Războiul ruso-turc din 1806-1812, campania care a adus Basarabia sub stăpânirea Rusiei

Pe 28 mai 1812, la București, Mihail Kutuzov a semnat pacea cu Imperiul Otoman. Era sfârșitul unui război început cu șase ani înainte, într-o Europă zguduită de ascensiunea lui Napoleon. Timpul nu mai avea răbdare. La numai câteva zile distanță, Rusia urma să se confrunte cu o amenințare mult mai mare. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene.

Această apropiere deznădăjduită dintre sfârșitul unui război și începutul altuia spune mult despre conflictul ruso-turc din 1806-1812. Nu a fost o înfruntare izolată, purtată la marginea Europei. A fost un episod al marii reașezări de putere din epocă, o confruntare legată direct de războaiele napoleoniene, de echilibrul din sud-estul continentului și de controlul gurilor Dunării, al Basarabiei și al strâmtorilor.

Când războiul s-a încheiat, Imperiul Otoman a cedat Basarabia. Pentru Rusia, aceasta a fost câștigul concret al unei campanii lungi, oscilante, cu avansuri, retrageri, asedii și o ultimă manevră care a frânt rezistența otomană pe Dunăre.

În umbra lui Napoleon

Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. În 1806, sultanul Selim al III-lea, încurajat de înfrângerea rușilor la Austerlitz și sfătuit de Franța, i-a înlăturat pe Constantin Ipsilanti din Țara Românească și pe Alexandru Moruzi din Moldova. Amândoi erau socotiți apropiați de Rusia. În același timp, Franța ocupase Dalmația și amenința Principatele Dunărene.

Pentru Petersburg, pericolul nu venea doar de la Istanbul. El venea din întreaga combinație politică a momentului. Rusia voia să-și apere frontiera sudică de o eventuală lovitură franceză și, în același timp, urmărea vechea problemă orientală în propriul interes, adică întărirea poziției sale în Balcani și la strâmtori. Imperiul Otoman trecea printr-o criză adâncă, iar marile puteri europene priveau spre sud-est cu ambiții expansioniste. Anglia susținea Rusia împotriva Franței, dar nu dorea consolidarea pozițiilor rusești în bazinul Mării Negre și în Balcani. Imperiul Habsburgic urmărea și el extinderea influenței sale, dar era împiedicat de presiunea armatelor franceze.

În acest climat, Rusia a înaintat în Moldova și Țara Românească. Reacția otomană a fost rapidă: blocarea trecerii navelor rusești prin Dardanele și declararea războiului. Conflictul dintre cele două imperii începea astfel sub semnul unei tensiuni mai largi, europene. Sud-estul continentului devenea unul dintre teatrele secundare, dar deloc neînsemnate, ale epocii napoleoniene.

Primele lovituri și un război fără deznodământ

La început, Alexandru I nu s-a grăbit să arunce întreaga forță a Imperiului Rus în lupta cu otomanii. Armata sa era prinsă în Prusia, în confruntarea cu Napoleon, iar relațiile cu Franța rămâneau nesigure. De aceea, primele faze ale războiului au avut un caracter fragmentar, cu succese și eșecuri pe fronturi diferite.

În spațiul dunărean, trupele lui Mihail Miloradovici i-au învins pe otomani la Obilești și au zădărnicit planul de ocupare a Bucureștiului. În același timp, marea devenea un câmp de luptă esențial. Rușii au cucerit Tenedos, au învins flota otomană în bătălia Dardanelelor din 1807 și în bătălia de la Athos și au blocat chiar capitala otomană, Constantinopolul. Pe apă, Imperiul Otoman nu reușea să întoarcă situația.

Pe alte fronturi, tabloul a fost mai amestecat. În Caucaz, rușii au zdrobit forțe otomane în Armenia, la Arpachai, dar nu au putut transforma acel succes într-o cucerire decisivă a orașelor asediate. Turcii au obținut la rândul lor victorii la Trabzon și Sinop. Războiul se lungea fără să dea unei părți un avantaj suficient de mare pentru a impune pacea.

În 1807, cele două imperii au semnat un armistițiu. El a avut mai multe cauze. În lumea otomană, revolta lui Kabakçı Mustafa, izbucnită împotriva reformelor lui Selim al III-lea, a dus la înlăturarea sultanului și la urcarea pe tron a lui Mustafa al IV-lea. În tabăra rusă, înfrângerea în fața lui Napoleon și tratatul de la Tilsit au schimbat prioritățile. Părea, pentru o clipă, că războiul din sud s-ar putea stinge de la sine.

Răgazul de la Tilsit și întoarcerea la arme

Pacea nu a ținut. După Tilsit, țarul Alexandru I a folosit răgazul pentru a muta noi trupe din Prusia spre Basarabia. Ostilitățile au fost reluate, iar conflictul a intrat într-o fază nouă. În aparență, Rusia avea acum mai multă forță la dispoziție. În realitate, transformarea acestei superiorități în victorie s-a dovedit anevoioasă.

Vechiul comandant Prozorovski, ajuns la 76 de ani, nu a obținut progrese importante. Campania a părut să se împotmolească. A urmat prințul Bagration, care a trecut la acțiuni mai hotărâte: a traversat Dunărea, a ocupat Dobrogea și a trecut la asediul pozițiilor fortificate otomane de la Silistra. Dar ofensiva nu a mers până la capăt. Temându-se de apropierea unei armate otomane trimise în ajutorul garnizoanei, Bagration a evacuat Dobrogea și s-a retras în Basarabia.

Această succesiune de elan și recul arată una dintre trăsăturile fundamentale ale războiului. Rușii puteau lovi, puteau ocupa, puteau asedia. Dar frontul dunărean cerea mai mult decât victorii locale. El cerea răbdare, logistică, comandă sigură și capacitatea de a ține terenul cucerit. Fără acestea, succesul rămânea incomplet.

Anul asediilor

În 1810, frații Kamenski au reluat ofensiva cu vigoare. Ei au atacat întăririle otomane îndreptate spre Silistra și i-au izgonit pe turci din Hacıoğlu Pazarcık, pe 22 mai. Silistra a rămas izolată, iar garnizoana s-a predat pe 30 mai. Era un succes important și părea să deschidă drumul unei pătrunderi mai adânci în sistemul defensiv otoman de la sud de Dunăre.

Încurajați, rușii au asediat peste câteva zile puternica fortăreață de la Șumla. Acolo însă asaltul a fost respins cu pierderi mari. Un rezultat la fel de prost a urmat la Ruse, în atacul din 22 iulie. Fortăreața nu a căzut atunci. Abia pe 9 septembrie a fost cucerită de ruși. Campania din 1810 a fost, așadar, una a contrastelor: succese importante, dar și lovituri dure, care au arătat că Imperiul Otoman încă putea rezista în punctele sale întărite.

Între timp, în Caucaz, lupta continua fără să schimbe frontiera. După ani de război pe acest front de est, granița a rămas neschimbată. Rusia traversase Caucazul și anexase Georgia, iar în zonă se împleteau și interesele Persiei, aflate și ele în conflict cu Rusia. Dar teatrul caucazian a rămas, în raport cu miza principală, un front secundar. Hotărârea războiului urma să vină pe Dunăre.

Moartea lui Nikolai Kamenski, după o boală gravă, a adus o nouă schimbare de comandă. Până atunci, deși rușii câștigaseră multe bătălii, nu obținuseră acea victorie care să forțeze Imperiul Otoman să ceară pacea. În același timp, relațiile dintre Franța și Rusia se deteriorau repede. Reînnoirea ostilităților dintre ele părea inevitabilă. Pentru Imperiul Rus, războiul din sud trebuia încheiat repede.

În acel moment, Alexandru I l-a numit comandant pe Mihail Kutuzov. Țarul nu îl agrea, dar avea nevoie de inteligența, prestigiul și talentul lui militar. Era omul de la care se aștepta nu doar să câștige o bătălie, ci să închidă un război.

Kutuzov și arta retragerii

Prima mișcare a lui Kutuzov nu a fost un atac, ci o retragere calculată. El a redus efectivele garnizoanelor din fortărețele de pe Dunăre și s-a retras înapoi în Țara Românească. Gestul putea părea un semn de slăbiciune. De fapt, era o capcană.

Retragerea rusă i-a împins pe otomani să creadă că inițiativa le aparține. În primăvara lui 1811, trupele otomane conduse de marele vizir Ahmed Pașa s-au adunat la Șumnu, cea mai puternică fortăreață din Bulgaria otomană, și au pornit campania împotriva armatei lui Kutuzov. Pe 22 iunie 1811, cele două forțe s-au întâlnit la Ruse, pe Dunăre. După o luptă lungă, rușii au respins ofensiva otomană.

Și aici a venit a doua surpriză. La câteva zile după luptă, în timp ce otomanii se pregăteau să lovească din nou, Kutuzov a ordonat trupelor sale să traverseze Dunărea și să se retragă înapoi în Țara Românească. Pentru Ahmed Pașa, mișcarea părea semnul că rușii încearcă să scape. Pentru Kutuzov, ea era pasul următor al unui plan de atragere a inamicului într-o poziție primejdioasă.

Ahmed Pașa a decis să atace. La 28 august, o parte a forțelor otomane a început să treacă Dunărea pentru a lovi armata rusă. Trupele care au trecut au întemeiat un cap de pod fortificat pe malul stâng, lângă satul Slobozia. Acolo au fost rapid încercuite de două divizii ale lui Kutuzov. Restul forțelor otomane au rămas în tabăra de pe malul drept, lângă Ruse, unde păzeau munițiile și proviziile.

Aici se află miezul campaniei din 1811. Kutuzov nu căuta o izbândă spectaculoasă într-o singură zi. El căuta să taie legătura dintre cele două părți ale armatei otomane, să izoleze capul de pod și să transforme Dunărea din drum de atac în obstacol mortal.

Noaptea care a rupt echilibrul

La începutul lui octombrie 1811, rușii au trecut în secret Dunărea și au lovit tabăra otomană de pe malul drept, cea care apăra munițiile și proviziile. Atacul surpriză a aruncat trupele otomane în panică și le-a risipit. După această lovitură, poziția capului de pod de pe malul stâng a devenit aproape fără ieșire.

Rușii au încercuit complet forțele otomane rămase peste fluviu și au declanșat un bombardament general de artilerie. Timp de aproximativ șase săptămâni, capul de pod a fost asediat și bătut cu tunurile. Situația celor încercuiți s-a agravat continuu. Liniile de aprovizionare fuseseră tăiate. Peste bombardament s-au adăugat malnutriția și boala.

În cele din urmă, a fost convenit un armistițiu la 25 octombrie. La 14 noiembrie 1811, Ahmed Pașa a acceptat un armistițiu și s-a predat formal lui Kutuzov. În relatarea română a războiului, Ahmed Pașa apare predându-se împreună cu forțele sale lui Kutuzov la 23 noiembrie. Dincolo de această diferență de datare între textele folosite aici, sensul militar al episodului este limpede: campania de pe Dunăre fusese decisă. Înfrângerea otomană a deschis calea negocierilor de pace.

Acesta a fost marele pariu al lui Kutuzov. Să cedeze teren pentru a câștiga timp. Să pară în retragere pentru a-l ademeni pe adversar într-o poziție vulnerabilă. Să transforme fluviul, fortărețele și distanța într-o armă. Victoria sa nu a fost una a elanului, ci a uzurii și a calculului rece.

București, sfârșitul unui război și începutul altuia

Pacea a fost semnată la București pe 28 mai 1812. Prin tratat, Imperiul Otoman a cedat Basarabia Rusiei. În relatarea în limba engleză, tratatul prevedea și restituirea celorlalte teritorii ocupate, în afara Basarabiei, ceea ce explică de ce unele aprecieri ulterioare au văzut conflictul ca pe o victorie rusă, iar altele ca pe un rezultat mai puțin categoric. Dar un fapt rămâne limpede: Rusia devenea o putere nouă în zona Dunării de Jos și își crea o frontieră avantajoasă din punct de vedere economic, diplomatic și militar.

Pe frontul caucazian, urmările au fost diferite. Turcia a recuperat aproape tot ce pierduse în est, în timp ce sultanul a acceptat anexarea de către Rusia a Regatului Imeretiei. Acest contrast spune ceva esențial despre război. El nu a produs același tip de rezultat peste tot. A avut un centru de greutate precis: spațiul dunărean și Basarabia.

Aprobarea tratatului de către Alexandru I la 11 iunie 1812 a venit într-un moment limită. Invazia lui Napoleon era iminentă. Comandanții ruși puteau trimite acum o parte din trupele aflate în Balcani spre vest, acolo unde urma adevărata probă de foc a imperiului. În acest sens, războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost mai mult decât o confruntare regională. El a fost o piesă de pregătire strategică în marele conflict european.

Și tocmai aici stă importanța lui istorică. A început ca un război legat de criza Imperiului Otoman, de ambițiile Rusiei și de jocul napoleonian din Europa de Sud-Est. S-a sfârșit printr-un tratat semnat în grabă, sub presiunea unui pericol și mai mare. Între aceste două capete s-au aflat ani de lupte indecise, asedii grele, schimbări de comandă și o campanie pe Dunăre în care răbdarea unui general a contat mai mult decât strălucirea unei singure bătălii.

Basarabia a fost urmarea cea mai vizibilă. Dar dincolo de hartă, războiul a arătat și altceva: cât de strâns era legat destinul sud-estului european de marile decizii luate la Petersburg, Istanbul și Paris. În 1812, pacea de la București nu a închis doar un conflict dintre două imperii. A eliberat Rusia pentru lupta care urma să decidă soarta Europei în fața lui Napoleon.