Cum a eșuat invazia rusă a Prusiei Orientale

La începutul războiului, Prusia Orientală părea locul în care planurile puteau fi răsturnate dintr-o singură mișcare. Rusia a intrat acolo repede, înainte ca mobilizarea să fie completă, încercând nu doar să lovească Germania pe propriul teritoriu, ci și să-i abată atenția de la Frontul de Vest, unde Franța era presată tot mai puternic.

Miza era uriașă. O invazie în Prusia lovea direct în moralul german și într-o provincie cu valoare istorică, simbolică și militară aparte. Numai că superioritatea numerică nu a fost de ajuns. Deși rușii au adus în cele din urmă cel puțin 800.000 de oameni împotriva a cel mult 250.000 de germani, campania s-a încheiat cu un eșec greu pentru armata rusă.

Planul care trebuia să țină estul

La început, strategia germană pornea de la o presupunere esențială: mobilizarea rusă avea să fie lentă. De aceea, în această zonă fusese lăsată doar Armata a VIII-a. Ideea era simplă și rece: Germania urma să înfrângă mai întâi Franța în câteva săptămâni, apoi să mute trupele victorioase pe Frontul de Est, folosind rețeaua sa de transport superioară. Aceasta era logica planului Schlieffen.

Numai că ritmul evenimentelor a stricat calculele. Rusia a reușit destul de repede să pună în mișcare o invazie în Prusia Orientală. În fața ei se afla Armata a VIII-a, condusă de generalul Maximilian von Prittwitz. Rușii au intrat cu două armate: Armata I, sub Paul von Rennenkampf, și Armata a II-a, sub Alexander Samsonov. Ele au pătruns în Prusia Orientală în zilele de 7-9 august.

Pe hârtie, diferența era clară. La început, rușii aveau două armate cu 19 divizii de infanterie și 8 de cavalerie, adică 430.000 de oameni. Armata a VIII-a germană avea 9 divizii de infanterie și una de cavalerie, adică mai puțin de 150.000 de oameni. Mai târziu, chiar și după întăriri venite din vest, germanii nu treceau de 250.000 de soldați.

Primele lovituri

Prima confruntare a venit la Stallupönen, la 17 august 1914, în prima bătălie de pe Frontul de Est din Primul Război Mondial. Rezultatul a fost un succes german minor, fără efect hotărâtor asupra efortului rusesc.

Adevărata zguduire a urmat la Gumbinnen, la 20 august. Germanii au atacat în grabă, iar graba i-a costat. Armata rusă a ieșit victorioasă, iar germanii au fost siliți să se retragă. Se contura chiar posibilitatea unei retrageri până la Vistula, ceea ce ar fi însemnat abandonarea ieșindului Prusiei Orientale.

Această variantă exista în planurile anterioare războiului, dacă rușii dovedeau o forță mai mare decât se așteptase Berlinul. Dar între plan și realitate stătea un nume: Königsberg. Capitala prusacă nu putea fi cedată. Era un nod militar major și un simbol a cărui pierdere ar fi însemnat, pe plan intern, un dezastru. În acel punct, pentru germani nu mai era loc de ezitare. Rușii trebuiau opriți și izgoniți din Prusia Orientală.

Criza de comandă

Tocmai aici s-a produs cotitura. Prittwitz a intrat în panică atunci când ofensiva rusă a pătruns în Prusia Orientală. Se temea că armata sa va fi prinsă între cele două armate ruse și a anunțat intenția de a abandona provincia și de a se retrage în spatele Vistulei.

Helmuth von Moltke cel Tânăr, șeful Statului Major german între 1906 și 1914, l-a înlocuit pe Prittwitz cu Paul von Hindenburg, readus din pensie, în 1914. Alături de el a venit și Ludendorff. Cei doi au privit criza cu totul altfel. În locul retragerii, au ales ofensiva. Ținta lor a devenit una dintre cele două armate ruse, cea a lui Samsonov.

Planul urmat era cel al colonelului Max Hoffmann, adjunctul pentru operațiuni al lui Prittwitz. Germanii au decis să trimită opt divizii împotriva lui Samsonov, profitând de liniile interioare și de capacitatea lor de a muta rapid trupele pe calea ferată. În același timp, rușii aveau probleme serioase de aprovizionare. Situația logistică era foarte rea: lipsuri de hrană și muniție de artilerie, mișcări încetinite de transportul feroviar slab și de schimbarea vagoanelor pe liniile cu ecartament diferit. Cele două armate ruse colaborau slab și se întindeau pe un spațiu prea mare.

Rennenkampf, crezând greșit că germanii sunt în retragere deplină, nu a urmărit imediat. Samsonov, dimpotrivă, a fost împins înainte și și-a depășit propriile linii de aprovizionare. Rezultatul a fost o armată flămândă, demoralizată și tot mai expusă.

Tannenberg, prăbușirea

La Tannenberg s-a decis campania. Germanii au încercuit Armata a II-a rusă și au lovit-o până la distrugere. Bătălia s-a soldat cu peste 90.000 de prizonieri și 70.000 de morți și răniți în rândul rușilor. O altă evaluare a pierderilor Armatei a II-a ridică totalul la 120.219 morți, răniți și dispăruți, în vreme ce Armata a VIII-a germană a avut 13.058 de pierderi.

Dincolo de cifre, deznodământul a fost limpede: Armata a II-a a fost distrusă. Iar comandantul ei, Alexander Samsonov, s-a împușcat.

Aceasta a fost ruptura decisivă a campaniei. O invazie pornită cu superioritate numerică s-a frânt într-o singură înfrângere catastrofală, produsă de coordonare slabă, probleme de aprovizionare și răspunsul german concentrat asupra unui singur adversar.

Ultima împingere spre graniță

După Tannenberg, germanii au trecut la următoarea mișcare. În bătălia de pe lacurile Mazuriene au obligat Armata I să se retragă din Prusia Orientală. În relatarea campaniei apare și retragerea Armatei a 10-a din fața germanilor. Oricum este privită succesiunea luptelor, rezultatul strategic a fost clar: planul rusesc pentru Prusia Orientală s-a prăbușit complet.

În ciuda pierderilor deja suferite la Stallupönen, Gumbinnen și Tannenberg, rușii aduseseră până la începutul lui septembrie o rezervă considerabilă de noi divizii și corpuri. Înainte de prima bătălie de pe Lacurile Mazuriene, ei dispuneau de minimum 428 de batalioane de infanterie, echivalentul a 27 de divizii, adică peste 560.000 de soldați, plus peste 250 de escadrile de cavalerie și numeroase unități de sprijin, în total mult peste 600.000 de oameni. Chiar și așa, superioritatea aceasta nu a schimbat deznodământul.

O înfrângere rusă cu urmări mai largi

Invazia a fost un eșec greu pentru Rusia. Ea a fost urmată de înaintarea germană considerabilă din anul următor în Polonia, inclusiv de capturarea Varșoviei.

Dar campania a avut un efect mai larg decât arată harta. Șocul provocat în comandamentul german de înaintarea neașteptată a rușilor a forțat trimiterea a două corpuri de armată și a unei divizii de cavalerie de pe Frontul de Vest, ca parte a noii Armate a IX-a, pentru a sprijini atacul împotriva rușilor. Trupele nu au ajuns la timp pentru marile bătălii din Prusia Orientală, exact cum prevăzuse Ludendorff. Dacă ar fi intrat în Franța, așa cum fusese planificat inițial, ar fi putut întări considerabil poziția germană din vest.

„dezastrul lor a fost unul dintre elementele victoriei noastre.”

Așa a rezumat colonelul Dupont, șeful serviciului francez de informații, efectul unei campanii care, pe teren, a însemnat un dezastru pentru ruși, dar care a apăsat și asupra războiului purtat de Germania în cealaltă parte a Europei.