Cine a fost Joseph Priestley, omul care a izolat „aerul deflogisticat”

În august 1774, Joseph Priestley a izolat un „aer” care părea cu totul nou. Curând l-a încercat pe șoareci, uimit că trăiau mai mult în el decât în aerul obișnuit. Apoi l-a încercat pe sine. Despre noua substanță avea să scrie că era „de cinci sau șase ori mai bun decât aerul comun” pentru respirație și ardere. Acest „aer deflogisticat” era oxigenul.

Dar povestea lui Priestley nu încape într-o singură descoperire. A scris peste 150 de lucrări, a inventat apa carbogazoasă, a publicat cărți de gramatică, istorie, teologie și filozofie politică, a apărat drepturile disidenților religioși și a încercat toată viața să împace raționalismul Epocii Luminilor cu credința creștină. A fost admirat, contestat, izolat. Iar când și-a susținut prea apăsat ideile, a plătit cu propria casă.

Un copil precoce care a rupt cu dogma

Priestley s-a născut în 1733, la Birstall, într-o familie de disidenți englezi, adică de credincioși care nu se conformau Bisericii Anglicane. Era primul dintre cei șase copii ai lui Mary Swift și Jonas Priestley. Tatăl lucra într-o manufactură de textile. După moartea mamei, iar apoi după recăsătoria tatălui, băiatul a ajuns în grija mătușii și unchiului său, Sarah și John Keighley, oameni înstăriți, fără copii, care i-au oferit o educație foarte bună.

Era un copil precoce. La patru ani putea recita impecabil toate cele 107 întrebări și răspunsuri din Westminster Shorter Catechism. În școlile locale a învățat greaca, latina și ebraica. Apoi a venit boala. În jurul anului 1749, Priestley s-a îmbolnăvit grav și a crezut că moare. Crescut ca un calvinist fervent, s-a frământat în jurul mântuirii și al predestinării. Criza aceasta l-a împins să-și pună la îndoială formația teologică și să respingă dogma predestinării, acceptând în schimb reconcilierea universală. Biserica independentă Upper Chapel din Heckmondwike i-a refuzat, din acest motiv, cererea de membru.

Boala i-a lăsat și o bâlbâială permanentă, suficient de serioasă încât să renunțe, pentru un timp, la gândul de a deveni pastor. S-a pregătit pentru comerț, a studiat franceza, italiana, germana, dialectul caldeean și araba, iar sub îndrumarea pastorului George Haggerstone a învățat matematică superioară, filozofie naturală, logică și metafizică.

În 1752 a intrat la Academia din Daventry, o academie pentru disidenți. Citise atât de mult, încât a fost lăsat să sară peste primii doi ani de studii. Aici, atmosfera liberală și studiul intens l-au îndepărtat și mai mult de dogmă și de misticismul religios. Mai târziu va spune că, în afară de Biblie, cartea care l-a influențat cel mai mult a fost Observations on Man a lui David Hartley. Ținta lui Hartley, aceea de a construi o filozofie creștină în care realitățile morale și religioase să poată fi dovedite pe cale științifică, avea să-l preocupe pe Priestley tot restul vieții.

Profesorul care voia o educație pentru viața reală

Primele sale experiențe de pastor nu au fost fericite. În 1755, la Needham Market, diferențele dintre ideile sale și tradiționalismul comunității s-au văzut repede. Prezența la parohie și donațiile au scăzut. Mătușa care îi promisese sprijin financiar s-a retras când a aflat că nu mai era calvinist. Când a propus deschiderea unei școli, familiile din zonă i-au spus că nu-și vor trimite copiii acolo. A avut un succes ceva mai bun cu prelegeri științifice intitulate „Use of the Globes”.

În 1758 s-a mutat la Nantwich, unde lucrurile au mers mai bine. A întemeiat o școală de succes și a început să predea elevilor filozofie naturală, arătându-le chiar instrumente științifice cumpărate de el. Nemulțumit de manualele de gramatică engleză disponibile, a scris propria carte, The Rudiments of English Grammar, publicată în 1761. Tocmai această lucrare, împreună cu reușita școlii, i-a adus un post la Academia Warrington.

La Warrington, unde a ajuns în 1761, Priestley a predat limbi moderne și retorică. S-a căsătorit la 23 iunie 1762 cu Mary Wilkinson din Wrexham, iar în 1763 li s-a născut fiica Sarah. În acei ani, a publicat lucrări în care susținea că educația tinerilor trebuie să anticipeze nevoile lor practice viitoare. Recomanda limbile moderne în locul celor clasice și istoria modernă în locul istoriei antice. Considera studiul istoriei esențial atât pentru succesul lumesc, cât și pentru dezvoltarea religioasă. Credea că fiecare epocă poate fi mai bună decât cea precedentă și că istoria îi ajută pe oameni să înțeleagă și să promoveze acest progres.

A proiectat și două diagrame cronologice folosite ca ajutor vizual pentru cursurile sale. Au fost descrise drept cele mai influente cronologii publicate în secolul al XVIII-lea. Prestigiul acestor lucrări a fost atât de mare, încât administratorii din Warrington au aranjat ca Universitatea din Edinburgh să-i acorde titlul de Doctor în drept în 1764.

Istoria electricității și drumul spre „aere”

La Warrington, interesul său pentru filozofia naturală a crescut puternic. Prietenii i-au făcut legătura cu mari experimentatori britanici, între care John Canton, William Watson și Benjamin Franklin. Priestley s-a apucat să scrie o istorie a electricității, dar, încercând să reproducă experimentele altora, a început să formuleze și întrebări proprii. Așa a ajuns să experimenteze el însuși.

În 1767 a apărut The History and Present State of Electricity, o lucrare de 700 de pagini primită cu recenzii pozitive. În ea raporta și descoperiri proprii, între care conductivitatea cărbunelui și continuitatea dintre conductori și izolatori. Tot aici a avansat ideea că forța electrică urmează legea pătratului invers, asemănătoare atracției universale. Cartea a devenit pentru tot restul secolului lucrarea de referință în domeniu.

După mutarea la Leeds, în 1767, unde a devenit pastor la capela Mill Hill, și-a continuat experimentele electrice și chimice. Vecinătatea unei fabrici de bere îi asigura o sursă constantă de dioxid de carbon. Din această împrejurare practică s-a născut una dintre invențiile pentru care a fost celebru în timpul vieții: apa carbogazoasă. În 1772 a publicat pamfletul Directions for Impregnating Water with Fixed Air. Nu el a exploatat comercial descoperirea, dar Royal Society i-a recunoscut realizările și i-a acordat Medalia Copley în 1773.

În același timp, la Leeds, Priestley a intrat adânc în controverse teologice și politice. A fondat în 1768 revista Theological Repository, dedicată unei cercetări deschise și raționale a problemelor teologice, și a publicat numeroase pamflete. Tot atunci a scris Essay on the First Principles of Government (1768), una dintre lucrările timpurii importante ale teoriei politice liberale moderne. În ea făcea o distincție precisă între drepturile politice și drepturile civile și susținea că guvernul trebuie să controleze doar sfera publică, în timp ce religia și educația țin de conștiința privată.

Credință, materie și un creștinism „primitiv”

Priestley nu și-a văzut niciodată știința despărțită de credință. Dimpotrivă. Cercetările despre natură și reflecția teologică se hrăneau reciproc. În Institutes of Natural and Revealed Religion (1772-74), el a afirmat că singurele adevăruri religioase revelate care pot fi acceptate sunt cele potrivite cu experiența lumii naturale. Lucrarea a marcat o cotitură majoră în gândirea lui: a deschis drumul către materialismul și necesitarianismul său, adică ideea că o ființă divină lucrează în conformitate cu legi metafizice necesare.

Cititorii au fost șocați. Priestley contesta credințe creștine fundamentale, între care divinitatea lui Hristos și concepția imaculată. Voia să readucă creștinismul la forma sa „pură” și „primitivă”, curățată de „corupțiile” acumulate de-a lungul secolelor. Din același impuls s-a născut și An History of the Corruptions of Christianity, pe care o considera cea mai valoroasă lucrare a sa.

În anii petrecuți la Calne, după 1773, în serviciul lordului Shelburne, Priestley a scris și cele mai importante lucrări filozofice ale sale. În aceste texte metafizice, publicate între 1774 și 1780, a încercat să unească teismul, materialismul, determinismul și cauzalitatea. Susținea că nu există dualism minte-corp și că lumea este alcătuită din materie pe care o putem înțelege. O asemenea poziție i-a scandalizat pe mulți. Dar pentru Priestley tocmai studiul lumii naturale îi putea ajuta pe oameni să devină mai miloși, mai fericiți și mai prosperi.

El a sprijinit cu fermitate și dezvoltarea Unitarianismului în Anglia. Când prietenul său Theophilus Lindsey a fondat o nouă confesiune creștină, Priestley s-a grăbit să-l ajute. A apărat noua direcție religioasă în pamflete și a susținut întemeierea de capele unitariene în Britania și apoi în Statele Unite.

Momentul oxigenului și ruptura cu noua chimie

Anii de la Calne au fost cei mai rodnici științific. Priestley s-a concentrat aproape în întregime pe studiul „aerelor”, adică al gazelor. Rezultatul a fost opera sa majoră, cele șase volume din Experiments and Observations on Different Kinds of Air, publicate între 1774 și 1786. Aici apar monoxidul de azot, amoniacul, protoxidul de azot, acidul clorhidric anhidru și, mai ales, „aerul deflogisticat”. Tot aici au apărut și rezultate experimentale care aveau să ducă, în cele din urmă, la descoperirea fotosintezei.

În august 1774 a izolat aerul pe care avea să-l numească „dephlogisticated air”. Pleca însă în Europa cu Shelburne și nu a putut continua imediat cercetarea. La Paris a refăcut experimentul în fața altora, printre care Antoine Lavoisier. Întors în Marea Britanie, a reluat lucrul. În martie a scris mai multor persoane despre noul aer, iar una dintre scrisori a fost citită la Royal Society. Schița a apărut în Philosophical Transactions.

Preistley a obținut noul gaz încălzind oxid mercuric sub razele soarelui. L-a testat întâi pe șoareci, apoi pe el însuși. A mai fost și primul care a sugerat o legătură între sânge și aer, în textul Observations on Respiration and the Use of the Blood.

Totuși, marea ironie a carierei sale științifice stă aici. Datele produse de experimentele lui l-au ajutat pe Lavoisier să construiască o bună parte din noul sistem chimic. Dar Priestley a refuzat să accepte revoluția chimică. A rămas fidel teoriei flogisticului și a respins noua nomenclatură și noile principii, inclusiv felul cantitativ în care Lavoisier privea reacțiile chimice. Priestley prefera schimbările calitative de căldură, culoare și volum. Această încăpățânare l-a izolat treptat de comunitatea științifică.

„Gunpowder Joe” și incendiul din Birmingham

În 1780 s-a mutat la Birmingham, unde a trăit aproape un deceniu printre prieteni și membri ai Lunar Society, între care Matthew Boulton, James Keir, James Watt și William Withering. A continuat să publice lucrări științifice și să atace „noua chimie”, dar tot mai mult a fost absorbit de controverse religioase și politice.

Apăra drepturile disidenților, cerea abrogarea Testelor și Actelor Corporației și susținea schimbul liber de idei. Sprijinul său deschis pentru Revoluția Franceză a stârnit ostilitate. În 1785, în The Importance and Extent of Free Enquiry, a folosit o imagine care i-a rămas lipită de nume:

Prin urmare, să nu ne lăsăm descurajați, deși, pentru prezent, n-ar trebui să vedem un număr mare de biserici declarate unitariene …Noi suntem, ca să zicem așa, stabilitorii prafului de pușcă, bob cu bob, sub clădirea veche a erorii și a superstiției, pe care o singură scânteie o poate aprinde, astfel încât să producă o explozie instantanee; în consecință a ceea ce construiește, ridicarea a ceea ce a fost munca anilor poate fi răsturnată într-un moment, atât de tare încât fundația în sine nu va mai putea fi reconstruită niciodată ….

De aici și porecla „Gunpowder Joe”. Într-o atmosferă politică tot mai încordată, fraza a fost folosită împotriva lui. În iulie 1791, ostilitatea acumulată a explodat. Priestley și alți disidenți plănuiseră o cină de comemorare a căderii Bastiliei. O mulțime s-a adunat în afara hotelului, i-a atacat pe participanți, apoi a trecut la bisericile New Meeting și Old Meeting și le-a ars. Priestley și soția sa au fugit. Fiul lor William și alții au rămas în urmă să apere proprietatea, dar mulțimea a incendiat casa lui Priestley de la Sparkbrook, distrugând laboratorul și toate bunurile familiei. Revoltele au durat trei zile.

Preotul, chimistul, educatorul care susținuse libertatea de conștiință ajunsese acum un fugar în propria țară. S-a ascuns câteva zile la prieteni, apoi a ajuns la Londra.

Exilul american

După Birmingham, Priestley nu s-a mai putut întoarce la viața de dinainte. A locuit întâi la Hackney, unde a ținut prelegeri despre istorie și filozofie naturală la New College. Prietenii l-au ajutat cu bani, cărți și echipamente de laborator. El a publicat An Appeal to the Public on the Subject of the Riots in Birmingham, acuzând locuitorii orașului că au permis revoltele și au încălcat principiile guvernului englez. Dar climatul public devenea tot mai ostil. A fost ars în efigie alături de Thomas Paine, caricaturizat, insultat în scrisori și izolat până și de unii vechi cunoscuți.

În 1794, familia a plecat în Statele Unite și a ajuns la New York. Priestley a refuzat să intre în jocurile politice locale, sperând să evite noi conflicte. S-a oprit la Philadelphia, unde a ținut predici și a ajutat la fondarea Primei Biserici Unitariene din oraș, apoi s-a stabilit la Northumberland, în Pennsylvania.

Nici acolo nu a scăpat de atacuri. În 1795, William Cobbett a publicat Observations on the Emigration of Dr. Joseph Priestley, acuzându-l de trădare față de Marea Britanie și încercând să-i compromită credibilitatea științifică. Mai grav, ultimii ani au fost apăsați de tragedii familiale. Fiul său Henry a murit în 1795, cel mai probabil de malarie. Soția sa, Mary, a murit în 1796. Lovitura l-a frânt. I-a scris unui prieten:

Mă simt puțin dezechilibrat și incapabil de eforturile de care eram în stare înainte. Fiind totdeauna foarte domestic, citind și scriind cu soția lângă mine și adesea citind pentru ea, mi-e dor de ea oriunde.

Și totuși, chiar și slăbit, și-a continuat proiectele de educație. A ajutat la înființarea Academiei din Northumberland și și-a donat biblioteca. A schimbat idei despre organizarea unei universități cu Thomas Jefferson, care avea să folosească aceste sfaturi când a fondat Universitatea din Virginia. Când și-a încheiat General History of the Christian Church, i-a dedicat-o lui Jefferson.

Din 1801 era prea bolnav pentru a mai scrie sau experimenta. A murit la 6 februarie 1804, la Northumberland, Pennsylvania.

Un om greu de încadrat

Priestley a rămas în istorie printr-o combinație rară de îndrăzneală și încăpățânare. A descoperit numeroase substanțe, a izolat oxigenul, a dat lumii apa carbogazoasă, a scris unele dintre cele mai influente cronologii ale secolului al XVIII-lea și a formulat o apărare timpurie și puternică a libertăților civile. În același timp, a refuzat să urmeze noua chimie și a rămas credincios teoriei flogisticului până la capăt.

Moștenirea lui nu se lasă redusă la un singur domeniu. A fost savant și profesor, pastor și polemist, autor de lucrări teologice, metafizice, istorice și politice. A vrut să lege într-o singură viziune natura, religia și progresul omenirii. Tocmai această unitate, pe care a urmărit-o toată viața, explică de ce Joseph Priestley a fost atât de influent și de incomod în același timp.