Războaiele Napoleoniene și prăbușirea dominației franceze în Europa

La 18 iunie 1815, pe câmpul de la Waterloo, timpul a contat aproape la fel de mult ca tunurile. Napoleon a întârziat declanșarea luptei până când pământul s-a zvântat după ploaia nopții precedente. Până seara, armata franceză nu reușise să-i scoată pe englezi din pozițiile de pe pantele de lângă Mont St Jean. Apoi au venit prusacii. Au lovit flancul drept francez în număr din ce în ce mai mare. Planul împăratului, acela de a-i ține separați pe aliați, s-a prăbușit. Retragerea s-a transformat în dezordine.

Scena aceasta a închis o epocă, dar nu explică singură uriașa poveste din spatele ei. Războaiele Napoleoniene au fost o serie de războaie globale purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța. Într-o anumită măsură, ele au continuat războaiele declanșate de Revoluția franceză și au revoluționat armatele europene, tehnicile și sistemele militare. Au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până atunci, în special datorită aplicării mobilizării generale. Din această forță nouă s-a născut ascensiunea franceză. Din limitele ei, căderea.

Nu există un consens deplin asupra momentului în care au început exact aceste războaie. Unii istorici văd punctul de pornire în 18 Brumar, la 9 noiembrie 1799, când Napoleon a preluat puterea. Alții aleg 18 mai 1803, când a reînceput războiul cu Regatul Unit după scurta pace de la Amiens. Sfârșitul este mai clar: după Waterloo și după al doilea tratat de la Paris, la 20 noiembrie 1815.

O pace scurtă și un război care revine

Înainte de anii de maximă glorie imperială, Franța trecuse deja prin două mari coaliții. Prima fusese înfrântă prin mobilizare generală, reformă militară și război total. A doua găsise Republica Franceză slăbită, cu un Directorat divizat și corupt și cu numai 60.000 de franci în vistieria națională atunci când Bonaparte a preluat puterea în 1799. Întors din Egipt pe 23 august 1799, după o campanie prost concepută în care francezii pierduseră aproximativ 40.000 de soldați, el a răsturnat Directoratul pe 9 noiembrie și a reorganizat armata.

Rezultatul s-a văzut repede. Rezistența lui Masséna la Genova a făcut posibilă manevra lui Bonaparte și victoria de la Marengo, la 14 iunie 1800, răsturnată în favoarea francezilor prin intervenția la timp a generalilor Desaix și Kellermann. Desaix a murit în luptă. Pe Rin, la Hohenlinden, pe 3 decembrie, o armată franceză de 130.000 de soldați a învins o armată austriacă de 120.000. Austria a fost scoasă pentru o vreme din conflict prin tratatul de la Lunéville.

A rămas problema britanică. Londra era principalul sprijinitor financiar al coalițiilor continentale. Britanicii aveau o armată terestră puțin numeroasă, dar Royal Navy era o amenințare continuă pentru transporturile maritime franceze și pentru colonii. Napoleon nu putea invada direct Marea Britanie.

„Eu nu spun, domnilor, că francezii nu vor veni. Eu spun numai că ei nu vor veni pe mare.”

Afirmația amiralului Jervis rezuma limpede raportul de forțe. Flota franceză fusese învinsă la Nil, pe 1 august 1798, iar expediția trimisă de francezi în Irlanda eșuase. Totuși, în 1802, tratatul de la Amiens a adus o pace temporară. A fost o pace fragilă. Franța s-a implicat în Elveția și a ocupat mai multe orașe de coastă din Italia, în timp ce Regatul Unit a ocupat Malta. Expediția franceză din Antile, folosită de Napoleon pentru restaurarea controlului colonial, s-a încheiat în dezastru: Charles Leclerc a murit de febră galbenă, iar forța expediționară a fost decimată de boli și de atacurile rebelilor.

La 18 mai 1803, ostilitățile au reînceput. De acum înainte, miza aliaților nu a mai fost doar oprirea lui Bonaparte. În Franța trebuia restaurată monarhia. Un an mai târziu, pe 18 mai 1804, Senatul francez a proclamat Imperiul Francez, iar pe 2 decembrie Napoleon s-a autoîncoronat împărat la Notre-Dame.

De la Boulogne la Austerlitz

În 1805, Napoleon a încercat să împingă războiul spre punctul lui cel mai îndrăzneț: invazia Insulelor Britanice. A masat 180.000 de soldați la Boulogne. Dar pentru aceasta îi trebuia superioritate navală sau măcar îndepărtarea flotei britanice din Canalul Mânecii. Planul de atragere a britanicilor înspre Indiile de Vest a eșuat. Flota franco-spaniolă condusă de Villeneuve nu a obținut victoria dorită la Capul Finisterre, pe 22 iulie 1805. Apoi a venit Trafalgarul, pe 21 octombrie. Horatio Nelson a învins flota franceză și, deși a fost ucis în luptă, a pecetluit un fapt simplu: Napoleon nu va mai avea ocazia să înfrunte flota britanică.

Împăratul și-a întors imediat atenția spre continent. În aprilie 1805, Regatul Unit și Rusia semnaseră deja un tratat pentru îndepărtarea francezilor din Olanda și Elveția, iar Austria se alăturase alianței după anexarea Genovei și proclamarea Regatului Italiei pe 17 martie 1805. Când austriecii au invadat Bavaria cu aproximativ 70.000 de oameni, Napoleon a pornit din Boulogne. Campania de la Ulm, între 25 septembrie și 20 octombrie, a fost o demonstrație de viteză și încercuire: armata lui Karl Mack von Leiberich a fost forțată să se predea.

După Ulm, Napoleon a ocupat Viena. Dar în fața lui se afla acum o armată ruso-austriacă superioară numeric, condusă de Mihail Kutuzov și supervizată personal de țarul Alexandru I. Pe 2 decembrie 1805, la Austerlitz, Napoleon a obținut victoria care este considerată de obicei cea mai importantă a sa. Austria a ieșit din coaliție prin tratatul de la Pressburg, la 26 decembrie 1805, cedând Veneția Regatului Italian dominat de francezi și Tirolul Bavariei.

Victoria era uriașă, dar nu totală. Armata rusă nu intrase încă în luptă cu întreaga ei forță. Iar pe mare, puterea britanică rămânea neatinsă.

Jena, Berlin și războiul economic

A patra coaliție s-a format repede. În iulie 1806, Napoleon a creat Confederația Rinului din mai multe state germane mici, transformând harta politică a Germaniei non-prusace într-un spațiu mai ușor de controlat. În august, regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea, a decis să intre în război. Rusia era prea departe pentru a-l ajuta la timp.

În septembrie, forțele franceze au pornit de la est de Rin. Ziua de 14 octombrie 1806 a fost devastatoare pentru Prusia. Napoleon a învins la Jena, iar mareșalul Davout a înfrânt o altă armată prusacă la Auerstädt. Peste 160.000 de soldați francezi au atacat cu o asemenea viteză încât întreaga armată prusacă a fost distrusă ca forță efectivă. Prusia a pierdut 25.000 de morți și 150.000 de prizonieri, 4.000 de piese de artilerie și peste 100.000 de muschete depozitate în Berlin.

La 27 octombrie, Napoleon a intrat în Berlin și a vizitat mormântul lui Frederic cel Mare. Acolo, în fața monumentului funerar, le-a cerut generalilor săi să-și scoată pălăriile și a spus: „Dacă ar fi fost în viață, noi nu am fi aici azi.” În doar 19 zile de la începutul atacului, Prusia fusese doborâtă.

Dar în capitala cucerită, Napoleon a făcut mai mult decât să celebreze victoria. Pe 21 noiembrie 1806, decretele de la Berlin au pus bazele Sistemului Continental, blocada comercială îndreptată împotriva Regatului Unit. Calculul era limpede. Royal Navy dezorganiza comerțul maritim francez, însă nu putea amenința direct teritoriul continental al Franței. Britanicii aveau cea mai mare capacitate industrială din Europa și își întăreau puterea economică prin comerțul maritim. Dacă acest comerț ar fi fost izolat de continent, influența britanică ar fi trebuit să scadă.

Numai că sistemul nu a reușit niciodată pe deplin. Contrabanda a înflorit. State dominate de francezi au încălcat embargoul. Iar conflictul s-a prelungit tocmai fiindcă războiul nu mai era doar o succesiune de bătălii terestre, ci și o luptă economică, navală și colonială.

Pe uscat, însă, Napoleon continua să câștige. După Eylau, din 7-8 februarie 1807, și Friedland, la 14 iunie, țarul Alexandru I a fost obligat să semneze tratatul de la Tilsit, la 7 iulie 1807. Pentru moment, pacea de pe continent părea restabilită. Dar ea ascundea tensiuni noi, mai ales în jurul Sistemului Continental și al Poloniei.

Spania, Austria și marginea puterii

Războiul s-a mutat apoi spre Peninsula Iberică. Portugalia continuase comerțul cu Regatul Unit în pofida restricțiilor franceze. Când și Spania a încetat să respecte embargoul, alianța cu Franța s-a rupt, iar trupele franceze au ocupat treptat teritoriul spaniol, ajungând să ocupe Madridul. A urmat intervenția britanică. În mai 1808, în Spania a izbucnit revolta populară și a început războiul de gherilă împotriva ocupantului.

Napoleon a intervenit personal și a obținut un succes rapid, recucerind Madridul și silindu-i pe britanici să se retragă după bătălia de la Corunna, la 16 ianuarie 1809. Dar ofensiva austriacă din est l-a obligat să plece. Nu s-a mai întors niciodată în peninsulă. În lipsa lui și a celor mai buni mareșali ai săi, situația francezilor s-a înrăutățit, mai ales după ce la comanda forțelor britanice a venit Sir Arthur Wellesley.

În același timp, Austria a încercat să recupereze ceea ce pierduse după Austerlitz. Inițial a obținut succese împotriva forțelor reduse ale lui Berthier. Napoleon a preluat comanda și a trecut la contraatac. Austriecii au fost înfrânți la Raszyn, la 19 aprilie 1809, de armata Ducatului Varșoviei. Apoi, după o campanie rapidă, Napoleon a intrat în Austria. Traversarea grăbită a Dunării a dus însă la Aspern-Essling, pe 22 mai 1809, prima înfrângere importantă a lui Napoleon. A fost un șoc, dar nu un dezastru decisiv. Arhiducele Carol de Austria nu și-a fructificat victoria. Napoleon a avut timp să se pregătească, a asediat Viena și a câștigat la Wagram, pe 5-6 iulie.

Tratatul de la Schönbrunn, semnat la 14 octombrie 1809, a încheiat războiul celei de-a Cincea Coaliții. În 1810, Imperiul Francez a ajuns la cea mai mare întindere teritorială. Pe continent, britanicii și portughezii mai acționau doar în sectorul Lisabonei, în spatele liniilor Torres Vedras. Napoleon controla sau domina un spațiu vast: Confederația Elvețiană, Confederația Rinului, Ducatul Varșoviei, Regatul Italiei și o serie de state aliate sau conduse de apropiați ai săi.

Tocmai aici stătea și slăbiciunea. Puterea devenise prea întinsă, prea dependentă de blocadă, de loialitatea sateliților și de prezența permanentă a armatei franceze.

Rusia, anul în care totul începe să se rupă

În 1812, Napoleon a invadat Rusia. Ținta era politică și strategică deopotrivă: voia să-l silească pe țarul Alexandru I să rămână în Sistemul Continental și să renunțe la amenințarea unui atac împotriva Poloniei. Grande Armée, formată din 650.000 de soldați, a traversat Niemenul pe 23 iunie 1812. Era, prin dimensiune, expresia cea mai clară a noului tip de război născut în epoca revoluționară.

Rușii nu i-au oferit lui Napoleon bătălia pe care o căuta de la început. Au folosit tactica pământului pârjolit și s-au retras. Francezii au pierdut foarte mulți oameni încă înainte de Moscova, din cauza foametei, temperaturii excesive și contramarșurilor epuizante. La 7 septembrie s-a dat bătălia de la Borodino, prima confruntare deschisă de mare amploare. Napoleon a câștigat la limită și i-a forțat pe ruși să se retragă. Drumul spre Moscova era deschis.

Pe 14 septembrie 1812, Marea Armată a intrat în Moscova. Orașul era abandonat de locuitori, iar prizonierii din închisori fuseseră eliberați. Alexandru I a refuzat să capituleze. Apoi orașul a fost mistuit de un incendiu devastator, pus la cale, după cum se spune, de guvernatorul Fiodor Rostopcin. Napoleon a rămas fără încartiruire și fără victoria politică pe care o urmărea. A fost silit să înceapă retragerea.

De aici, războiul a devenit catastrofă. Marea Armată a pierdut 380.000 de oameni, în cea mai mare parte din cauza foamei și frigului, iar aproximativ 100.000 au fost luați prizonieri. În noiembrie, la Berezina, numai 27.000 de oameni mai erau în rândurile a ceea ce fusese Marea Armată. Napoleon și-a părăsit armata și s-a întors în grabă la Paris.

Și rușii au suferit pierderi uriașe, aproximativ 400.000 de soldați, dar aveau avantajul liniilor de aprovizionare mai scurte și al refacerii mai rapide a efectivelor. Din 1812 începe căderea rapidă a Imperiului Napoleonian, iar istoricii arată limpede că va fi în cele din urmă învins definitiv.

Leipzig, Paris, Waterloo

După dezastrul din Rusia, adversarii lui Napoleon au văzut șansa pe care o așteptaseră. În Spania, victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph Bonaparte la Vittoria, pe 21 iunie 1813, a spulberat în cele din urmă supremația franceză. Prusia a reintrat în război. Austria a fost atrasă deschis de partea coaliției. Aliații au adunat o forță uriașă în Germania, iar Napoleon, deși a creat din nou armate masive, era depășit numeric.

La Lützen și Bautzen, în mai 1813, el a provocat aliaților 40.000 de morți și răniți. A urmat un armistițiu, iar apoi o nouă campanie. La Dresda, în august 1813, Napoleon a învins o armată aliată superioară numeric și a provocat pierderi foarte mari. Dar mareșalii săi nu au reușit să fructifice victoria. La Leipzig, între 16 și 19 octombrie 1813, în „Bătălia națiunilor”, 191.000 de francezi au fost înfrânți de 300.000 de aliați. Napoleon a fost obligat să se retragă în Franța.

În 1814, chiar și victoriile sale din Campania de șase zile nu au mai putut schimba raportul de forțe. El nu a reușit să adune pe câmpul de luptă mai mult de 70.000 de oameni împotriva a aproximativ o jumătate de milion de aliați. La 9 martie 1814, tratatul de la Chaumont a fixat voința comună a acestora de a lupta până la înfrângerea definitivă a lui Napoleon. La 30 martie, aliații au intrat în Paris, iar defecțiunea lui Marmont a pecetluit soarta capitalei. Pe 6 aprilie 1814, Napoleon a abdicat. Bourbonii au fost restaurați în persoana lui Ludovic al XVIII-lea.

Povestea nu se încheiase încă. La 1 martie 1815, Napoleon a părăsit Elba și a debarcat la Golfe Juan, lângă Antibes. Au început cele 100 de zile. El a găsit sprijin în drum spre Paris și l-a detronat pe Ludovic. Aliații au reacționat rapid. Napoleon a încercat să lovească primul, în Belgia. A câștigat la Ligny pe 16 iunie, dar Ney nu a reușit să-și desăvârșească succesul la Quatre Bras, iar Grouchy nu a împiedicat grosul trupelor prusace să ajungă la Waterloo. Restul este scena de la început.

După înfrângere, Grouchy a organizat retragerea spre Paris, unde Davout avea 117.000 de soldați. Militar, francezii poate mai aveau încă o șansă. Politic, nu. La trei zile după Waterloo, Napoleon încă spera într-o rezistență națională. Populația și Parlamentul nu mai voiau această luptă. A abdicat a doua oară pe 22 iunie 1815. Pe 15 iulie s-a predat britanicilor la Rochefort. A fost exilat în Sfânta Elena.

Războaiele Napoleoniene au lăsat în urmă mai mult decât câmpuri de luptă. Au schimbat modul de a face război prin mobilizare generală, artilerie mobilă, armate uriașe și chiar prin utilizarea războiului de gherilă. Au lăsat o moștenire politică puternică: ideile Revoluției franceze, dificultatea de a restaura vechea ordine, amprenta Codului napoleonian, apariția naționalismului, redesenarea hărții europene. Iar după căderea Franței, Regatul Unit a ajuns una dintre cele mai puternice țări de pe glob, cu superioritate absolută pe oceane și cu o economie industrială care i-a consolidat poziția de mare putere comercială.

De aceea, Waterloo nu este doar sfârșitul unui om. Este sfârșitul unei dominații și începutul unei alte Europe.