Revolta din Münster, orașul care a devenit „Noul Ierusalim” și a căzut sub asediu

În aprilie 1534, în Duminica Paștilor, porțile Münsterului s-au deschis pentru un atac. Jan Matthys a ieșit din oraș cu un grup restrâns de discipoli, convins că era un al doilea Ghedeon și că Dumnezeu avea să judece lumea chiar în acea zi. Nu a fost o ieșire glorioasă, ci începutul sfârșitului. Compania lui a fost nimicită. Matthys a fost ucis, iar capul său a fost înfipt într-un stâlp, la vederea întregului oraș. După aceea, în Münster nu a urmat liniștea, ci o radicalizare și mai accentuată.

Aceasta a fost scena centrală a uneia dintre cele mai tulburătoare crize religioase și politice din secolul al XVI-lea. Revolta din Münster a reprezentat încercarea anabaptiștilor radicali de a întemeia o teocrație într-un oraș german aflat atunci în marele Principe-Episcopat de Münster, din cadrul Sfântului Imperiu Roman. Timp de 18 luni, între februarie 1534, când anabaptiștii au capturat primăria și l-au instalat pe Bernhard Knipperdolling ca primar, și iunie 1535, orașul a trăit sub o conducere anabaptistă care dorea să transforme ordinea locală și lumea întreagă.

Povestea nu a început în ziua aceea de Paști și nici în clipa când anabaptiștii au preluat controlul asupra orașului. Ea fusese pregătită de o mișcare religioasă care lua în serios ideea botezului la vârsta adultă și a unei împliniri apropiate a istoriei. În spatele evenimentelor din 1534-1535 stătea moștenirea lui Melchior Hoffman, cel care inițiase botezul adulților la Strasbourg în 1530 și al cărui anabaptism escatologic a pus bazele pentru cele ce aveau să urmeze la Münster.

Drumul spre un oraș cucerit din interior

După Războiul Țărănesc, la Münster a fost făcută o a doua încercare, mai hotărâtă, de a întemeia o teocrație. Între 1532 și 1535, orașul din Westfalia a devenit terenul unei transformări rapide. Anabaptiștii au câștigat aici o influență considerabilă prin adeziunea lui Bernhard Rothmann, pastor luteran, și a mai multor cetățeni de seamă.

Rothmann a avut un rol esențial. Sursele îl arată ca pe un adversar neobosit și violent al catolicismului și ca pe un autor de pamflete publicate de aliatul său, bogatul negustor de lână Bernhard Knipperdolling. La început, aceste texte atacau catolicismul dintr-o perspectivă luterană radicală. Curând, ele au început să susțină că Biblia cere egalitatea absolută a oamenilor în toate privințele, inclusiv în distribuirea bogăției. Difuzate în nordul Germaniei, pamfletele îi chemau pe săracii regiunii să se alăture cetățenilor din Münster, să împartă averea orașului și să beneficieze spiritual de statutul celor aleși.

În acest climat au intrat în joc liderii care aveau să dea revoltei chipul ei cel mai cunoscut. Jan Matthys, un brutar din Haarlem, și Jan Bockelson, un croitor din Leiden, nu au întâmpinat mari dificultăți în a prelua controlul orașului și a-i îndepărta pe magistrați. Bockelson, cunoscut mai târziu mai ales sub numele de Ioan de Leida, și Gerrit Boekbinder vizitaseră Münsterul și se întorseseră cu vestea că Bernhard Rothmann predica acolo doctrine asemănătoare cu ale lor.

Orașul era deja pregătit pentru o răsturnare. Cu atâția adepți anabaptiști înăuntru, Rothmann și aliații săi au reușit să preia controlul la alegerile pentru magistratură și să-l așeze pe Bernhard Knipperdolling în funcția de primar, după înlăturarea magistraților în majoritate luterani. Până atunci, aceștia îl văzuseră pe Knipperdolling drept un aliat în propria lor neîncredere și ostilitate față de catolici. În februarie 1534, odată cu capturarea primăriei și instalarea lui Knipperdolling, stăpânirea anabaptistă a devenit un fapt.

Noul Ierusalim

Jan Matthys, adept al lui Melchior Hoffman, își câștigase deja numeroși susținători în Țările de Jos după întemnițarea lui Hoffman la Strasbourg. Între aceștia se afla și Bockelson. Când Matthys a identificat Münsterul cu „Noul Ierusalim”, a dat orașului un sens istoric și cosmic. Münsterul nu mai era un loc disputat între confesiuni și autorități, ci spațiul ales pentru o ordine nouă.

Pe 5 ianuarie 1534, un număr de discipoli ai lui Matthys au intrat în oraș și au început botezul adulților. În aceeași zi, se pare că Rothmann a acceptat „rebotezarea”, iar în scurt timp peste 1000 de adulți au făcut la fel. De aici înainte, schimbarea nu s-a mai oprit. Au fost făcute pregătiri energice pentru a păstra cele câștigate și pentru a extinde credința în alte locuri. Mulții luterani care au părăsit orașul au fost depășiți numeric de anabaptiștii care soseau. Rebotezarea a devenit obligatorie.

Transformarea a fost atât religioasă, cât și socială. În catedrale și mănăstiri s-a produs un val de iconoclasm. Bunurile celor plecați au fost împărțite săracilor. Curând s-a proclamat că toate proprietățile trebuie să fie ținute în comun. În sursele românești acest lucru apare ca legiferarea comuniunii bunurilor. Dincolo de formulările doctrinare, miza era limpede: noua putere voia să reclădească întreaga viață a orașului, de la credință la avere.

În acel moment, revolta din Münster nu mai era o simplă agitație locală. Era o experiență de guvernare sectară și comunală, condusă de oameni care credeau că ordinea obișnuită a lumii trebuia înlocuită atunci, nu într-un viitor îndepărtat.

Asediul și moartea lui Jan Matthys

Noua ordine s-a trezit însă înconjurată. Orașul era asediat de Franz von Waldeck, episcopul său exilat. În interior, conducătorii încercau să mențină disciplina și elanul unei comunități convinsă că este aleasă. În exterior, asediatorii așteptau să o zdrobească.

Momentul decisiv a venit în aprilie 1534, în Duminica Paștilor. Matthys profețise că în acea zi avea să vină judecata lui Dumnezeu asupra celor răi. Convins de propria misiune, a ieșit din oraș. O sursă vorbește despre doar 30 de discipoli, alta despre doisprezece însoțitori. Esențialul rămâne același: era un grup foarte mic, trimis într-o acțiune ce se voia inspirată și decisivă. Matthys se credea un al doilea Ghedeon. Realitatea câmpului de luptă a fost fără milă. Oamenii lui au fost decimați, el a fost ucis, iar trupul său a fost supus unei expuneri deliberate, menite să zdrobească moralul orașului. Capul i-a fost pus într-un stâlp pentru ca toți din Münster să-l vadă. Organele genitale i-au fost bătute în poarta cetății.

Moartea lui nu a prăbușit imediat regimul. Dimpotrivă, a creat loc pentru un nou tip de autoritate. După dispariția lui Matthys, Jan Bockelson a fost recunoscut ca succesor religios și politic. Avea 25 de ani. Avea și un talent evident de a transforma criza în putere personală.

Regele din noul Sion

Bockelson și-a justificat autoritatea prin viziuni primite din cer. Treptat, puterea sa a crescut până când s-a proclamat succesor al lui David și a adoptat însemne, onoruri și putere absolută în noul „Sion”. În versiunea românească a sursei, el apare ca fiind instalat ca rege și cerând onoruri regale și putere absolută. Din acel moment, revolta a căpătat și o formă monarhică, paradoxală pentru o mișcare ce vorbise despre egalitate și despre împărțirea bunurilor.

Regimul a împins mai departe reorganizarea societății. În oraș erau acum, potrivit sursei engleze, cel puțin de trei ori mai multe femei aflate la vârsta căsătoriei decât bărbați. În acest context, poligamia a devenit obligatorie. Bockelson însuși și-a luat șaisprezece soții. Sursa românească afirmă că una dintre ele a fost decapitată de el în piața cetății. Sursa engleză notează că se spune că a decapitat-o pe Elisabeth Wandscherer în piață pentru că a refuzat să se căsătorească cu el, dar adaugă că această faptă i-ar fi putut fi atribuită pe nedrept după moarte. Cert rămâne faptul că numele lui Bockelson s-a legat de poligamie, de putere absolută și de folosirea violenței în centrul orașului pe care îl conducea.

Între timp, asediul își făcea lucrarea lentă. Sursa engleză spune limpede că, după un an de asediu, cei mai mulți locuitori ai Münsterului mureau de foame. Ioan de Leida a lăsat un număr de necombatanți să părăsească orașul, dar unele femei au fost violate în grup de armata episcopului. Istoria acestei revolte nu este povestea radicalismului din interiorul zidurilor, ci și a brutalității celor care au zdrobit-o.

După o rezistență îndelungată și dârză, orașul a fost cucerit de asediatori la 24 iunie 1535. Potrivit unei surse contemporane menționate în textul englez, aproximativ 3.000 de oameni au murit în timpul asediului.

Cuștile din turn

Căderea Münsterului nu a însemnat doar sfârșitul unei stăpâniri, ci și un spectacol de pedeapsă. Ioan de Leida și alți conducători anabaptiști de seamă au fost capturați și întemnițați. În ianuarie 1536, Bockelson, Bernhard Knipperdolling și încă un adept important, Bernhard Krechting, au fost torturați și executați în piața din Münster. Sursele românești spun că Bockelson și unii dintre discipolii săi mai de seamă au fost executați în piață. Sursa engleză precizează numele celor doi executați alături de el.

După moarte, trupurile lor au fost expuse în cuști atârnate de clopotnița Bisericii Sf. Lambert. Oasele au fost îndepărtate mai târziu, dar cuștile au rămas acolo. Este unul dintre acele detalii concrete care rezumă o epocă întreagă: victoria puterii nu se mulțumea să învingă, voia să lase și un semn durabil al înfrângerii celuilalt.

Un punct de cotitură pentru anabaptism

Revolta din Münster a fost un punct de cotitură în mișcarea anabaptistă. După ea, anabaptismul nu a mai avut niciodată ocazia de a căpăta importanță politică. Atât puterile civile catolice, cât și cele luterane au luat măsuri stricte pentru a reprima o agitație al cărei scop mărturisit era răsturnarea autorităților. Chiar numele de „anabaptist” a devenit în Europa un mijloc de proscriere.

Moștenirea Münsterului a împins mișcarea în direcții opuse. Batenburgerii lui Jan van Batenburg au păstrat filonul milenarist violent văzut la Münster. Erau poligami și credeau că violența este justificată împotriva oricui nu făcea parte din secta lor. După suprimarea revoltei, au intrat în clandestinitate și s-au prezentat oficial, după nevoie, drept catolici sau luterani.

În același timp, pentru anabaptiștii care respingeau folosirea forței, a devenit esențial să se delimiteze de rebelii din Münster. Mulți dintre acești anabaptiști non-rezistenți și-au găsit lideri în Menno Simons și în frații Obbe și Dirk Philips, conducători anabaptiști olandezi care au repudiat doctrinele distinctive ale anabaptiștilor din Münster. Gruparea lor a devenit cunoscută mai târziu sub numele de menoniți, după Simons. Ei respingeau orice folosire a violenței și predicau o credință bazată pe compasiune și iubirea dușmanilor.

În august 1536, conducătorii diferitelor grupări anabaptiste influențate de Melchior Hoffman s-au întâlnit la Bocholt într-o ultimă încercare de a păstra unitatea. Au participat adepți ai lui Batenburg, supraviețuitori de la Münster, David Joris și simpatizanții lui, precum și anabaptiști non-rezistenți. Marile subiecte de dispută au fost căsătoria poligamă și folosirea forței împotriva necredincioșilor. Joris a propus un compromis: nu venise încă timpul luptei împotriva autorităților, iar uciderea non-anabaptiștilor ar fi fost neînțeleaptă. Cei prezenți au fost de acord cu acest compromis, dar întâlnirea nu a reușit să oprească fărâmițarea anabaptismului în diverse grupări.

Aici se vede cel mai bine greutatea istorică a Münsterului. Orașul a fost cucerit și recucerit, iar un experiment religios și politic a durat 18 luni și s-a sfârșit în execuții. Mai ales după Münster, identitatea anabaptistă a devenit mai greu de urmărit, numele s-au schimbat, iar confuziile s-au înmulțit. Menoniții, de pildă, au fost identificați adesea cu anabaptiștii mai vechi fiindcă îi cuprindeau și pe mulți foști anabaptiști