Războiul Ruso-Turc (1877-1878), momentul care a schimbat Balcanii

În noaptea de 27-28 iunie 1877, la Zimnicea, rușii au ridicat un pod plutitor peste Dunăre. A urmat o luptă scurtă, cu 812 morți și răniți de partea rusă, apoi malul drept a fost cucerit, iar brigada otomană care apăra Sviștovul a fost izgonită. Din acel moment, războiul nu mai era doar o criză diplomatică prelungită, ci o campanie deschisă, purtată pentru controlul Balcanilor și pentru viitorul unor popoare aflate de mult sub stăpânire otomană.

În joc nu era doar soarta unui front. Rusia voia să recupereze pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, să-și refacă poziția în Marea Neagră și să sprijine mișcările de eliberare din Balcani. De cealaltă parte, Imperiul Otoman încerca să-și păstreze stăpânirea asupra unei regiuni unde administrația se degrada, naționalismul creștea, iar marile puteri europene urmăreau fiecare propriul calcul.

Un imperiu slăbit și o peninsulă în fierbere

Originea războiului stătea într-o acumulare de tensiuni. În Peninsula Balcanică se răspândea naționalismul, iar în interiorul Imperiului Otoman problema creștinilor rămânea deschisă, în ciuda reformelor proclamate după Războiul Crimeei. Articolul 9 din Tratatul de Pace de la Paris obliga Poarta să acorde creștinilor drepturi egale cu musulmanii. A fost emis Hatt-ı Hümayun, s-a proclamat egalitatea dintre musulmani și nemusulmani, a fost abolită taxa jizya, iar armata a început să primească și nemusulmani.

Dar reformele nu au schimbat totul. Unele aspecte importante ale statutului de dhimmi au rămas. Mărturia creștinilor împotriva musulmanilor nu era acceptată în instanță, iar în multe regiuni, mai ales în partea europeană a imperiului, abuzurile împotriva creștinilor au continuat, uneori cu sprijinul autorităților locale. În același timp, vistieria otomană era apăsată de împrumuturi externe și de costurile uriașe ale primirii a 600.000 de cerchezi musulmani expulzați de ruși din Caucaz.

Crizele anterioare au lăsat urme adânci. În Liban, în 1860, aproximativ 10.000 de maroniți au fost masacrați de druzi. În Creta, revolta din 1866-1869 a atras atenția Europei mai ales prin episodul de la mănăstirea Moni Arkadiou, unde aproximativ 150 de bărbați greci cretani, împreună cu aproximativ 600 de femei și copii, au fost asediați de 23.000 de musulmani cretani susținuți de soldați turci și, după ce au rămas fără muniție și s-au predat, au fost uciși pe loc. Din astfel de episoade s-a născut impresia, tot mai puternică în Europa, că problema otomană nu mai putea fi amânată la nesfârșit.

De la revolte la război

După 1873, seceta și foametea din Anatolia au împins Imperiul Otoman spre o criză financiară majoră. În octombrie 1875, guvernul a declarat faliment. În vara acelui an a izbucnit o revoltă antiotomană în Bosnia și Herțegovina, provocată în mare parte de povara taxelor. Revolta nu s-a stins și a alimentat și revolta bulgară din 1876.

În primăvara lui 1876, în sudul zonelor locuite de bulgari, a izbucnit o nouă revoltă. Era prost pregătită, prost înarmată și dezorganizată. Otomanii, lipsiți de trupe regulate suficiente, au folosit bașibuzuci pentru a restabili ordinea. Aceștia au suprimat sângeros revolta, masacrând între 4000 și 15.000 de oameni, 12.000 fiind numărul cel mai des avansat. Satul Batak a devenit simbolul represiunii. Lordul Kinross scria:

„Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică, pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor.”

Vestea a ajuns în Regatul Unit prin misionari, ziariști și diplomați. Relatările lui Januarius A. MacGahan, publicate în Daily News, au răsturnat clima de opinie. Gladstone a publicat Ororile bulgare și chestiunea orientului și a cerut retragerea sprijinului britanic pentru Turcia. În Rusia, reacția a fost și mai puternică. Simpatia pentru bulgari a stârnit o efuziune națională. Din toamna lui 1875, sprijinul pentru cauza bulgară implicase toate clasele societății ruse.

Între timp, Serbia și Muntenegru declaraseră război Imperiului Otoman la 30 iunie 1876. Luptele, urmate de ultimatumul rus din 31 octombrie 1876 și de Conferința de la Constantinopol, au arătat că diplomația nu mai găsea ieșirea. La 31 martie 1877, puterile europene au semnat Convenția de la Londra, cerând reforme. Turcia a respins propunerea. La 12 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei. La 24 aprilie 1877, declarația a fost făcută oficial împotriva otomanilor.

Plevna, locul unde războiul s-a împotmolit

La început, nimic nu era sigur. Rușii puteau aduce în Balcani 300.000 de soldați. Otomanii aveau aproximativ 200.000 de oameni în peninsulă, dintre care 100.000 în garnizoane fortificate și 100.000 disponibili pentru operațiuni. Aveau avantajul fortificațiilor, controlul deplin asupra Mării Negre, ambarcațiuni de patrulă pe Dunăre și armament superior, inclusiv puști britanice și americane și artilerie germană.

Comandamentul otoman a evaluat greșit direcția principală a atacului rusesc. După traversarea Dunării, forțele țarului s-au împărțit în trei. Dar în drum spre Nicopole, Gazi Osman Paşa a aflat că rușii ocupaseră deja cetatea și s-a îndreptat spre Plevna, punct strategic de intersecție a drumurilor. A ajuns acolo cu 15.000 de oameni la 19 iulie. Rușii, aproximativ 9.000 sub comanda generalului Schilder-Schuldner, au sosit în zorii zilei.

Asediul Plevnei a devenit nodul întregii campanii. Osman Pașa a organizat apărarea și a respins două asalturi rusești, provocând pierderi grele. Armata rusă a fost demoralizată, iar ofensiva a încetinit. Rușii nu aveau suficiente trupe pentru un nou atac și au trecut la asediu. Atunci au cerut ajutorul României.

Armata română mobilizată a trecut Dunărea pe la Zimnicea și s-a alăturat operațiunilor. La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat. Luptele pentru redutele din jurul Plevnei au fost grele. Românii au cucerit reduta Grivița și au păstrat-o până la sfârșitul asediului.

Victoria a venit abia când rutele de aprovizionare ale cetății au fost tăiate. Fără provizii, Osman Pașa a încercat să rupă încercuirea în direcția Opanez. În noaptea de 9 decembrie, turcii au ieșit în liniște, au întins poduri peste râul Vit, au atacat pe un front de 3,2 km și au trecut de prima linie a tranșeelor rusești. S-a luptat la baionetă. În cele din urmă, avantajul numeric al rușilor a decis lupta. Turcii au fost împinși înapoi peste Vit. Osman Pașa a fost rănit la picior de un glonț rătăcit care i-a ucis calul. A doua zi s-a predat, lăsându-i garnizoana și sabia colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez.

Șipka, Serbia și drumul spre Constantinopol

Cât timp Plevna ținea pe loc ofensiva principală, în alte puncte ale frontului se pregătea schimbarea de ritm. Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au înțeles cât de importante erau trecătorile din Munții Balcani. S-au dus mai multe bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat-o de mai multe ori, a reușit s-o preia, iar otomanii nu au izbutit să o recucerească pentru a trimite întăriri lui Osman Pașa. În cele din urmă, o ofensivă finală a eliberat Șipka de trupele otomane.

În vest, Serbia a intrat din nou în război după ce a primit ajutor financiar din partea Rusiei. Sub comanda nominală a principelui Milan Obrenović, cu Kosta Protić la comanda efectivă, armata sârbă a trecut la ofensivă în ceea ce este astăzi Serbia de sud-est. Un plan de ocupare a sangeacului Novi Pazar a fost abandonat sub presiunea diplomatică a Austro-Ungariei. Până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje.

În Caucaz, războiul a avut propria lui dinamică. O forță rusă de aproximativ 75.000 de oameni, sub comanda Marelui Duce Mihail Nikolaevici, s-a confruntat cu o armată turcească de 80.000 de oameni condusă de Ahmed Muhtar Pașa. Bayazid a fost ocupat la 27 aprilie 1877, Ardahan la 17 mai, iar în februarie 1878 rușii au ocupat Erzerum fără rezistență. La sfârșitul războiului, rușii au păstrat Ardahan, Kars, Olti și Sarıkamış, încorporate în Provincia Kars.

San Stefano și corectura de la Berlin

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, dar a continuat să înainteze spre Constantinopol. Britanicii au trimis o flotă de război, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. Acolo, la 3 martie, Rusia a impus tratatul prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, precum și autonomia Bulgariei.

Bulgaria prevăzută atunci era foarte întinsă, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea până la sud de Constanța și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee. Tocmai această creștere a influenței ruse în Balcani a alarmat marile puteri. La Congresul de la Berlin, tratatul a fost modificat. Bulgaria a fost împărțită în două provincii autonome: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un guvernator separat. Macedonia a revenit sub administrație otomană directă.

Urmările teritoriale au fost mari. Austro-Ungaria a primit dreptul de a ocupa Bosnia și Herțegovina. Regatul Unit a primit Cipru. Rusia a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars. Dobrogea de Nord a fost dată României în schimbul Sudului Basarabiei. Muntenegrul a primit Podgorica, Bar, Nikšić și Plav.

Din război au ieșit schimbate și statele din Balcani. România, Serbia și Muntenegru, suverane de facto de mai multă vreme, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană, între 1396 și 1878, statul bulgar a fost reînființat sub numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani, cu regiunea Sofiei, devenită noua capitală.

Victoria și prețul ei

Războiul a schimbat harta, dar nu a adus pace fără suferință. În Bulgaria, luptele nu s-au purtat în orașe, care au fost astfel mai puțin afectate direct. În schimb, populațiile civile au plătit un preț uriaș. După tratatul de la San Stefano, soldați ruși, cazaci și voluntari bulgari au comis atrocități împotriva musulmanilor. Între 260.000 și 262.000 de musulmani, aproape în întregime etnici turci, au murit, iar peste un milion de refugiați au fugit împreună cu forțele otomane în retragere. Până la sfârșitul războiului, aproximativ 515.000 de musulmani turci au fost expulzați din Bulgaria în alte zone ale Imperiului Otoman și nu s-au mai întors.

Au fost distruse și clădiri sau centre culturale musulmane. O mare bibliotecă cu cărți turcești vechi din Tărnovo a ars în 1877. La Sofia au dispărut multe moschei, iar șapte au fost distruse într-o singură noapte din decembrie 1878, când o furtună a acoperit sunetul exploziilor puse la cale de armata rusă.

Nici populația creștină nu a fost cruțată. După bătălia de la Stara Zagora, Suleiman Pașa a ars orașul, unul dintre cele mai mari centre bulgărești din Imperiul Otoman. Pe valea Mariței a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui bulgar care îi ajutase pe ruși. Până la 100.000 de civili bulgari s-au refugiat spre nord, în teritoriile ocupate de ruși. Ulterior, doar refuzul consulului italian Vito Positano, al viceconsulului francez Léandre François René le Gay și al viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia a împiedicat incendierea orașului după retragerea otomană.

Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 a închis o etapă și a deschis alta. A împins Imperiul Otoman mai înapoi din Balcani, a adus independență și autonomie acolo unde înainte existau doar suveranități incomplete și a făcut din chestiunea orientală una și mai apăsătoare pentru Europa. Dar felul în care s-a încheiat, cu tratate revizuite și populații smulse din locurile lor, arată că victoria militară nu a însemnat și o așezare simplă a lumii balcanice.