Gemal Pașa, conducătorul care a guvernat Siria cu puteri de vicerege

În mai 1916, la Damasc, mai mulți militanți libanezi și sirieni au fost spânzurați pentru trădare. Din acel moment, numele lui Gemal Pașa a rămas legat de porecla „Al Saffah”, „Măcelarul”, un apelativ care l-a urmărit și după prăbușirea Imperiului Otoman. Era perioada în care puterea sa atingea formele cele mai dure.

Gemal Pașa a condus de facto Imperiul Otoman în anii Primului Război Mondial, fiind parte a triumviratului „cei Trei Pașale”, alături de Enver și Talaat. Cariera lui descrie parcursul unei elite care a încercat să salveze un imperiu aflat sub presiune prin forță și disciplină, un drum care s-a încheiat cu exil și asasinat.

Din Lesbos spre cercul puterii

Ahmed Gemal s-a născut în 1872 la Midili, pe insula Lesbos, ca fiu al farmacistului militar Mehmet Nesip efendi. A urmat colegiul militar Kuleli, absolvit în 1890, și Academia militară din Istanbul, terminată în 1893. A lucrat în Ministerul de Război și la fortificațiile din Kırklareli. În 1896 a fost atașat Corpului al II-lea de Armată, iar după doi ani a devenit șef de stat major al Diviziei de recruți din Salonic.

Ascensiunea sa politică a început prin apropierea de Comitetul „Uniune și Progres”, organizația care urmărea înlăturarea sultanului Abdul Hamid al II-lea. În 1905 a devenit maior și inspector al Căii ferate a Rumeliei. Din 1906 a făcut parte din „Societatea otomană pentru libertate”, iar în 1907 a intrat în consiliul Corpului al III-lea de Armată, unde i-a cunoscut pe Ali Fethi Okyar și pe Mustafa Kemal.

După Revoluția Junilor Turci, influența sa a crescut rapid. În 1909, după masacrele de la Adana, unde au murit aproximativ 30.000 de armeni, noul regim l-a trimis ca guvernator (vali) al provinciei. Acolo a sprijinit victimele armene, fiind considerat de misionarii creștini un administrator capabil.

Războaiele care l-au împins în frunte

În 1911 a preluat guvernarea Bagdadului, dar a demisionat pentru a lupta în Războaiele Balcanice pe frontul de la Salonic. În octombrie 1912 a fost avansat la gradul de colonel. La finalul Primului Război Balcanic, a susținut activ propaganda Junilor Turci împotriva negocierilor cu statele europene.

A participat la Al Doilea Război Balcanic și la lovitura de stat din 23 ianuarie 1913. Ulterior a primit comanda Istanbulului, portofoliul lucrărilor publice și, în 1914, pe cel al flotei militare.

Din 1913, împreună cu Enver și Talaat, a preluat controlul guvernului. Triumviratul a condus imperiul în război și a gestionat represaliile împotriva populațiilor greacă, armeană și asiriană, precum și împotriva mișcărilor naționaliste arabe.

Alegerea războiului și frontul din sud

Inițial, Gemal Pașa a căutat o alianță cu Franța. A mers la negocieri, însă eșecul acestora l-a făcut să adopte poziția colegilor săi, favorabili Puterilor Centrale.

În octombrie 1914, ca ministru, l-a autorizat pe amiralul Wilhelm Souchon să atace în Marea Neagră, declanșând intrarea în conflict cu Rusia, Marea Britanie și Franța. Ulterior, a fost numit la comanda armatei din Egipt și Levant pentru a lupta împotriva britanicilor.

Ca lider militar, Gemal a suferit înfrângeri majore. Ofensivele asupra Canalului de Suez din 1915 au eșuat, iar neînțelegerile cu colonelul german Kress von Kressenstein au complicat situația pe un front deja dificil.

Siria sub controlul lui Gemal

În 1915 a devenit guvernator al Siriei Mari, având puteri civile și militare depline. O lege specială îi oferea control total: orice decizie a guvernului central legată de Siria trebuia aprobată de el.

Războiul și lipsurile au alimentat Revolta Arabă. Gemal a răspuns prin control strict și represiune. Autoritățile au confiscat documente din consulatele franceze din Beirut și Damasc, folosindu-le pentru a identifica și judeca opozanții în curți marțiale.

Execuțiile din perioada 1915-1916 i-au definit imaginea publică. Cei 34 de opozanți politici spânzurați, inclusiv militanții de la 6 mai 1916, i-au adus numele de „Măcelarul”.

„Jamal Pasha resumed his campaign of vengeance; he began to imprison most Arab personalities, charging them with treason against the State. His real intent was to cut off the thoughtful heads, so that, as he put it, the Arabs would never again emerge as a force, and no one would be left to claim for them their rights …”

Totuși, la Alep, unii localnici i-au apreciat intervenția pentru construirea conductei de apă care a salvat orașul de secetă în 1917. Această administrare contradictorie arată complexitatea stăpânirii sale.

Generalul capabil și generalul crud

Deși a eșuat la Suez, Gemal a obținut un succes important împotriva britanicilor în Mesopotamia. În 1915, a mobilizat o armată de 200.000 de oameni sub comanda lui Halil Kut, încercuind trupele britanice la Kut al-Amara.

A refuzat plecarea garnizoanei britanice și a respins încercările de salvare de pe fluviu cu ajutorul artileriei. Succesul de la Ctesiphon i-a întărit reputația militară, însă tratamentul aplicat prizonierilor și civililor i-a atras renumele de comandant crud. T.E. Lawrence îl descria ca fiind un personaj pitoresc după victoria de la Kut din aprilie 1916.

În luptele pentru Gaza, Gemal a dat dovadă de prudență. A interzis o înaintare riscantă propusă de Kressenstein, evitând distrugerea trupelor sale în fața unei divizii britanice superioare. În acea situație, decizia s-a dovedit corectă.

Infrastructura a jucat un rol central pe frontul de sud. Gemal a insistat pentru extinderea căii ferate din Beersheba, considerând-o vitală pentru orice atac serios asupra Egiptului.

1917, anul retragerii

În octombrie 1917, Armata a VII-a a încercat să oprească avansul generalului Edmund Allenby, dar a fost limitată de capacitatea redusă a căii ferate din Palestina, construită în interiorul țării pentru a evita bombardamentele navale.

Britanicii au cucerit Gaza la 7 noiembrie, forțând o retragere rapidă a forțelor otomane. În decembrie a căzut și Jaffa. Până la sfârșitul anului, Gemal guverna Damascul aproape independent de restul imperiului. Tot atunci a făcut publice detaliile acordului Sykes-Picot privind împărțirea regiunii între puterile europene.

În 1918, după înfrângerea imperiului și demisia guvernului, Gemal a fugit în Germania și apoi în Elveția.

Condamnarea și sfârșitul

În 1919, o curte marțială turcă l-a condamnat la moarte în contumacie pentru masacrele împotriva armenilor și persecutarea arabilor.

A plecat în Asia Centrală în 1920 pentru a moderniza armata afgană, iar ulterior a ajuns la Tiflis ca ofițer de legătură cu Rusia Sovietică.

La 21 iulie 1922, Gemal Pașa a fost asasinat la Tiflis de militanți armeni în cadrul „Operației Nemesis”. A fost înmormântat la Erzurum.

Rolul său în genocidul armean este încă subiect de dezbatere între istorici. Figura lui Gemal Pașa rămâne un simbol al finalului Imperiului Otoman: un lider militar și politic ridicat prin criză, care a încercat fără succes să mențină o lume veche prin metode violente.