Pușca-mitralieră Madsen, arma care a deschis epoca mitralierei ușoare

La început, nu era încă arma care avea să intre în arsenalele a peste 34 de țări. Era un proiect dificil, născut dintr-o problemă tehnică și militară foarte concretă: cum poate fi făcută o armă care să tragă repede, să se încarce singură și să rămână folositoare pe câmpul de luptă. În anii 1880, în Danemarca, ideea a prins contur în jurul unei puști cu recul, un model precursor. Din acel fir tehnic, încercat, modificat și reluat, avea să iasă una dintre armele emblematice ale secolului următor.

Pușca-mitralieră Madsen a fost proiectată de Julius A. Rasmussen și Theodor Schoubue și propusă spre adopție colonelului Vilhelm Herman Oluf Madsen, ministrul danez al războiului. Armata daneză a adoptat-o în 1902. Prin această armă, Danemarca a dat lumii prima pușcă-mitralieră produsă în cantitate. Faptul contează nu doar ca premieră tehnică, ci și ca schimbare de ritm în istoria armelor de infanterie: Madsen a arătat că o armă automată relativ ușoară putea deveni un instrument practic, exportabil și capabil să rămână relevant în luptă timp de peste 100 de ani.

Dintr-o pușcă experimentală spre o armă nouă

Istoria Madsen începe cu un precursor danez, pușca de autoîncărcare M.1888, numită Forșøgsrekylgevær, adică o „pușcă de probă cu recul”. În 1883, căpitanul Vilhelm Herman Oluf Madsen, ofițer de artilerie, și Rustmester Rasmussen, tehnician de arme la Arsenalul danez, au început să lucreze la o pușcă autoîncărcabilă cu recul. Rolurile lor erau limpezi: Madsen a dezvoltat ideea, iar Rasmussen a fabricat armele propriu-zise.

Primele încercări aveau ceva din ingeniozitatea laborioasă a epocii. Pușca folosea o bandă de stripare care nu era detașabilă și care se baza pe gravitație pentru alimentare. Când arma nu era folosită, clapeta putea fi orientată în jos pentru a acoperi deschiderea. Pușca utiliza cartușul 8 × 58RD, mai întâi cu pulbere neagră, apoi într-o versiune mult mai puternică, cu pulbere fără fum.

Totuși, primul design nu a avut succes. Era un pas important, dar nu încă soluția căutată. În 1896 a apărut o versiune îmbunătățită, cu încărcător închis, deși alimentarea rămânea bazată pe „gravitație”. S-au produs aproximativ 50-60 de puști, însă acestea au fost distribuite numai marinei daneze, pentru forțele de fortificații de coastă. Nu era încă o armă de largă întrebuințare. Era, mai curând, un proiect care supraviețuia prin adaptări succesive.

Aici se vede una dintre marile tensiuni ale istoriei tehnice: o invenție nu izbutește dintr-odată. Trecerea de la idee la armă folositoare cere bani, brevete, organizare și, adesea, încă o corectură esențială.

Compania, brevetele și numele care au rămas

În 1898, investitori au format societatea Dansk Riffel Syndikat, DRS, pentru a comercializa pușca. Ei au cumpărat drepturile de brevet de la Madsen și Rasmussen în schimbul redevențelor pentru producția viitoare. Era momentul în care proiectul ieșea din sfera atelierului și intra în logica industriei de armament.

Până atunci, Madsen părăsise proiectul pentru a deveni ministru al apărării în Danemarca. În 1899, locotenentul Jens Schouboe a devenit directorul DRS, iar o serie de brevete ulterioare i-au purtat numele. De aici și o confuzie istorică repetată adesea: pușca Madsen este numită uneori și pușca Schouboe.

În 1901, Schouboe a brevetat modelul pentru mitraliera Madsen. Primele arme Madsen foloseau cartușe cu pulbere neagră și își blocau rapid mecanismul. Dar când designul a fost încercat cu muniție de 6,5 mm cu pulbere fără fum, arma a funcționat bine. Aceasta a fost schimbarea decisivă. Nu una spectaculoasă la nivel de imagine, ci una fundamentală la nivel tehnic: arma a trecut pragul de la idee promițătoare la sistem capabil să funcționeze convingător.

Versiunea finală, cea mai performantă, avea un ciclu de operare sofisticat și aparte. Madsen folosea un sistem mixt, bazat pe recul, cu închidere printr-un bloc articulat. După tragere, reculul punea în mișcare ansamblul, iar mecanismul desfăcea, extrăgea și evacua tubul gol prin partea de jos a cutiei mecanismelor, apoi aducea un cartuș nou în poziția de alimentare. Nu era o armă simplă în construcție. Tocmai de aceea era considerată scumpă de produs. Dar compensa prin ceea ce războiul cere întotdeauna de la o armă automată: fiabilitate.

1902, anul în care Madsen a intrat în istorie

Adoptarea de către armata daneză în 1902 a schimbat statutul armei. Madsen nu mai era doar rezultatul unei serii de experimente. Devenea armă de serviciu și, mai mult decât atât, punct de plecare pentru un succes internațional rar. A fost prima pușcă-mitralieră din lume produsă în cantitate. De aici înainte, povestea ei se mută din Danemarca în lume.

Madsen a fost vândută în 12 calibre diferite și în peste 34 de țări. Asta spune ceva esențial despre caracterul ei. O armă care trece prin atâtea calibre și atâtea armate trebuie să poată fi adaptată, integrată și menținută în uz în condiții foarte diferite. Nu toate armatele o foloseau la fel. Nu toate fronturile cereau același lucru. Dar Madsen a reușit să intre în contexte foarte diverse și să rămână acolo.

Sursele o descriu ca pe o armă scumpă de produs, însă cunoscută pentru fiabilitate. Aici stă explicația răspândirii ei. În istoria armelor, prețul mare poate opri un design. Dar dacă arma oferă în schimb încredere pe teren, statele sunt dispuse să cumpere. Madsen a câștigat exact această reputație.

Pe fronturile primei jumătăți de secol

Înainte și după Primul Război Mondial, 34 de țări au cumpărat arma. Unele au făcut din ea un instrument de nișă, altele au dus-o pe front în momente de cumpănă.

Armata imperială rusă a cumpărat 1250 de puști-mitralieră Madsen pentru cavalerie și le-a desfășurat în războiul ruso-japonez. Mai târziu, serviciul aerian rus al Imperiului a folosit Madsen pentru a echipa monoplanurile Morane-Saulnier G și Morane-Saulnier L. Faptul spune mult despre flexibilitatea armei: ea a trecut de la cavalerie la aviația de început, într-o epocă în care războiul își schimba rapid formele.

Armata germană a folosit Madsen de calibru 7,92 mm în 1914, înarmând companii de infanterie, trupe de munte și, mai târziu, trupe de comando. În imediata perioadă de după Primul Război Mondial, între forțele care aveau Madsen în arsenale s-au numărat și Legiunile cehoslovace din Rusia, care luptau împotriva bolșevicilor în Siberia.

În America de Sud, arma a intrat într-un alt peisaj de război. Paraguay a cumpărat Madsen în anii 1920 și la începutul anilor 1930, pe fondul conflictului cu Bolivia pentru regiunea Gran Chaco. Pușca-mitralieră a servit în armata paraguayană în timpul Războiului din Chaco, între 1932 și 1935. Când războiul a început, armata paraguayană avea aproape 400 de astfel de mitraliere și a cumpărat și mai multe pe măsură ce conflictul a continuat. Bolivia a folosit și ea Madsen de același calibru, 7,65 × 53 Mauser.

În 1933, un detașament al armatei argentiniene, aflat la graniță pentru a proteja neutralitatea între Paraguay și Bolivia, a folosit puști-mitralieră Madsen într-o operațiune de luptă pe malul sudic al râului Pilcomayo. Episodul, așa cum apare în surse, a fost legat de o confruntare cu membri ai tribului Maká conduși de dezertori care jefuiseră o fermă pe teritoriu argentinian și uciseseră unii dintre locuitorii ei. E unul dintre acele cazuri în care o armă născută în Europa ajunge să apară în conflicte locale, la mare depărtare de laboratorul unde fusese gândită.

Brazilia a montat Madsen și pe vehicule. Când a achiziționat circa 23 de tanchete CV-35 din Italia, la sfârșitul anilor 1930, a înarmat majoritatea acestor vehicule cu câte două puști-mitralieră Madsen de 7 mm. În același timp, în Indiile Orientale Olandeze, Madsen era armamentul standard al Armatei Regale Olandeze a Indiilor Orientale, KNIL, în calibrul 6,5 mm, în perioada interbelică. După ce le-au capturat în timpul campaniei olandeze din Orientul Îndepărtat, japonezii au folosit și ei aceste arme.

În 1940, când vechea armă a trebuit să țină linia

Există un moment care concentrează foarte bine locul Madsen în istoria militară a secolului XX: apărarea Norvegiei din aprilie-iunie 1940. Atunci, puștile-mitralieră Madsen erau încă în funcțiune. Până în 1940, fiecare echipă de infanterie norvegiană avea o astfel de armă, după ce anterior norvegienii le grupaseră în echipe separate de mitraliere. Era, așadar, o schimbare de organizare militară care arată cât de importantă devenise arma la nivelul unității mici de infanterie.

Sursele în limba engleză adaugă o imagine și mai exactă a momentului: 3500 de M/22 în calibrul 6,5 × 55 Krag erau disponibile pentru apărarea Norvegiei. Fiecare batalion de infanterie norvegian avea în mod standard 36 de Madsen, pe lângă nouă mitraliere grele M/29. În același timp, aceeași sursă notează și un inconvenient serios: mulți soldați norvegieni nu apreciau Madsenul în acest calibru, deoarece avea tendința să se blocheze după numai câteva cartușe. Tocmai această ambivalență face episodul interesant. O armă cu faimă de fiabilitate putea, într-un context și un calibru anume, să stârnească nemulțumire chiar în rândul celor care depindeau de ea.

Tot în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au folosit puști-mitralieră Madsen, iar producția daneză a continuat pentru forțele armate germane în calibrul Jørgensen de 8 × 54 mm până în 1942. În versiunea engleză apare și ideea unei utilizări de către Germania a unor exemplare capturate din Franța, Norvegia, Cehoslovacia, Danemarca, Uniunea Sovietică și Iugoslavia, precum și faptul că o producție limitată a continuat până în 1943. Ceea ce rămâne limpede este că Madsen nu dispăruse din război. Dimpotrivă, continua să circule între armate, fronturi și roluri militare diferite.

O longevitate rară

După război, pușca-mitralieră Madsen nu a ieșit imediat din scenă. Irlanda avea un total de 24 de mitraliere Madsen, toate în calibrul .303. Ele au înarmat tancurile Landsverk L60, mașinile blindate Leyland, Landsverk L180 și Dodge. În anii 1950, mitralierele Browning au înlocuit Madsenurile rămase în serviciul irlandez.

Armata daneză și-a retras ultimele puști-mitralieră Madsen în 1955. Chiar și așa, viața armei era departe de a se fi încheiat. Armata portugheză a folosit mitraliere Madsen în timpul războiului colonial portughez din anii 1960 și 1970. În această supraviețuire târzie se vede una dintre cele mai puternice trăsături ale Madsenului: capacitatea de a trece dintr-o epocă în alta fără să devină imediat inutil.

Versiunea în limba engleză merge și mai departe, arătând că arma a continuat să fie folosită în Brazilia în cantități limitate până în epoca recentă. Sursele menționează folosirea ei de către Poliția Militară a statului Rio de Janeiro și arată că armata braziliană a retras Madsen în 1996. De asemenea, se menționează planuri de retragere a ultimelor arme din serviciul Poliției Civile din statul Rio de Janeiro începând din 2008 și faptul că, în 2018, Madsen era încă folosită de poliție. O armă concepută în anii 1880 și adoptată în 1902 apărea astfel, în forme limitate, în lumea secolului XXI.

Această durată nu este un simplu detaliu curios. Ea spune ceva profund despre proiect. Madsen a fost o armă costisitoare, tehnic complicată, dar suficient de valoroasă pentru a fi păstrată, adaptată și mutată dintr-un conflict în altul, dintr-o armată în alta, dintr-o doctrină militară în alta. A început ca o încercare daneză de a construi o pușcă autoîncărcabilă cu recul. A ajuns o armă globală.

Și aici stă, poate, adevărata ei semnificație istorică. Nu doar faptul că a fost prima pușcă-mitralieră produsă în cantitate, ci felul în care a deschis un drum. Madsen a arătat că focul automat mobil putea fi dus mai aproape de soldatul de infanterie, de cavalerist, de echipajul unui vehicul sau chiar de primele aparate de zbor. Iar când o armă schimbă această scară a războiului și rezistă în uz peste un secol, ea încetează să mai fie doar un obiect tehnic. Devine un reper de epocă.