1915, retragerea armatei sârbe prin Albania

La 25 noiembrie 1915, ieșirea din capcană nu mai avea nimic triumfal. În fața armatei sârbe nu se deschidea o ofensivă, ci drumul spre coastă, prin munți, iarnă și foamete. Ordinul retragerii spunea limpede care era miza: singura cale de ieșire din această situație gravă era spre Adriatica, unde armata urma să fie reorganizată, aprovizionată cu hrană, arme, muniții, îmbrăcăminte și toate celelalte lucruri necesare pe care aliații le-ar fi trimis. Iar sensul politic al acestei decizii era formulat la fel de limpede: națiunea nu și-a pierdut ființa și va continua să existe chiar și pe pământ străin, atâta vreme cât acolo se află conducătorul, guvernul și armata.

Așa a început ceea ce memoria sârbă a numit adesea golgota albaneză. Un marș lung, în iarna 1915-1916, prin Albania și Muntenegru, către Marea Adriatică. Pentru mulți, n-a fost o retragere în sens militar obișnuit, ci o probă de supraviețuire.

Octombrie 1915, frontul care s-a închis din toate părțile

Pe 7 octombrie 1915, Regatul Serbiei a fost atacat de forțele germane și austro-ungare. O săptămână mai târziu, pe 14 octombrie, Bulgaria a declarat război Serbiei. Armata sârbă era depășită numeric și ca armament. Planul de a se retrage spre Macedonia și de a face joncțiunea cu trupele Antantei a fost zădărnicit, iar presiunea combinată a împins forțele sârbe spre Kosovo.

Acolo, conducerea sârbă a cântărit trei variante: capitularea și o pace separată, o ultimă bătălie defensivă sau retragerea. Decizia a fost retragerea. La 23 noiembrie 1915, guvernul și Marele Cartier General au hotărât să se retragă peste munții Muntenegrului și Albaniei, cu obiectivul de a ajunge la Adriatica, unde armata putea fi refăcută cu ajutor aliat. Două zile mai târziu, ordinul a devenit oficial.

Pentru a nu cădea în mâinile inamicului, artileria, vehiculele și rezervele au fost abandonate, distruse sau aruncate în râpe. Unele arme au fost îngropate. Documente ale statului au fost ascunse sau arse. Regele Petru I a însoțit retragerea, în ciuda vârstei și a sănătății șubrede, călătorind într-un car tras de boi.

Drumul prin munți

Retragerea s-a făcut pe trei direcții. Coloana de nord, care cuprindea Prima, a Doua și a Treia Armată și unități din apărarea Belgradului, a trecut prin sudul Muntenegrului, spre Shkodër, prin Peć, Rožaje, Andrijevica și Podgorica. Avea și rolul de ariergardă, acoperind retragerea celorlalte unități. A plecat mai târziu, la 7 decembrie, și a suferit pierderi grele în munții acoperiți de zăpadă.

Coloana centrală, cu regele Petru I, curtea, guvernul și Marele Stat Major, a mers din Prizren spre Shkodër, prin Luma și Pukë. După trecerea peste Podul Vizirului de pe Drin, trupele care se retrăseseră din Macedonia au continuat spre vest, către Lezhë. Divizia Timok a mers mai departe spre Durrës. Era drumul cel mai scurt spre mare, dar nu era lipsit de rezistență din partea albanezilor ostili.

Coloana de sud a pornit din Prizren spre Luma, apoi prin munții Albaniei către Debar și Struga. A fost prima care a plecat și ultima care a ajuns la coastă. Era ruta cea mai directă pentru un posibil contact cu trupele lui Maurice Sarrail, dar legătura s-a dovedit imposibilă. Comunicarea telegrafică nu a putut fi menținută, iar comandanții au fost lăsați să acționeze în condiții extrem de grele, aproape fără coordonare.

Vremea a fost groaznică. Drumurile, proaste. Hrana și materialele sanitare s-au terminat. Râurile s-au poluat. Bolile s-au răspândit repede. Oamenii mergeau alături de armată cu puține bunuri sau fără nimic. În același timp, chiar munții care îi sfâșiau pe cei ce fugeau i-au încetinit și pe urmăritori: trupele germane și bulgare nu au putut trece ușor de munții Albaniei.

Foame, boli și atacuri

Retragerea a implicat nu doar rămășițele armatei, ci și sute de mii de civili, prizonieri de război și 36.000 de băieți cu vârste între doisprezece și optsprezece ani, luați cu armata pentru a nu fi capturați și pentru a păstra viitorul potențial militar al Serbiei. Costul uman a fost uriaș.

În timpul marșului, oamenii au murit de frig, foame, boală, sete și hipotermie. Coloanele au fost lovite și de atacuri inamice. Aviația austro-ungară a bombardat poziții militare și coloane de refugiați, unul dintre primele cazuri consemnate de bombardament aerian asupra civililor. În Albania, trupe și bande tribale au atacat detașamente izolate și grupuri vulnerabile. Violența era legată și de resentimentele rămase după conflictele din anii 1912-1913.

Numărul victimelor diferă în cifrele consemnate, dar imaginea generală rămâne aceeași: dezastru. Se arată că aproximativ 240.000 de sârbi au murit în timpul lungului marș. Altă evaluare vorbește despre aproximativ 200.000 de morți în munții Albaniei. Statisticile oficiale din 1919 notează 77.455 de soldați morți și 77.278 dispăruți. Dintre cei 36.000 de băieți luați în retragere, aproximativ 23.000 au pierit în decurs de o lună. Din cei circa 220.000 de refugiați civili porniți spre Adriatica, numai aproximativ 60.000 au supraviețuit.

Coasta care nu aducea încă salvarea

Cei care au ajuns la Marea Adriatică nu au găsit capătul suferinței. Când coloanele de nord și de centru au sosit la Shkodër, nu au găsit corăbii străine și nici provizii suficiente. O parte dintre refugiați și soldați au continuat spre sud, după ce au aflat că la Durrës sosiseră unele transporturi.

Ajutorul întârzia și din cauza atacurilor navale austro-ungare. Mai multe vase de transport italiene au fost scufundate înainte de a descărca proviziile. La Shëngjin, refugiații au găsit epavele unor nave italiene distruse de mine. La 22 noiembrie, distrugătoare austriece au scufundat vapoarele italiene Palatino și Gallinara, care veneau din Brindisi spre Shëngjin și Durrës. Un alt vas italian, Unione, a fost scufundat după un atac al unui submarin austro-ungar. La 5 decembrie, vaporul italian Benedetto Giovanni și vasul grec Thira au fost scufundate lângă Shëngjin de un crucișător austriac. Alte două nave italiene de transport, Brindisi și Città di Palermo, au fost scufundate pe 8 și 9 ianuarie 1916.

Până la jumătatea lui decembrie, pe coasta albaneză se strânseseră mase de oameni. Trupe venite din Muntenegru s-au stabilit la Shkodër, iar cei coborâți din munți s-au concentrat lângă Durrës, Kavajë și Vlorë. La 6 decembrie, Marele Cartier General sârb a ajuns la Shkodër și și-a reluat activitatea. Guvernul aflat în exil a ținut reuniuni de urgență și a format un cabinet special pentru aprovizionare. Cuptoarele militare au fost repornite, dar nu puteau acoperi nevoia. Continuau să fie semnalate cazuri de soldați morți de epuizare și de foame.

Evacuarea spre Corfu

Planul de evacuare a fost pus la punct pe măsură ce situația se agrava. Nave mari urmau să opereze din Durrës și Vlorë, iar vase mai mici din Shëngjin. Au fost folosite 45 de nave de transport italiene, 25 franceze și 11 britanice. Ele au efectuat, în total, 202, 101 și 19 voiaje.

Evacuarea a început la mijlocul lui ianuarie 1916. Haosul din porturi, lipsa îngrijirii medicale și atacurile continue au încetinit totul. Mii de civili au rămas blocați în tabere improvizate de pe coastă, cu acces redus la hrană și ajutor sanitar. La Shëngjin, amiralul britanic Ernest Troubridge a coordonat îmbarcarea. La 14 ianuarie 1916, guvernul sârb, miniștrii și membri ai corpului diplomatic s-au îmbarcat pe Città di Bari spre Brindisi.

La 6 februarie 1916, Marele Cartier General sârb și prințul regent Alexandru au fost evacuați la Corfu. Până la 15 februarie, aici ajunseseră 120.000 de evacuați. Zece zile mai târziu, numărul a urcat la 135.000. Aproximativ în aceeași perioadă, alți 10.000 de evacuați au fost duși la Bizerte, în Tunisia franceză. Până la începutul lui aprilie, majoritatea trupelor sârbe fuseseră transportate la Corfu, în Tunisia sau în Corsica. În total, au fost evacuați 260.895 de oameni.

Există și alte cifre pentru cei ajunși la coastă. Se arată că 155.000 de sârbi, majoritatea militari, au ajuns la Adriatică și au fost apoi transportați de nave aliate spre insule din Grecia, multe dintre ele la Corfu, înainte de a fi trimiși pe Frontul de la Salonic. O altă evaluare notează că din 400.000 de oameni porniți la drum, numai 120.000 de soldați și 60.000 de civili au ajuns la coastă.

Corfu, Vido și marea numită Cimitirul Albastru

Nici salvarea pe mare nu a însemnat sfârșitul tragediei. Supraviețuitorii erau atât de slăbiți, încât mii au murit în săptămânile de după evacuare, din cauza epuizării, bolilor, malnutriției și suferințelor îndurate în retragere. Mai multe mii au pierit după ce au ajuns la Corfu.

Pe insula Corfu au fost instalate principalele tabere de refacere ale armatei. Un contingent a fost trimis la Bizerte, iar mulți refugiați civili au fost primiți de Franța. Bolnavii și muribunzii, în mare parte soldați, au fost duși pe insula Vido pentru a preveni epidemiile. Dar facilitățile medicale improvizate și numărul prea mare de pacienți au dus la o mortalitate ridicată.

Pe Vido a apărut una dintre cele mai puternice imagini ale acestei retrageri. Solul pietros și spațiul redus făceau îngroparea aproape imposibilă. Morții au fost coborâți în mare, cu bolovani legați de trupuri, pentru a nu pluti. Astfel au fost îngropați mai mult de 5.000 de sârbi, iar apele de lângă insulă au primit numele de Cimitirul Albastru, Plava Grobnica.

Poetul și soldatul Milutin Bojić a scris poemul Plava Grobnica în memoria camarazilor căzuți. Mai târziu, a murit și el de tuberculoză și a fost îngropat în acest Cimitir Albastru.

După retragere

Retragerea prin Albania a rămas unul dintre evenimentele definitorii ale istoriei sârbe și una dintre cele mai mari tragedii ale ei. În memoria publică a fost privită ca un sacrificiu urmat de refacere. Armata sârbă a început să se reconstruiască la începutul anului 1916. La Corfu a fost reorganizată, echipată cu arme franceze și instruită după regulamente franceze, păstrându-și în mare parte vechea structură.

Între martie și mai 1916, unități sârbe au fost transportate de la Corfu pe coasta nordică a Mării Egee. Până în iunie, 127.000 de soldați sârbi se aflau în peninsula Halkidiki, iar în iulie numărul lor ajunsese la 152.000. Armata refăcută avea să joace apoi un rol important pe Frontul de la Salonic și în eliberarea Serbiei.

Dar înainte de toate acestea a existat iarna retragerii. Un marș prin care statul, armata și o parte a populației au încercat să nu dispară. Prețul a fost măsurat în zeci și sute de mii de vieți.