricada au devenit câmpuri de luptă. Muncitorii reparau armamentul defect lângă front sau chiar pe câmpul de luptă, în timp ce soldații apărau pozițiile dintre ruine.

Concentrarea asupra orașului ascundea o slăbiciune gravă. La nord și la sud, flancurile Armatei a 6-a erau apărate în mare parte de trupe românești, italiene și maghiare, mai slab echipate. Armata a 2-a Maghiară trebuia să țină un front de 200 de kilometri. În unele sectoare, un singur pluton apăra 1-2 kilometri.

Franz Halder, șeful Marelui Stat Major German, l-a avertizat pe Hitler asupra flancurilor vulnerabile. Hitler, concentrat asupra cuceririi orașului, a respins cererile de întărire și l-a înlocuit pe Halder în octombrie cu Kurt Zeitzler.

În același timp, Gheorghi Jukov concentra forțe sovietice în stepele de la nord și sud. Planul era limpede: germanii trebuiau țintuiți în oraș, apoi flancurile slabe urmau să fie străpunse. Stalingradul, pe care Hitler refuza să-l abandoneze, putea deveni o capcană.

Cercul se închide

La 19 noiembrie 1942, Armata Roșie a declanșat Operațiunea Uranus. La nord, forțele conduse de Nikolai Vatutin au lovit Armata a 3-a Română. Aceasta ceruse întăriri, dar fusese refuzată. Depășită numeric și slab echipată, a fost zdrobită după o zi de luptă, iar flancul Armatei a 6-a a rămas descoperit.

La 20 noiembrie, o altă ofensivă sovietică a lovit la sud, în sectorul Armatei a 4-a Române. Forțele sovietice au înaintat spre vest și s-au întâlnit lângă Kalaci. Inelul se închisese. Sute de mii de militari ai Axei au rămas prinși la Stalingrad, alături de civili sovietici și prizonieri sovietici.

Generalii germani propuneau retragerea rapidă spre vest și formarea unei linii defensive dincolo de Don. Hitler declarase însă că germanii nu vor părăsi orașul. Hermann Göring a promis că Luftwaffe putea aproviziona forțele încercuite printr-un pod aerian, până la sosirea unei armate de salvare.

Calculul nu susținea promisiunea. Aviația putea transporta aproximativ 300 de tone pe zi, în timp ce necesarul era de circa 500 de tone. Vremea și apărarea antiaeriană sovietică au redus și mai mult livrările. Doar aproximativ 10% dintre proviziile cerute ajungeau la destinație. Soldații desemnați să descarce avioanele au ajuns atât de slăbiți de foame încât abia mai puteau manevra încărcăturile.

În decembrie, Operațiunea Wintergewitter, încercarea germană de a sparge încercuirea din exterior, a fost oprită. Forțele Axei au ajuns la aproximativ 50 de kilometri de cei încercuiți, dar nu au putut străpunge inelul sovietic. Iarna, foamea, bolile și lipsa combustibilului și a materialelor medicale au început să ucidă mii de oameni.

Ofensiva sovietică din ianuarie a forțat retragerea trupelor germane din Caucaz și refacerea frontului la aproximativ 250 de kilometri de Stalingrad. Armata a 6-a rămânea fără sprijin. Ofițerii i-au cerut lui Paulus să ignore ordinele lui Hitler și să încerce o ieșire din încercuire. Paulus a refuzat. Pentru el, încălcarea ordinelor era de neconceput.

Capitularea unei armate

Pierderea aeroporturilor Pitomnik și Gumrak a oprit aprovizionarea aeriană și evacuarea răniților. Fără hrană și cu muniția pe sfârșite, germanii s-au retras din suburbii spre centrul orașului. Lupta urbană a reînceput, dar rolurile se inversaseră: acum germanii erau împinși spre Volga.

La 30 ianuarie 1943, Hitler l-a ridicat pe Paulus la rangul de Generalfeldmarschall. Niciun mareșal german nu fusese luat prizonier, iar Hitler se aștepta ca Paulus să continue lupta sau să se sinucidă. În schimb, mareșalul și statul său major s-au predat după ce au fost încercuiți în clădirea unui fost magazin universal.

La 2 februarie 1943, ultimele forțe germane din Stalingrad au capitulat. Aproximativ 90.000 de militari germani, înfometați și epuizați, au fost luați prizonieri, între ei 22 de generali. Numai 6.000 dintre cei 91.000 de prizonieri de război s-au întors acasă. Ultimii supraviețuitori au fost repatriați în 1955.

Bătălia durase 199 de zile. Pierderile militare ale Axei au fost estimate la circa 850.000 de oameni, între care 400.000 de germani, 200.000 de români, 130.000 de italieni și 120.000 de unguri. Peste 40.000 de civili sovietici au murit în oraș și în suburbii, iar numărul victimelor civile din regiunea înconjurătoare nu a putut fi stabilit. Estimarea totală a pierderilor de vieți omenești ajunge la aproximativ 3 milioane, dar cifrele exacte nu au fost făcute publice de guvernul sovietic.

Forțele Axei pierduseră aproximativ un sfert din efectivele aflate pe frontul de răsărit și nu și-au mai revenit după această înfrângere. Ofensiva germană din vara anului 1942 se încheiase, iar inițiativa strategică trecuse la Uniunea Sovietică. Pentru sovietici, Stalingradul a deschis drumul eliberării URSS și al victoriei din 1945 asupra Germaniei Naziste.

Orașul a primit în 1945 titlul de Oraș Erou. Pe Kurganul Mamaev a fost ridicat apoi monumentul gigantic al Mamei Rusia. Silozul și Casa lui Pavlov au rămas mărturii ale locului unde o ofensivă care părea aproape victorioasă s-a sfârșit prin distrugerea Armatei a 6-a.