Revoluția de la 1821 și drumul nou deschis în politica românească

La Padeș, într-o duminică de ianuarie, Tudor Vladimirescu a chemat „tot norodul omenesc” la luptă. Nu era o simplă plângere împotriva unor abuzuri, ci începutul unei mișcări care punea în joc ordinea unei țări întregi. Cuvinte aspre, cu ton biblic, proclamau răul, dreptatea ce trebuia făcută și o „Adunare a norodului” chemată să „lovească șarpele cu ciomagul”. Din acel moment, criza veche a Țării Românești a căpătat un chip, un steag și o armată.

Revoluția din 1821 a reprezentat o rebeliune socială și politică în Țara Românească, pe atunci stat tributar al Imperiului Otoman. Aceasta a început ca o mișcare împotriva administrației fanariote, cu sprijinul unor boieri conservatori, dar s-a transformat într-o tentativă de îndepărtare a clasei boierești din pozițiile conducătoare. Deși nu a fost îndreptată deschis împotriva dominației otomane, istoricii o descriu drept primul mare eveniment al unei deșteptări naționale. În centrul său s-au aflat pandurii, trupe neregulate conduse de Tudor Vladimirescu, cu nucleul în Oltenia.

O țară apăsată până la ruptură

Răscoala nu a izbucnit într-un vid. De la începutul secolului al XVIII-lea, Țara Românească și Moldova fuseseră puse de Poartă sub un regim de dominație indirectă prin fanarioți. Familii grecești și elenizate erau prezente la toate nivelurile guvernării. În același timp, tensiunile dintre boieri și țărani se adânciseră.

Țăranii munteni nu mai erau în șerbie, dar aveau în continuare obligații în muncă și bani față de boieri. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, economia rurală era paralizată de greve țărănești, opoziție la plata taxelor, sabotaje și procese. Presiunea fiscală era apăsătoare. Haraciul și alte datorii fiscale erau strânse prin colectori privați, iar aceștia, mai ales ispravnicii, acționau adesea ca niște prădători. În unele cazuri, țăranii erau torturați pentru a plăti mai mult decât datorau.

Cifrele sunt grăitoare. Bugetul țării pe 1819 era de 5,9 milioane de taleri. Din aceștia, cel puțin 2 milioane mergeau la Poartă, 1,3 milioane la familia domnitorului, iar 2,4 milioane întrețineau birocrația. Tot în 1819, din 194.000 de familii supuse taxării, 76.000 erau scutite integral sau parțial. Povara cădea, prin urmare, mai greu pe cei mulți. Un raport din Gorj arăta că argații migranți abia strângeau bani pentru taxe.

Nici ordinea militară a țării nu mai era una solidă. Sub regimul fanariot, armata permanentă fusese desființată. Pandurii, vizibili mai ales în Oltenia, aveau o istorie mai veche și funcționaseră și ca miliție. Uneori se autofinanțau prin haiducie. În vreme de nesiguranță, puterea îi folosea; apoi îi marginaliza. După răscoalele din 1814, privilegiile lor fiscale au fost suspendate, iar ei au fost coborâți la rolul de miliție aflată în slujba ispravnicilor.

În anii dinainte de 1821, semnele de slăbiciune ale regimului s-au înmulțit. Domnia lui Ioan Caragea a fost marcată de creșterea rezistenței la colectarea taxelor și de activitatea haiducilor. A urmat Alexandru Suțu, care a instaurat un regim de abuz instituțional. În aprilie 1819, presiunea asupra țărănimii a declanșat o răscoală la Islaz. În 1820, revocarea privilegiilor de oraș ale Târgoviștei și proclamarea terenului ei drept moșie a familiei domnești au stârnit o revoltă a orășenilor. Regimul avea probleme peste tot.

Un lider, o adunare, o promisiune

În această lume tensionată, Tudor Vladimirescu nu a apărut din întâmplare. În noiembrie 1820 se afla la București și era în contact, pe mai multe căi, cu conducerea Eteriei. În jurul lui existau înțelegeri, promisiuni, bani împrumutați pentru „nevoile apropiatei răscoale” și legături cu boieri, cu agenți eteriști și cu episcopul Ilarion Gheorghiadis. Sursele arată însă și altceva: Vladimirescu își păstra propria libertate de mișcare și propria judecată.

După moartea subită a lui Alexandru Suțu, la 19/31 ianuarie 1821, situația s-a precipitat. Cei trei caimacami, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, toți membri ai Eteriei, l-au contactat pe Vladimirescu și i-au încredințat misiunea de a revigora armata națională. Alte documente sugerează însă că el acționa independent de aceștia.

Drumul său spre rebeliune a fost foarte concret. A trecut prin Ocnele Mari, a ajuns la Târgu Jiu, a stat în casa sameșului Vasile Moangă și, pe 21 ianuarie/2 februarie, l-a arestat sau luat ostatic pe ispravnicul Dinicu Otetelișanu. A doua zi a ocupat mănăstirea Tismana și a transformat-o în punct de adunare și închisoare. Apoi, la Padeș, a lansat proclamația care a rămas actul de naștere al mișcării.

Textul acela amesteca revendicări sociale și patriotice. El proclama dreptul țăranilor de a „întâmpina răul cu rău” și chema la formarea unei „Adunări a Norodului”. Într-o scrisoare paralelă către sultan, Vladimirescu a insistat că ridicarea sa este antiboierească, nu antiotomană. Răspunsul otomanilor a fost pozitiv. Chiar de aici se vede una dintre marile tensiuni ale revoluției: pentru a-și apăra mișcarea, Tudor trebuia să manevreze între boieri, Poartă, Rusia și Eterie.

În februarie, la Țânțăreni, oastea lui crescuse la aproape 4.000 de pedestrași și 500 de călăreți. Alte surse din același ansamblu arată că, după noi alăturări, efectivele au urcat spre aproximativ 5.000, apoi spre 8.000 de oameni, dintre care 2.000 călare și 6.000 pedeștri. Mișcarea avea o bază socială largă. Proclamația de la Padeș a fost urmată de mici răscoale în sate și târguri. Unele aveau legătură directă cu pandurii, altele izbucneau mai departe, semn că mesajul prinsese rădăcini.

Vladimirescu nu vorbea însă pe limba unei răzbunări oarbe. Când boierii i-au cerut să nu facă rău țării, el s-a prezentat ca ales al poporului chemat să stăvilească „groaznica tiranie” a boierilor, fără a răsturna de tot regimul. Iar când vornicul Nicolae Văcărescu a apelat la patriotismul pandurilor, Tudor a răspuns cu fraza cea mai limpede despre felul în care înțelegea patria: „patria este poporul, iară nu tagma jăfuitorilor”. Totuși, în aceeași discuție, i-a asigurat pe boieri că nu le voiește răul și că le dorește „întregimea și întărirea privilegiilor”. Aici stă una dintre ambiguitățile fundamentale ale revoluției de la 1821.

Între Eterie și propria cale

Mișcarea lui Tudor nu s-a desfășurat de sine stătător. De la început, pandurilor li s-au alăturat arnăuți, veterani ai Revoluției Sârbe și oameni de alte neamuri balcanice. În corpul de comandă se aflau greci, sârbi, aromâni și bulgari. Mulți erau loiali Eteriei. Printre ei se numărau Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache, Hagi Prodan, Diamandi Djuvara și Dimitrie Macedonski.

Colaborarea cu Eteria era reală, dar neliniștitoare. Vladimirescu a cooperat cu trupele lui Alexandru Ipsilanti și, împreună cu acestea, a contribuit la ocuparea Bucureștiului în martie. A acceptat împărțirea ariilor de acțiune în Țara Românească, păstrând pentru sine Oltenia, Bucureștiul și jumătatea sudică a Munteniei. Numai că această alianță avea de la început un defect fatal: fiecare dintre cele două mișcări urmărea altceva.

Pentru eteriști, ridicarea din Oltenia putea funcționa ca o diversiune care să abată atenția de la insurecția greacă. Pentru Tudor, legătura cu ei avea sens doar dacă nu compromitea cauza locală. El dorea libertate de acțiune. Voia să sprijine mersul eteriștilor spre Dunăre, dar fără a-și subordona oastea comandamentului lor. Problema a devenit acută când țarul Alexandru I s-a dezis de mișcarea lui Ipsilanti și, odată cu ea, de revoluția română. Din acel moment, temelia diplomatică a întregii construcții s-a clătinat.

Tudor a înțeles repede primejdia. La 22 martie/3 aprilie, mărturisea unui diplomat austriac că înaintarea trupelor elene spre București îl punea „în cea mai mare încurcătură”, fiindcă nu știa pe ce bază se sprijină această concentrare de forțe și nu voia să lucreze „în dezavantajul poporului ro”. Tonul era limpede: prudență, neîncredere și refuzul de a merge orbește după Ipsilanti.

Între timp, tensiunile din propria tabără creșteau. Vladimirescu a oprit jafuri, a încercat să limiteze violențele, a protejat unii boieri și a reprimat acte de radicalism țărănesc. Tocmai această disciplină i-a înstrăinat pe unii dintre oamenii săi. Mulți arnăuți îl susțineau pe față sau pe ascuns pe Ipsilanti. Alții gravitaseră în jurul lui Sava Fochianos. În tabăra revoluționară coexistau loialități diferite, ambiții proprii și interese care se loveau unele de altele.

Marșul spre București

După ce a înfrânt rezistența unor ispravnici și a unor cete trimise împotriva lui, Tudor a preluat controlul asupra unor mănăstiri fortificate, între care Strehaia și Motru, iar pe 4/16 februarie și-a așezat tabăra la Țânțăreni. Timp de trei săptămâni și-a organizat oamenii, și-a extins controlul până la Dunăre și a purtat o corespondență intensă cu boierii și cu reprezentanții marilor puteri.

Apărarea era gândită serios. Pe lângă tabăra fortificată de la Țânțăreni și mănăstirile întărite din Oltenia, un rol important avea să joace tabăra de la Cotroceni. În București a fost amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim și Mitropolia. În Oltenia, mănăstirile Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistrița, Polovragi și Crasna au fost transformate în depozite întărite cu alimente, arme și muniție. Tudor declara că „oștirile de peste Olt […] le-am umplut cu zaherele și cu panduri; acolo mă pot ține doi sau trei ani, luptând pentru drepturile țării până le voi căpăta”.

La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluționare au pornit spre capitală. S-au unit la Slatina, iar oastea stăpânirii de la Coțofeni, 800 de arnăuți, a trecut de partea pandurilor. Efectivele au ajuns astfel la aproximativ 8.000 de oameni. Marșul a continuat pe itinerarul Slatina, Șerbănești, Tecuci, Vadu Lat. La 16/28 martie, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamație, declarând că mișcarea urmărește câștigarea „dreptăților cele folositoare la toată obștea” și cerând un răspuns limpede: „de voiți binele de obște sau niu”.

Divanul a hotărât să colaboreze. Între timp, consulii puterilor occidentale, cu excepția celui al Prusiei, și caimacanii desemnați de Poartă părăsiseră în grabă Bucureștiul. Tudor, aflând și de atitudinea țarului, a ales un drum ocolit. Pe 17/29 martie a ajuns la Ciorogârla, pe 18/30 martie la Cotroceni, iar pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în București.

Intrarea s-a făcut pe Podul Calicilor, viitoarea Cale a Rahovei, în fața unei mulțimi entuziaste. Tudor și-a stabilit cartierul general în casele brâncovenești de lângă Mitropolie și a preluat controlul principalelor puncte întărite din oraș. Timp de aproape două luni, până la 15/27 mai, a rămas stăpân pe capitală și a guvernat țara „ca un adevărat domnitor”, numit de mulți Domnul Tudor.

Puterea, ruptura și căderea

La 23 martie/4 aprilie, boierii i-au dat lui Tudor „cartea de adeverire”. Se năștea un regim nou, cu o dualitate a puterii. Pe de o parte, Tudor și „Adunarea norodului”, devenită organizație politico-militară, dețineau conducerea și inițiativa în mai multe domenii, inclusiv politica externă. Pe de altă parte, funcționa „vremelniceasca ocârmuire”, cu atribuții politice și administrative. Colaborarea dintre cele două părți a fost schițată în „jurământul lui Tudor”, din aceeași zi.

Regimul de la București trăia sub o presiune uriașă. Rusia dezavuase atât mișcarea eteristă, cât și pe cea românească. Trupe eteriste intrate pe pământ românesc uitaseră de planul inițial al trecerii rapide la sud de Dunăre, se purtau ca o armată de ocupație, jefuiau și provocau neîncetat forțele otomane de la frontieră. Țara risca să devină câmpul unei duble lovituri: anarhie în interior și atac al Porții din afară.

Tudor a încercat să câștige timp. A discutat cu conducerea Eteriei și, prin boierii Divanului, a deschis tratative cu pașalel