Reforma Protestantă și ruptura care a schimbat Europa

La sfârșitul lui octombrie 1517, pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg a apărut un text care ataca practica indulgențelor. Ușa aceea era folosită în mod obișnuit ca afișier al comunității universitare. Gestul nu părea, în sine, o declarație de război. Dar în noiembrie, tezele au fost trimise mai departe, către autoritățile religioase ale timpului, iar disputa s-a transformat repede în ceva mai mare decât o ceartă între teologi.

Din acel moment, în Europa apuseană s-a deschis o fisură care nu se va mai închide. Reforma Protestantă a fost o încercare de a reforma Biserica Romano-Catolică, dar s-a sfârșit prin divizare și prin întemeierea unor noi instituții religioase. A pus în joc mântuirea, autoritatea Bisericii, puterea statelor și felul în care omul se raporta la credință. Iar urmările au fost atât de mari, încât Reforma este privită drept unul dintre momentele care marchează sfârșitul Evului Mediu și începutul epocii moderne timpurii.

Nu a izbucnit din nimic. Înaintea lui Martin Luther existaseră mișcări de reformă în creștinătatea occidentală. De multă vreme se vorbea despre nevoia unei reforme a Bisericii, cerută „in capite et in membris”, adică la vârf și în membrele ei, în conducere și în viața de fiecare zi. Problema de fond era distanța dintre funcționarea Bisericii și idealul creștin pe care îl proclama. În această tensiune veche, anul 1517 a devenit punctul de ruptură.

O lume apăsată de frică și de întrebări

Europa târzie medievală trăia sub semnul nesiguranței. Războaie, foamete, epidemii, apoi marea ciumă și războiul de un veac au făcut din moarte o prezență obsesivă. În artă apăreau teme precum „Dansul Macabru”. Teama de moarte adâncea pietatea, dar și neliniștea. Se cereau dovezi mai sigure despre mântuirea personală. Biserica răspundea doar parțial, prin cultul sfinților, al moaștelor și al pelerinajelor, iar această insuficiență împingea credința spre o interiorizare tot mai puternică.

În zonele renane și în spațiul flamand a luat amploare misticismul, iar „Devotio moderna” a încurajat o spiritualitate mai concentrată asupra vieții interioare și asupra educării laicilor. În același timp, lumea se schimba. Renașterea punea accent pe om ca individ. Tot mai mulți laici din orașe știau să citească și să scrie. Monopolul cultural al clerului începea să se clatine. Tiparul favoriza circulația Bibliei, a lucrărilor teologice și a operelor umaniste.

Acest nou climat intelectual a avut efecte directe. Lorenzo Valla a demonstrat falsitatea Donației lui Constantin, document prin care papalitatea își justifica puterea politică în Statele Papale. Erasmus din Rotterdam a retradus Biblia în latină după ce a arătat greșelile traducerii făcute în secolul al IV-lea de Ieronim. Vulgata, versiunea oficială, ajunsese astfel sub presiunea criticii filologice. Umanismul, cu chemarea lui ad fontes, „înapoi la surse”, nu a dărâmat singur vechea ordine religioasă, dar i-a zdruncinat multe certitudini.

În același timp, mulți oameni vedeau cu ochii lor abuzurile. Funcțiile bisericești erau cumpărate. Unii prelați acumulau mai multe funcții pe care nu le exercitau, dar din care obțineau beneficii materiale. Nerezidența era frecventă. Mulți preferau Roma sau curțile principilor, nu îndrumarea enoriașilor. În ciuda reformei gregoriene, clerul continua să fie, în multe locuri, imoral și ignorant, iar papii și cardinalii erau criticați pentru corupție. Papii Renașterii au fost mari patroni ai culturii și ai artelor, dar această politică a cerut bani. Fiscalitatea excesivă și indulgențele au alimentat opoziția.

La toate acestea se adăuga și problema autorității. Cine avea ultimul cuvânt în credință? Papa, conciliile, tradiția, teologii, Scriptura? În secolele dinaintea lui Luther, întrebarea nu dispăruse. John Wycliffe și apoi Jan Hus criticaseră Biserica și bogăția clerului. Hus a fost chemat la Conciliul de la Constance, judecat drept eretic și ars pe rug la 6 iulie 1415. Execuția sa a declanșat în Boemia o mișcare religioasă de amploare. Cu alte cuvinte, liniștea dinaintea Reformei era doar aparentă.

Scandalul indulgențelor

La începutul secolului al XVI-lea, Roma voia să ducă la capăt construcția noii bazilici Sfântul Petru. Papa Leon al X-lea a anunțat în 1515 o nouă indulgență plenară, menită să ajute la finanțare. În Germania, campania a fost supravegheată de Albert de Brandenburg. Predicatorul dominican Johann Tetzel a folosit metode de promovare de o agresivitate neobișnuită. În jurul lui a circulat și sloganul potrivit căruia, de îndată ce moneda sună în cutie, un suflet sare din purgatoriu în cer.

Pentru mulți credincioși serioși, vulgaritatea acestei campanii a fost șocantă. Printre ei se afla Martin Luther, profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg. Studiile sale despre Augustin îl convinseseră că cei aleși de Dumnezeu primesc darul credinței independent de faptele lor. În septembrie 1517 criticase deja ideea justificării prin eforturi omenești. La 31 octombrie 1517, i-a trimis lui Albert de Brandenburg o scrisoare în care spunea că predicatorii indulgențelor îi înșală pe credincioși și a atașat Cele 95 de teze.

Atacul lui Luther nu însemna încă o ieșire din Biserică. El discuta eficacitatea indulgențelor, mai ales pentru cei morți, și lăsa chiar să se înțeleagă că, dacă ar fi fost predicate după spiritul și intenția papei, multe îndoieli s-ar fi risipit. Dar problema nu mai putea fi oprită aici. Teologii de la Mainz au examinat documentul. Tetzel, Konrad Wimpina și Johann Eck au asociat repede unele afirmații ale lui Luther cu husitismul. Cazul a ajuns la Curia Romană.

De aici înainte, ritmul se accelerează. În 1518, la Heidelberg, Luther și-a expus public ideile și ceea ce el numea „teologia Crucii”, opusă teologiei care se încrede în merit, erudiție și acte omenești. În 1519, la Leipzig, și-a exprimat simpatia pentru Jan Hus. La Roma, cazul era deja mai grav decât o simplă dispută academică. În 1520, bula papală Exsurge Domine a condamnat patruzeci și una dintre tezele sale și i-a oferit șaizeci de zile pentru retractare.

Luther nu a cedat. Dimpotrivă. În același an, în scrieri precum Despre captivitatea babiloniană a Bisericii, Către nobilimea creștină a națiunii germane și Despre libertatea creștinului, teologia lui a devenit mult mai radicală. Numai Botezul și Euharistia mai puteau fi socotite taine. Preoții nu mai formau o clasă privilegiată, ci erau slujitori ai comunității. Papalitatea era atacată frontal. Când reprezentantul papei a ordonat arderea cărților lui Luther, răspunsul a fost simetric și simbolic: Luther și adepții săi au ars bula papală și un exemplar din Corpus Juris Canonici.

Când credința devine luptă pentru autoritate

La 3 ianuarie 1521, Luther a fost excomunicat. Împăratul Carol Quintul voia să-l scoată în afara legii la Dieta de la Worms, dar nu putea decide singur. Sfântul Imperiu Roman era o confederație de state autonome, iar autoritatea se exercita prin Dietă. Frederic cel Înțelept, protectorul lui Luther, a blocat interdicția imediată. În aprilie 1521, Luther a fost chemat la Worms ca să-și apere cauza. A refuzat să retracteze și a spus că numai argumentele întemeiate pe Biblie îl pot convinge că a greșit.

După plecarea lui, cei rămași au aprobat interdicția imperială. Susținătorii lui erau amenințați cu închisoarea și confiscarea averii. Pentru a-l salva, Frederic a organizat răpirea lui la 4 mai. Timp de zece luni, în castelul Wartburg, Luther a tradus Noul Testament în germana înaltă. Traducerea avea să modeleze limba germană și să dea Reformei una dintre armele ei cele mai puternice: Scriptura în limba poporului.

Tiparul a făcut restul. Răspândirea rapidă a textelor religioase în limbile vernaculare a schimbat scara conflictului. Luther scria scurt, tăios, memorabil. În prima treime a secolului al XVI-lea, aproximativ o cincime din lucrările tipărite în Germania îi aparțineau. Gravurile lui Lucas Cranach cel Bătrân și predicatorii ambulanți au dus mesajul mai departe, inclusiv către cei care nu știau să citească. Aspecte ale religiei au început să fie discutate în privat și în public, în tot spațiul german.

Aceasta era miza reală. Nu se discuta doar despre indulgențe, ci despre structura creștinătății occidentale. Reforma aducea o altă învățătură despre mântuire, despre Biserică și despre taine. În tradiția luterană, mântuirea era legată de credință, iar faptele bune nu aveau rol în actul mântuirii. Se afirma autoritatea exclusivă a Bibliei, se respingea infailibilitatea Bisericii și a sinoadelor ecumenice și se punea în prim-plan preoția universală. Renașterea morală a omului se făcea în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice.

De aici până la conflict deschis nu mai era mult. Reforma nu putea fi absorbită ușor în instituțiile existente, în obiceiurile consacrate sau în dreptul stabilit. În multe locuri au urmat atacuri împotriva clericilor și a clădirilor bisericești, iar iconoclasmul a devenit frecvent. După victorie, reformatorii își alungau adversarii principali, desființau mănăstiri și mânăstiri de călugărițe, treceau numirea preoților sub controlul autorităților urbane și foloseau averile secularizate pentru instituții civice noi, inclusiv pentru ajutorarea săracilor și pentru școli.

Mai multe reforme într-una singură

Cuvântul „Reformă” poate înșela prin simplitate. În realitate, nu a fost o mișcare uniformă. Din nucleul deschis de Luther s-au desprins direcții diferite, uneori rivale.

Luteranismul s-a constituit în jurul ideii că pentru mântuire este esențială numai credința și că autoritatea exclusivă aparține Bibliei, recunoscând numai două taine: Botezul și Împărtășania. În spațiul germanic, Reforma a căpătat repede sprijinul unor principi. În 1525, Albert de Brandenburg a secularizat Prusia și a creat primul stat evanghelic. În același an, Reforma a fost introdusă oficial în Saxonia electorală. Dieta de la Speyer din 1526 a lăsat principilor libertatea de a trăi, guverna și acționa așa cum socoteau că pot răspunde înaintea lui Dumnezeu și a autorității imperiale. În 1529, protestul formal al cinci principi și al paisprezece orașe imperiale a dat numele de „protestanți” adepților noilor doctrine.

În Elveția, Huldrych Zwingli a mers pe o altă cale. La Zürich, cu sprijinul autorităților urbane, au fost înlăturate imaginile din biserici, au fost abolite postul și celibatul clerical, iar liturghia latină a fost înlocuită cu o slujbă în limba germană. Dar diferența cea mai grea era în privința Euharistiei. Zwingli nega prezența lui Hristos în pâine și vin și vedea Cina Domnului ca pe o comemorare. Luther nu a acceptat acest punct de vedere. Întâlnirea de la Marburg, din 1529, menită să creeze unitate, a arătat ruptura dintre cele două mari versiuni ale Reformei. Adepții lui Zwingli au început să se numească „reformați”.

Din această tradiție continentală reformată avea să se dezvolte și calvinismul. În sursele de față, el apare ca un cult protestant întemeiat în secolul al XVI-lea de Jean Calvin, care suprimă complet ceremoniile și reduce tainele la Botez și Cuminecătură. Sub acest steag, burghezia din mai multe țări vest-europene a luptat în secolele al XVI-lea și al XVII-lea împotriva aristocrației feudale și a catolicismului.

Mai radicali au fost anabaptiștii. Ei cereau întoarcerea la practicile creștinismului timpuriu, respingeau botezul copiilor și susțineau botezul credincioșilor adulți. Reforma radicală s-a aflat în conflict atât cu autoritățile catolice, cât și cu reformatorii „magisteriali”, adică luterani, reformați și anglicani. În Zürich, rebotezarea a fost pedepsită cu moartea, iar Felix Manz a fost înecat în râul Limmat în 1527.

În Anglia, ruptura a avut o logică proprie. În 1531, Henric al VIII-lea a obligat clerul să-l recunoască drept „unicul protector și șef al bisericii și clerului din Anglia”. În 1533 a cerut anularea căsătoriei cu Ecaterina de Aragon. În 1534 a fost emis Actul de Supremație. Între 1536 și 1539, mănăstirile au fost închise, iar averile bisericești au fost secularizate. După oscilațiile dintre Eduard și Maria Tudor, în 1559, sub Elisabeta I, parlamentul a adoptat noi decrete prin care monarhul devenea guvernator suprem al Bisericii Angliei. Actul de Uniformitate a stabilit Book of Common Prayers. Doctrina a preluat elemente calvine, dar multe elemente ritualice catolice au rămas.

Răspunsul Romei

Reforma a provocat o reacție puternică în Biserica Catolică. Excomunicări, condamnări și războaie religioase au marcat prima fază a confruntării. Dar răspunsul nu a fost doar represiv. A fost și unul de reorganizare internă.

Între 1545 și 1563 s-a desfășurat Conciliul de la Trento. Protestanții nu au putut fi aduși la masa lui, iar ideile reformiste nu au fost acceptate. Conciliul a confirmat dogmele anterioare și a precizat pozițiile catolice disputate. Capul Bisericii rămânea papa, urmașul apostolului Petru și garantul unității. Limba de cult rămânea latina, tocmai împotriva introducerii limbilor vernaculare în cult de către protestanți. Vulgata rămânea versiunea oficială a Bibliei, iar traducerea și interpretarea laică în limbi vulgare nu erau autorizate. Mântuirea era văzută ca rezultat al credinței și al faptelor pioase, cu mijlocirea Bisericii. Cele șapte taine și celibatul preoților erau menținute.

În același timp, Roma a recunoscut că multe dintre abuzurile criticate de reformatori erau reale. S-au luat măsuri împotriva simoniei, nepotismului, cumulului de funcții ecleziastice, nerezidenței prelaților și exceselor fiscalității pontificale. S-a reorganizat învățământul bisericesc. Seminariile au devenit instrumente esențiale pentru formarea clerului. Colegiile iezuite au ridicat nivelul educației oferite clericilor și laicilor. Ordinul iezuit, întemeiat de Ignațiu de Loyola și recunoscut în 1540, a jucat un rol major în recâștigarea unor regiuni pentru catolicism și în misiunile din Orient și din lumea nouă.

Predica în limba vorbită a devenit obligatorie o dată pe săptămână. Arhitectura bisericilor s-a schimbat, punând în valoare amvonul din care preotul vorbea comunității. A fost stabilit Indexul cărților interzise. În 1622 a fost înființat Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide”, pentru formarea preoților capabili să răspândească credința. Biserica Catolică a pus accent și pe interiorizarea credinței și pe educarea populației. Ca răspuns la contestările reformate, a avut loc o alfabetizare largă în Europa occidentală.

Europa după ruptură

Urmările au fost imense. Unitatea religioasă a creștinătății apusene s-a rupt. Catolicismul s-a menținut mai ales în regiunile romanizate de vechiul Imperiu Roman. Reforma nu a avut succes în Peninsula Italică, din cauza apropierii de Roma, nici în Peninsula Iberică, unde Reconquista purtată în numele catolicismului și lupta împotriva iudaismului și islamului au blocat avansul reformei.

În alte părți, noua hartă confesională a devenit și o hartă politică. Suedia, ieșită din uniunea de la Kalmar, a folosit luteranismul ca armă ideologică. Prusia a luat naștere prin secularizarea din 1525. Provinciile Unite au folosit argumentul calvinist împotriva dominației spaniole. În Anglia, secularizarea averilor bisericești a avut efecte economice importante și a favorizat dezvoltarea capitalismului.

Dar costul a fost enorm. Reforma a deschis falii religioase în interiorul statelor și a dus la persecuții, discriminări și războaie religioase. În Imperiu au avut loc războiul dintre Carol Quintul și principii protestanți, în 1546-1547 și 1551-1552. În Franța, războaiele religioase au durat între 1562 și 1598. În 1598, Edictul din Nantes, promulgat de Henric al IV-lea al Franței, a acordat toleranță religioasă între catolici și protestanți. Războiul de 30 de ani, între 1618 și 1648, a arătat până unde poate merge o Europă sfâșiată confesional. Războaiele europene ale religiei au făcut între șapte și șaptesprezece milioane de morți.

Și totuși, dincolo de violență, Reforma a schimbat și modul în care omul se raporta la credință. A însemnat triumful individualismului religios, interiorizarea pietății, raportul direct al credinciosului cu divinitatea și meditația asupra mântuirii. A produs noi Biserici, noi discipline, noi sisteme de educație și o altă relație dintre stat și religie. Cele patru mari tradiții ieșite direct din ea, luterană, reformată, anabaptistă și anglicană, aveau să dea naștere mai târziu multor alte ramuri protestante. În același timp, a forțat Biserica Catolică să se reformeze pe dinăuntru.

În fond, aici stă miza ei istorică. Reforma Protestantă nu a fost doar o ceartă despre indulgențe și nici doar o schimbare de doctrină. A fost momentul în care Europa occidentală a încetat să mai aibă o singură autoritate religioasă recunoscută de toți. Din această ruptură s-a născut o lume nouă.