Neoclasicismul și de ce a schimbat gustul Europei

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Europa începea să privească din nou spre Roma, Pompeii și Herculaneum. Nu ca spre simple ruine, ci ca spre un model. Din gravuri, din cărți, din călătoria aceea de formare numită Marele Tur, se contura o schimbare de gust care avea să atingă aproape totul: pictura, sculptura, arhitectura, interioarele, moda, până și felul în care o epocă își imagina frumusețea.

Așa s-a născut neoclasicismul, o mișcare culturală occidentală inspirată de arta și cultura antichității clasice. Apărut în Roma, în mare parte datorită scrierilor lui Johann Joachim Winckelmann și alimentat de redescoperirile de la Pompeii și Herculaneum, el s-a răspândit repede în toată Europa. O generație de studenți europeni în artă s-a întors din Italia în țările de origine cu idealuri greco-romane recent redescoperite. Din acel moment, vechiul a devenit nou.

Împotriva excesului

Neoclasicismul a apărut în jurul anului 1760 în opoziție cu rococoul dominant. Dacă rococoul privilegia grația, ornamentația și asimetria, noul stil căuta altceva: simplitate și simetrie. Acestea erau văzute drept virtuți ale artelor Romei și Greciei antice și erau legate și de clasicismul Renașterii din secolul al XVI-lea.

Mișcarea a coincis cu Epoca Iluminismului și i-a reflectat spiritul. De aceea, neoclasicismul nu a fost doar o preferință estetică, ci și o formă de disciplină a privirii. În arta neoclasică, ornamentul era ținut sub control, liniile deveneau mai drepte, compoziția mai limpede, iar modelul antic era căutat ca normă.

Dar această întoarcere la Antichitate nu a fost niciodată un transfer perfect. Fiecare neoclasicist a ales anumite modele și a ignorat altele. Între 1765 și 1830, admiratorii noului stil aduceau un omagiu unei idei legate de generația lui Phidias, deși sculpturile pe care le aveau înaintea ochilor erau, de multe ori, copii romane ale unor opere elenistice. Arta greacă arhaică și operele Antichității târzii rămâneau, în mare măsură, în afara canonului lor.

Chiar și Grecia era, adesea, cunoscută indirect. Fiind o parte a Imperiului Otoman și periculoasă de explorat, arhitectura ei ajungea la neoclasici mai ales prin desene și gravuri, care netezeau și regularizau monumentele. Era o Antichitate văzută prin filtrele epocii.

Winckelmann și regula frumuseții

Dacă neoclasicismul a avut un mare teoretician, acela a fost Johann Joachim Winckelmann. Scrierile sale au avut un rol esențial atât în arhitectură, cât și în artele vizuale. În 1750, în Gânduri despre Imitarea Operelor Grecești în Pictură și Sculptură, iar apoi în 1764, în Istoria Artei Antice, el a formulat una dintre ideile directoare ale mișcării.

Winckelmann a fost printre primii care au făcut o distincție clară între arta greacă veche și cea romană și a definit perioadele artei grecești ca o evoluție de la creștere la maturitate și apoi la imitare sau decadență. El credea că arta trebuie să urmărească „simplitatea nobilă și măreția calmă” și lăuda idealismul artei grecești.

„Singura modalitate prin care putem să devenim mari sau dacă acest lucru este posibil, inimitabil, este să-i imităm pe antici”.

În această propoziție stă o bună parte din programul neoclasic. Nu simpla admirație pentru trecut, ci imitația lui disciplinată. Nu exuberanța, ci regula. Nu întâmplarea, ci canonul.

În același timp, apariția arheologiei formale și moda Marelui Tur au pus bazele multor colecții importante de antichități. Europa nu mai privea Antichitatea de la distanță. O aduna, o desena, o tipărea, o transforma în model de viață și de artă.

Momentul în care pictura și-a găsit direcția

Pictura neoclasică a avut o problemă pe care sculptura nu o avea: lipsa modelelor antice. Pictura greacă se pierduse în întregime, iar marile exemple de pictură antică descoperite la Pompeii și Herculaneum nu i-au impresionat pe mulți contemporani. În fața acestui gol, pictorii au reconstruit prin imaginație ceea ce nu mai exista, inspirându-se din frize cu basorelief, mozaicuri, ceramică pictată, din Înalta Renaștere a generației lui Rafael, din Domus Aurea, din Pompeii și Herculaneum, dar și din admirația reînnoită pentru Nicolas Poussin.

Nu e de mirare că multă pictură „neoclasică” a fost mai degrabă clasicizantă în subiect decât în mijloace. Lucrările timpurii, care altădată păreau radicale, au ajuns mai târziu să fie văzute de unii drept „insipide”. Tocmai de aceea succesul lui Jacques-Louis David a însemnat un punct de cotitură.

În 1785, Jurământul Horațiilor a avut un succes senzațional la Salonul de la Paris. Tabloul evoca virtuți republicane, deși fusese comandat de guvernul regal, iar David insistase să-l picteze la Roma. Forța lucrării stătea în combinația dintre stilul idealist și dramă. Perspectiva centrală, arcadele din fundal, figurile dispuse ca într-o friză, iluminarea aproape teatrală și colorarea clasică inspirată de Nicolas Poussin au dat neoclasicismului o direcție clară.

David a devenit repede liderul artei franceze. După Revoluția Franceză, a devenit și om politic, cu control asupra unui mare patronaj guvernamental în artă. Și-a păstrat influența în Epoca Napoleoniană, orientându-se spre opere propagandistice, dar în timpul Restaurației Bourbone a trebuit să plece în exil la Bruxelles.

Printre numeroșii săi studenți s-a numărat Jean-Auguste-Dominique Ingres, care s-a considerat clasicist toată viața, chiar dacă opera sa matură a avut o relație echivocă cu curentul principal al neoclasicismului. Cazul lui arată cât de simplificatoare este opoziția rigidă dintre neoclasicism și romantism.

Arta care a găsit în marmură un aliat

Dacă pictura suferea de lipsa modelelor antice, sculptura suferea, într-un fel, de excesul lor. Chiar dacă exemplele de sculptură greacă din „perioada clasică” erau puține, lumea artistică avea la dispoziție numeroase copii romane. De aceea, neoclasicismul a fost deosebit de puternic în sculptură.

Jean-Antoine Houdon a rămas una dintre excepțiile cele mai vii ale epocii. Portretele sale, adesea busturi, nu sacrificau personalitatea modelului în favoarea idealizării. Stilul său a evoluat de la farmecul rococo la demnitatea clasică, fără rupturi bruște. El nu a insistat ca patronii săi să apară în îmbrăcăminte romană sau dezgoliți și a portretizat majoritatea marilor figuri ale iluminismului. A călătorit și în America pentru a realiza o statuie a lui George Washington și busturi ale lui Thomas Jefferson, Ben Franklin și ale altor figuri ale noii republici.

La Roma, Antonio Canova și Bertel Thorvaldsen au dus mai departe tendința puternic idealizantă a sculpturii neoclasice. Ambii au realizat, pe lângă portrete, numeroase figuri și grupuri în mărime naturală. Canova era asociat cu ușurința și grația, Thorvaldsen cu severitatea. Diferența se vedea limpede în grupurile lor dedicate celor Trei Grații.

Romantismul a influențat mai lent sculptura decât pictura. De aceea, versiunile neoclasicismului au rămas stilul dominant pentru mare parte din secolul al XIX-lea.

Case, interioare și imperii

În arhitectură și în artele decorative, neoclasicismul a avut o forță aparte. Aici modelele clasice erau mai numeroase și mai accesibile. Stilul a câștigat mai întâi influență în Anglia și Franța, apoi a fost preluat repede în țări precum Suedia, Polonia și Rusia.

La început, decorul clasicizant s-a grefat pe forme europene deja familiare. A urmat însă un al doilea val, mai sever, mai studiat prin gravuri și mai conștient arheologic, asociat cu apogeul Imperiului Napoleonic. În Franța, prima fază s-a exprimat prin stilul Ludovic al XVI-lea, iar a doua prin Directoire și Empire.

Interioarele au fost printre marile terenuri de experiment. Redescoperirile de la Pompeii și Herculaneum au schimbat felul în care era imaginat spațiul interior. Volumele din Le Antichità di Ercolano Esposte au arătat că multe interioare considerate până atunci „romane” se bazau, în fond, pe arhitectura exterioară a bazilicii și templului. Noile interioare au căutat un vocabular autentic roman și cu adevărat interior.

Motivele au devenit mai plate și mai ușoare, sculptate în reliefuri joase sau pictate en camaïeu. Medalioane, vaze, busturi, bucranii, festoane de laur sau panglici și arabescuri subțiri au alcătuit noua gramatică decorativă. În Franța, stilul a fost la început unul parizian, Goût grec, înainte de a ajunge la curte odată cu Maria Antoaneta.

Stilul Ludovic al XVI-lea a marcat puternic tranziția de la rococo la clasicism. Simetria a devenit principiu decorativ, culorile au fost foarte deschise, excesele de ornamente au fost evitate, iar întoarcerea la Antichitate a însemnat și întoarcerea la liniile drepte, verticale și orizontale stricte. Ornamentul nu dispărea, dar era subordonat structurii și dispus simetric în jurul unei axe centrale.

Empire a împins această logică într-o direcție mai grandioasă. Stil reprezentativ pentru societatea franceză ieșită din revoluție, el a idealizat conducerea lui Napoleon și statul francez. Culoarea roșie, bronzul aurit, plafoanele ornate cu reliefuri aurite, pereții acoperiți cu stucaturi, tapet sau țesături, șemineele de marmură albă cu cariatide, obeliscuri, sfincși sau lei cu aripi, toate vorbeau același limbaj al puterii și al ordinii.

Și ornamentul Empire era guvernat de un spirit riguros al simetriei. Vulturul, albina, stelele și inițialele I și N înscrise într-o coroană imperială de laur făceau din decor și un program politic. În același timp, canelurile și triglifele atât de răspândite în stilul Ludovic al XVI-lea erau abandonate, iar motivele neoegiptene deveneau frecvente la începutul perioadei.

Stilul era internațional. El corespundea stilului Biedermeier în țările de limbă germană, stilului federal în Statele Unite, stilului Regency în Marea Britanie și stilului Napoleon în Suedia. Dar, cum observa istoricul de artă Hugh Honor, Empire-ul marca și declinul rapid al mișcării neoclasice, transformarea ei într-o simplă înviere antică, lipsită de ideile și forța de convingere care îi inspiraseră capodoperele.

Dincolo de ateliere

Neoclasicismul a schimbat și felul în care oamenii se îmbrăcau, își amenajau grădinile sau își purtau părul. În modă, a adus o simplitate mult mai mare a rochiilor femeilor și o modă de lungă durată a albului. După Revoluția Franceză, încercările de a imita stilurile antice au devenit cu adevărat vizibile în Franța. Rochiile foarte ușoare și largi, de obicei albe, cu silueta numită astăzi Empire, s-au răspândit în toată Europa la începutul secolului al XIX-lea.

În 1788, Louise Élisabeth Vigée Le Brun organizase deja o cină grecească la care doamnele purtau tunici grecești albe. Juliette Récamier, Joséphine de Beauharnais și Thérésa Tallien au transformat această estetică în apariție publică. Văzând-o pe Mme Tallien la operă, Talleyrand a spus:

„Il n’est pas possible de s’exposer plus somptueusement!”

Și coafurile s-au schimbat. Părul mai scurt, inspirat clasic, panglicile grecești, frizura „à la Titus” sau părul scurt Bedford arată cât de departe ajunsese această fascinație pentru Antichitate. În schimb, moda masculină neoclasică a rămas mai problematică. Pantalonul, văzut de greci și romani ca simbol al barbarului, a fost greu de împăcat cu eroismul istoric pe care artiștii voiau să îl arate.

În grădini, Anglia a oferit exemple importante, iar în interioare, stilul Adam a dat o versiune rafinată a neoclasicismului. În Statele Unite, stilul federal a adaptat influențele europene la gustul, normele și exigențele funcționale americane.

Un stil care a refuzat să dispară

Deși principala mișcare neoclasică aparține intervalului 1760-1830, stilul a continuat mult după aceea, mai ales în arhitectură. În secolul al XIX-lea a rămas o forță majoră în arta academică și o antiteză constantă față de romantism și neogotic. Centrele unor orașe precum Sankt Petersburg și München au ajuns să semene cu muzee de arhitectură neoclasică.

Au existat apoi noi valuri. În arhitectura americană, neoclasicismul a fost una dintre expresiile Renașterii Americane, circa 1890-1917. În Rusia, între 1905 și 1914, arhitectura a trecut printr-o scurtă, dar influentă, înviere neoclasică. În Uniunea Sovietică, după 1932, neoclasicismul a fost promovat ca una dintre alegerile arhitecturii staliniste și a persistat până în 1955.

Secolul al XX-lea a cunoscut și o altă formă de neoclasicism, în muzică, filozofie și literatură. În muzică, el a fost o reacție la cromatismul romantismului târziu și al impresionismului. Între anii 1920 și 1950, compozitori precum Igor Stravinsky sau Prokofiev au reactivat forme, tonuri și o idee de claritate inspirate din trecut.

După o pauză în epoca dominației arhitecturii moderne, neoclasicismul a cunoscut o nouă înviere începând cu primul deceniu al secolului XXI. Arhitectura contemporană neoclasică e adesea inclusă sub termenul de arhitectură clasică nouă, iar în Statele Unite și Marea Britanie există exemple recente de clădiri și arhitecți care lucrează în acest spirit.

Puține stiluri au reușit să fie, în același timp, atât de istorice și atât de moderne. Neoclasicismul a făcut exact asta. A privit spre Antichitate, dar a vorbit mereu despre prezentul care îl chema.