De ce a rămas Louis Nicolas Davout neînvins

La Austerlitz, totul stătea în câteva ore. Corpul lui Davout venea de la Viena și trebuia să ajungă la timp la Telnitz. A făcut drumul în numai 48 de ore. Apoi a rezistat pe poziții, ore întregi, deși raportul de forțe era de 3 la 1. Victoria franceză s-a sprijinit și pe această tenacitate. În istoria războaielor napoleoniene, acesta a fost unul dintre momentele în care s-a văzut limpede cine era Louis Nicolas Davout: un comandant rece, metodic, capabil să țină o linie atunci când alții ar fi cedat.

A rămas în memorie ca singurul Mareșal al Primului Imperiu care nu a fost niciodată înfrânt. Nu pentru că ar fi ocolit încercările, ci tocmai pentru că a fost prezent în aproape toate marile campanii ale epocii.

O sabie scoasă din teacă

Davout s-a născut la 10 mai 1770, la Annoux, în Burgundia, într-o veche familie nobilă burgundă d’Avout, ajunsă însă la ruină. Era fiu de militar, iar tradiția familiei era atât de puternică, încât se spunea: „Atunci când un d’Avout se naște, o sabie iese din teacă”.

A urmat Școala Militară de la Auxerre, apoi, din 1785, a fost cadet-gentilom la École Militaire de Paris. Începutul carierei sale a fost în cavalerie. Odată cu izbucnirea Revoluției, a îmbrățișat cauza revoluționară cu o energie care i-a adus și necazuri: a fost încarcerat de două ori din cauza comportamentului său. A demisionat din armată în 1791, dar după numai o săptămână a revenit, fiind ales, la 22 septembrie, locotenent-colonel al voluntarilor din Yvonne.

În 1793 a participat în Țările de Jos la bătălia de la Neerwinden. A servit în armata Rinului sub comanda lui Dumouriez și a încercat fără succes să îl împiedice pe acesta să treacă de partea inamicului. Trimirea în Vendée i-a adus gradul de general de brigadă și apoi pe cel de general de divizie, în iulie 1793. Dar a refuzat această din urmă promovare și a demisionat, pentru a se conforma decretului care excludea nobilii din armată.

S-a întors după căderea lui Robespierre, în toamna lui 1794. A luptat din nou în armata Rinului, a capturat Mannheim, apoi a fost făcut prizonier când orașul a capitulat, în septembrie același an. A fost schimbat curând. A revenit iar pe front și s-a remarcat la Kehl și la Haslach. Tot atunci a intrat în posesia corespondenței generalului Pichegru și a descoperit legăturile regaliste ale acestuia.

Prietenia cu Desaix și apropierea de Bonaparte

Davout era în relații foarte bune cu generalul Desaix, prieten al lui Bonaparte. În 1799 s-a alăturat corpului expediționar din Egipt și a participat la toate succesele militare ale campaniei, la Piramide, Luxor și Aboukir, comandând o brigadă de cavalerie.

Întors în Franța, la 6 mai 1800 a fost numit general de divizie și a primit comanda cavaleriei armatei din Italia. S-a căsătorit cu sora generalului Leclerc, Aimée Leclerc, devenind astfel parte din cercul familial lărgit al lui Napoleon.

Bonaparte avea mare încredere în el. Când a devenit împărat, în mai 1804, i-a oferit demnitatea de Mareșal al Imperiului și onoarea de a fi unul dintre cei patru colonei generali ai Gărzii Imperiale, un post strict onorific. Era unul dintre cei 18 mareșali ai noului regim. Era și cel mai tânăr și mai puțin experimentat dintre generalii ridicați la această demnitate, lucru care i-a atras ostilitatea altor comandanți de-a lungul carierei.

Austerlitz și ziua în care a învins o armată mai mare

În 1805, după ce Austria și Rusia au declarat război Franței, Davout a primit comanda Corpului III al Marii Armate. Acest corp avea să devină celebru și era socotit aproape la fel de valoros ca Garda Imperială. Asta spune mult despre felul în care Davout organiza, disciplina și conducea oamenii.

La Ulm, pe 30 octombrie, a jucat un rol important. La Austerlitz, pe 2 decembrie 1805, a adus corpul său pe câmpul de luptă exact când era nevoie. Marșul de 48 de ore până la Telnitz a intrat în legendă. Corpul III a suportat greul atacului aliat și a rezistat.

Dar marele lui triumf a venit în campania din 1806, împotriva Prusiei. La Auerstaedt, Davout și Corpul său, de 30,000 de oameni, au învins singuri principala armată prusacă, de aproximativ 50,000 de oameni. În aceeași zi, Napoleon se lupta la Jena cu o altă armată prusacă. Istoricul François-Guy Hourtoulle a formulat diferența în cuvinte memorabile:

At Jena, Napoleon won a battle he could not lose. At Auerstädt, Davout won a battle he could not win

Victoria de la Auerstaedt i-a adus și porecla care l-a urmărit apoi: „Mareșalul de Fier”. Tot atunci s-a adâncit dușmănia cu Bernadotte, a cărui lipsă de reacție, deși ar fi putut veni în ajutor, l-a înfuriat pe Davout. Ca răsplată, Napoleon i-a permis să intre primul în Berlin, la 25 octombrie 1806.

În 1807 a fost din nou în prim-plan, mai ales la Eylau, unde a comandat aripa dreaptă a armatei. După tratatul de la Tilsit, a devenit guvernator al nou-creatului Mare Ducat al Varșoviei. La 28 martie 1808 a devenit duce de Auerstaedt.

Eckmühl, Rusia și umbrele retragerii

Noul război cu Austria, din 1809, a adus alte succese. Davout a câștigat bătălia de la Eckmühl și a contribuit la victoria de la Wagram, unde a comandat aripa dreaptă. Pentru aceste fapte a primit, la 15 august 1809, titlul de prinț de Eckmühl.

În 1810 a fost numit comandant al armatei din Germania și însărcinat cu organizarea armatei de invazie a Rusiei. În campania din 1812 a comandat Corpul I al Marii Armate, cel mai puternic corp, cu peste 70,000 de oameni. A participat activ la victoriile de la Mohilev, Smolensk și Moskova-Borodino.

La această din urmă bătălie, Davout i-a propus lui Napoleon un marș de noapte dificil, care ar fi permis un atac de flanc în ziua următoare. Împăratul a preferat însă planul lui Murat, bazat pe o serie de atacuri frontale. Urmarea a fost grea: pierderi enorme de ambele părți și lipsa unei victorii decisive pentru francezi.

Din octombrie, Davout a acoperit retragerea armatei. Însă în această fază a campaniei a fost atacat de Berthier și de Murat și a fost înlocuit cu Ney. Retragerea a adus și umilințe. La Krasnoi, forțele sale au fost amenințate cu distrugerea, până la sosirea Vechii Gărzi conduse de Édouard Mortier. A reușit să treacă pârâul Losvinka, dar cu prețul sacrificării ariergărzii. Cazacii au capturat carele lui blocate, iar printre prăzi s-au aflat cufărul de război, numeroase hărți ale Orientului Mijlociu, Asiei Centrale și Indiei, precum și bastonul său de mareșal. Pierderea bastonului l-a aruncat în dizgrație și nu s-a mai întâlnit cu împăratul până la întoarcerea acestuia din Elba.

Hamburg, orașul ținut mai bine de un an

În campania din Saxa, din 1813, Davout a fost singurul comandant francez care a rămas neînvins. A apărat Dresda și a păstrat controlul Hamburgului mai mult de un an, în ciuda asediului aliat.

La Hamburg, portretul lui devine mai aspru. A apărat un oraș slab fortificat și slab aprovizionat, aflat sub un lung asediu. În timpul asediului, a expulzat până la 25,000 dintre cei mai săraci locuitori ai orașului în iarna rece, iar mulți au murit de frig și de foame. Între 1806 și 1814, când ocupația franceză s-a încheiat prin capitularea lui, populația scăzuse aproape la jumătate, la 55,000.

Contemporanii îl vedeau drept unul dintre cei mai capabili mareșali ai lui Napoleon, dar și ca pe un disciplinar sever. Era metodic, rigid și cerea ascultare precisă. Tocmai această severitate făcea ca trupele sale să fie socotite deosebit de sigure în îndeplinirea misiunilor. Le interzicea soldaților să jefuiască satele inamice și aplica această regulă chiar și cu pedeapsa cu moartea.

Hamburgul l-a ținut până la capăt. Numai după abdicarea lui Napoleon și după ordinul direct al noului suveran francez, Ludovic al XVIII-lea, a consimțit să predea poziția și să evacueze orașul, la 27 mai 1814.

1815, ultimul serviciu și anii de dizgrație

Davout nu agrea noul regim și a fost singurul mareșal care nu a jurat credință regelui. Când Napoleon s-a întors, a ezitat. Până la urmă a acceptat și i-a spus împăratului:

Ori vă servesc pe dumneavoastră, ori nu mai servesc pe nimeni.

La 20 martie 1815 a fost numit ministru de Război. Împreună cu el, Napoleon a reușit să ridice într-un timp foarte scurt o armată importantă. Davout și-ar fi dorit o comandă operațională, dar a rămas la Paris. Napoleon l-a considerat indispensabil pentru reorganizarea armatei și tocmai de aceea nu l-a trimis în campania de la Waterloo.

După înfrângerea finală a lui Napoleon, Davout a condus apărarea Parisului. A primit comanda armatei adunate sub zidurile orașului și ar fi luptat, dacă guvernul provizoriu nu i-ar fi ordonat să negocieze. În haosul de după a doua abdicare, a refuzat să se predea și i-a ordonat lui Exelmans să lupte la Rocquencourt. Francezii au fost apoi învinși la Issy, iar Davout a încheiat un armistițiu. S-a retras cu armata dincolo de Loire și s-a supus monarhiei restaurate la 14 iulie.

Restaurarea Bourbonilor a adus represiune împotriva comandanților bonapartiști. Davout și-a apărat subordonații, cerând să fie socotit el răspunzător pentru faptele lor, fiindcă acționaseră la ordinele lui. A încercat și să împiedice execuția lui Ney. În procesul acestuia a rostit un discurs memorabil în apărarea prințului de Moscova, fără să îl poată salva de pedeapsa capitală.

La 27 decembrie 1815 a fost lipsit de titluri și exilat la Louviers. A rămas în dizgrație până în 1817, când i s-au restituit rangul, titlurile și bastonul de mareșal. În 1819 a devenit pair al Franței, dar a refuzat să revină într-un rol politic important și nu a mai primit nici o comandă militară. Nu a mai ocupat decât un post modest: primar al orașului Savigny-sur-Orge, ales în 1822.

A murit la Paris, la 1 iunie 1823. Este înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise. În urma lui a rămas imaginea unui comandant greu de iubit, dar imposibil de ignorat: rece, exigent, încăpățânat și, pe câmpul de luptă, remarcabil de eficient. Pentru Napoleon, a fost unul dintre cei mai buni. Pentru istorie, a fost mareșalul care nu a cunoscut înfrângerea.