Prezbiterianismul, ramura scoțiană a Reformei care a schimbat felul de a conduce Biserica

În Scoția secolului al 16-lea, miza nu era una măruntă. Nu era vorba doar despre o reformă de limbaj sau de ritual, ci despre cine are autoritate în Biserică și cum trebuie ea condusă. În august 1560, Parlamentul Scoției a adoptat Scots Confession ca mărturisire de credință a regatului scoțian. În decembrie același an, a apărut First Book of Discipline, care nu doar a formulat chestiuni doctrinare importante, ci a și fixat reguli de guvernare bisericească. Acolo apărea o schimbare cu bătaie lungă: organizarea în districte ecleziastice și un mod de conducere care avea să devină semnul distinctiv al prezbiterianismului.

Din acel punct, povestea prezbiterianismului este povestea unei tradiții reformate care și-a găsit forma proprie în Scoția, sub influența specială a Genevei lui Jean Calvin și a formulării date de John Knox. Ea a pus accentul pe suveranitatea lui Dumnezeu, pe autoritatea Bibliei și pe necesitatea harului prin credința în Isus Hristos. Dar a însemnat și altceva: o anumită idee despre comunitate, despre cine ia deciziile și despre felul în care credința se traduce în instituții durabile.

Drumul de la Geneva la Scoția

Rădăcinile prezbiterianismului se află în Mișcarea de Reformă Europeană din secolul al 16-lea, în ceea ce sursele numesc Reforma magisterială. Dintre toate influențele, Geneva lui Jean Calvin a avut un loc aparte. Teologia reformată dezvoltată de Calvin a marcat decisiv această tradiție, iar în Scoția puntea principală a fost John Knox.

Knox, reformator scoțian, studiase cu Calvin la Geneva și a dus înapoi în Scoția învățătura reformată. El a lucrat pentru a așeza Biserica Scoției pe o linie calvinistă. În tradiția prezbiteriană, numele lui rămâne legat de formularea scoțiană a Reformei protestante. În această privință, prezbiterianismul este o ramură a Bisericii Reformate din Scoția.

Înainte ca această tradiție să capete o formă distinctă, istoria religioasă a Scoției fusese mai veche și mai complexă. Tradiția prezbiteriană scoțiană își amintește rădăcini timpurii în Biserica catolică a Scoției și în creștinismul celtic. Unele trăsături au rămas mult timp recognoscibile. De pildă, cântarea psalmilor metrici, adesea pe melodii tradiționale scoțiene și celtice, a devenit un element distinctiv în cultul prezbiterian scoțian. Totuși, ca mișcare distinctă, prezbiterianismul începe în secolul al 16-lea, în plină Reformă protestantă.

A fost o desprindere directă de Biserica Romano-Catolică, la fel cum s-au desprins și alte tradiții reformate ale epocii. Dar specificul prezbiterian nu stă numai în faptul rupturii. El stă mai ales în felul în care noua Biserică a ales să se organizeze și să-și înțeleagă autoritatea.

Biserica fără episcop

Poate cea mai importantă trăsătură a prezbiterianismului este sistemul său de guvernare. Tradiția își ia chiar numele de la această formă de conducere prin adunări reprezentative de bătrâni, numiți prezbiteri. În locul unei ierarhii centrate pe episcop, prezbiterianismul a dezvoltat un sistem conciliar, adică bazat pe consilii și adunări.

În congregația locală, deciziile sunt luate de o adunare numită session sau consistoriu, alcătuită din bătrâni. Se distinge între bătrânii învățători, adică pastorii sau miniștrii, și bătrânii conducători, aleși de congregație și hirotoniți pentru a împărți răspunderea pentru creșterea și conducerea comunității. De aici în sus, organizarea urcă în trepte: presbiteriul, sinodul și adunarea generală. Aceeași structură este rezumată prin nivelurile Presbytery, Synod and General Assembly.

Teoretic, în prezbiterianism nu există episcop. Acesta este unul dintre semnele sale definitorii. Anumite grupuri, mai ales din Europa de Est și unele grupuri ecumenice, au superintendenți care poartă formal titlul de episcopi. Dar regula de fond rămâne aceea a conducerii prin bătrâni și adunări reprezentative.

Această alegere instituțională nu a fost un detaliu tehnic. Ea a schimbat raportul dintre credincioși și conducerea Bisericii. Congregațiile locale sunt alcătuite din obști și reprezentanți ai localnicilor, iar bătrânii iau parte la toate deciziile la toate nivelurile. În această arhitectură se vede bine ideea prezbiteriană că autoritatea nu aparține unui singur om, ci unei comunități ordonate.

În Scoția, această formă de guvernare a fost apărată și contestată deopotrivă. După 1560, Biserica a fost organizată mai târziu de Andrew Melville pe linii prezbiteriene, pentru a deveni Biserica națională a Scoției. Dar lupta nu se încheiase. Regele James VI și I a împins Biserica Scoției spre o formă episcopală de guvernare. În 1637, succesorul său, Charles I, împreună cu William Laud, arhiepiscop de Canterbury, au încercat să impună Bisericii Scoției folosirea Book of Common Prayer. Rezultatul a fost o insurecție armată. Mulți scoțieni au semnat Solemn League and Covenant, iar Covenanters au ajuns să conducă Scoția aproape un deceniu și să trimită sprijin militar parlamentarilor în timpul războiului civil englez.

După restaurarea monarhiei în 1660, Charles II a reintrodus guvernarea episcopală în Biserică. Dar momentul decisiv avea să vină mai târziu. Odată cu Glorious Revolution din 1688 și cu Actele Uniunii din 1707, forma prezbiteriană a Bisericii Scoției a fost recunoscută fără echivoc. Scoția a asigurat guvernarea prezbiteriană a Bisericii în actele de uniune din 1707, care au creat Regatul Marii Britanii.

Credință, mărturisiri și autoritatea Bibliei

Prezbiterianismul este o tradiție istoric confesională. Asta înseamnă că își exprimă credința prin mărturisiri de credință care au autoritate în viața Bisericii. Teologia sa subliniază suveranitatea lui Dumnezeu, autoritatea Scripturilor și necesitatea harului prin credința în Hristos. Biblia rămâne criteriul suprem, dar comunitatea formulează în mod oficial felul în care o înțelege.

În istoria acestei tradiții, un loc central îl au Westminster Standards. Acestea includ Westminster Confession of Faith, Larger Catechism, Shorter Catechism și Directory of Public Worship. Aceste texte au fost formulate de Adunarea de la Westminster între 1643 și 1649 și au ajuns să explice doctrina istorică a Bisericilor prezbiteriene.

Nu toate Bisericile prezbiteriene s-au raportat la ele în același fel. Unele au adoptat doar Westminster Confession of Faith ca standard doctrinar pentru bătrânii învățători. Altele, mai ales în America de Nord, au adoptat întregul ansamblu al standardelor de la Westminster, ca doctrină subordonată Bibliei. Biserica Scoției consideră Confesiunea de la Westminster drept principalul său standard subordonat, dar cu „due regard to liberty of opinion in points which do not enter into the substance of the Faith”.

The principal subordinate standard of the Church of Scotland

În spatele acestor formule se află o tensiune reală. În tradiția confesională prezbiteriană, teologia nu este doar o chestiune individuală. Individul este încurajat să studieze Scriptura și să înțeleagă doctrina, dar Biserica, ca întreg, este cea care exprimă prin mărturisiri înțelegerea comunitară a credinței. De aici au pornit, de altfel, și multe dintre rupturile ulterioare. Unele s-au produs din controverse doctrinare, altele din neînțelegeri privind gradul de adeziune cerut față de Confesiunea de la Westminster.

Prezbiterienii au pus mare preț pe educație și pe studiul continuu al Scripturii și al teologiei. Subliniază importanța învățării de-a lungul vieții, însă cu convingerea că nicio acțiune omenească nu poate afecta mântuirea. Este o combinație tipic prezbiteriană: rigoare doctrinară, disciplină intelectuală și accent pe har.

Cultul sobru și simbolurile sale

Și în cult, prezbiterianismul a mers pe o linie proprie. Bisericile care își leagă moștenirea de Insulele Britanice și-au organizat adesea serviciile religioase după principiile din Directory of Public Worship, alcătuit în anii 1640 de Adunarea de la Westminster. La temelia acestui mod de a celebra stă ceea ce este numit principiul regulativ al cultului: în închinare, ceea ce nu este poruncit este interzis.

Aplicarea acestui principiu a dus, mai ales în fazele timpurii și în mediile influențate de puritanism, la forme austere de cult și arhitectură. Primele case de adunare prezbiteriene erau extrem de simple. Fără vitralii, fără mobilier elaborat, fără imagini. Amvonul era piesa centrală a clădirii, adesea ridicat și accesibil doar pe o scară. Ideea era clară: nimic să nu distragă de la închinare.

Mai târziu, lucrurile s-au schimbat. În secolul al 19-lea a început o deplasare treptată. Comunități prospere au ridicat biserici impunătoare. În secolul al 20-lea, unele biserici prezbiteriene au îmbrățișat și arhitectura modernă. Totuși, câteva elemente au rămas caracteristice. În locul altarului tipic catolic apare de obicei masa împărtășaniei, adesea pe același nivel cu congregația. Zona altarului este numită chancel. Poate exista o cruce pe masa împărtășaniei sau în jurul acesteia, adesea o cruce celtică sau crucea Westminster. Prin folosirea crucii goale, prezbiterienii accentuează învierea și faptul că Hristos a murit o singură dată și este viu pentru totdeauna.

Printre elementele principale ale cultului se numără amvonul, chancel, crucea celtică sau prezbiteriană, masa împărtășaniei, cristelnița, culoarele, vitraliile, arta religioasă, analogul pupitrului de lectură și steagurile sau bannerele. Unele biserici au vitralii elaborate cu scene biblice sau, în unele cazuri, reprezentări decorative ale lui Hristos ori ale Cinei celei de Taină.

În privința sacramentelor, tradiția prezbiteriană a susținut în mod clasic că există două: botezul și Cina Domnului. La botez sunt botezați atât copiii, cât și adulții nebotezați, de regulă prin stropire sau turnare, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. La Cina Domnului, prezbiterienii cred în prezența reală a lui Hristos în sens spiritual, prin Duhul Sfânt, în pâine și vin.

Răspândirea unei tradiții scoțiene

Prezbiterianismul s-a dezvoltat inițial în Scoția, înainte de Actul Uniunii din 1707. De aceea, majoritatea prezbiterienilor care mai pot fi găsiți în Anglia își pot găsi o conexiune scoțiană. În Anglia, această tradiție a fost stabilită în secret în 1592. Între 1645 și 1648, o serie de ordonanțe ale Long Parliament au stabilit prezbiterianismul ca formă de organizare a Bisericii Angliei. Totuși, Parlamentul nu a impus niciodată pe deplin sistemul prezbiterian în Anglia, iar după restaurarea monarhiei din 1660 s-a revenit la guvernarea episcopală. Biserica prezbiteriană a continuat însă în afara Bisericii stabilite.

În Țara Galilor, prezbiterianismul este reprezentat de Biserica Prezbiteriană din Wales, alcătuită inițial în mare parte din calviniști metodiști. În Franța, termenii folosiți sunt mai curând „protestant” și „calvinist”, nu „prezbiterian”, iar simbolul specific este crucea hughenotă, cu un rug aprins.

În Irlanda, prezbiterianismul a fost dus de coloniști scoțieni stabiliți în Ulster, încurajați de James VI al Scoției, care era și James I al Irlandei și Angliei. După începutul plantației din Ulster, în 1606, câteva mii de prezbiterieni scoțieni s-au mutat în comitatele nordice ale Irlandei. Prima adunare prezbiteriană oficială din Irlanda a avut loc în 1613, iar Presbytery of Ulster s-a format în 1642. Până în 1715, provincia Ulster avea 600.000 de locuitori, dintre care peste 200.000 proveneau din Scoția. Prezbiterienii, alături de catolici, au suferit sub legile discriminatorii numite Penal Laws, până la revocarea acestora la începutul secolului al 19-lea.

Din lumea britanică, tradiția a trecut mai departe. Ea a fost dusă în Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud, în principal de imigranți scoțieni și scoțiano-irlandezi. În America de Nord, prezbiterianismul a ajuns oficial în America colonială în 1644, odată cu înființarea Christ’s First Presbyterian Church în Heemstede sau Hempstead, în Nieuw Amsterdam sau New York. În 1703 a fost întemeiat primul presbiteriu la Philadelphia, care s-a unit ulterior cu altele pentru a forma un sinod în 1717 și, mai târziu, o Biserică de anvergură națională.

În Canada, cea mai mare denominațiune prezbiteriană a fost Presbyterian Church in Canada, formată în 1875 prin unirea a patru grupuri regionale. În Australia, prezbiterianismul era, potrivit recensământului din 2006, a patra cea mai mare denominațiune creștină, cu aproape 600.000 de australieni declarându-se prezbiterieni. În Noua Zeelandă, a devenit tradiția dominantă în Otago și Southland, datorită puternicei moșteniri scoțiene și, într-o măsură mai mică, ulster-scoțiene.

În Asia, una dintre cele mai spectaculoase dezvoltări consemnate de surse este cea din Coreea de Sud. Acolo, Bisericile prezbiteriene sunt cele mai mari și de departe cele mai influente denominațiuni protestante. Sursele vorbesc despre 9 milioane de prezbiterieni și despre 100 de denominațiuni prezbiteriene. În Africa, tradiția a sosit în secolul al 19-lea prin misionari scoțieni și s-a extins în cel puțin 23 de țări din regiune. În Kenya, Presbyterian Church of East Africa are 500 de clerici și 4 milioane de membri.

Secolul rupturilor și al apropierilor

Istoria prezbiterianismului este și o istorie a sciziunilor. Se notează că, în Statele Unite, unii prezbiterieni au ajuns să vorbească despre Bisericile împărțite ca despre Split Ps. În Scoția, legislația privind patronajul a provocat despărțiri succesive. În 1733 s-a separat Associate Presbytery. În 1761 s-a format Relief Church. Disruption of 1843 a dus la apariția Free Church of Scotland. Au urmat și alte rupturi, mai ales din motive teologice. Totuși, o parte importantă a lumii prezbiteriene scoțiene s-a reunit în 1929, prin unirea dintre Biserica Scoției și United Free Church of Scotland.

Și în Anglia au existat controverse puternice. În 1719, Salter’s Hall controversy a produs o mare ruptură, majoritatea înclinând spre vederi netrinitare. Până în secolul al 18-lea, multe congregații prezbiteriene engleze deveniseră unitariene în doctrină. În 1972, Presbyterian Church of England s-a unit cu Congregational Church in England and Wales pentru a forma United Reformed Church.

Totuși, secolul al 20-lea nu a fost doar secolul rupturilor, ci și al apropierilor. Unii prezbiterieni au jucat un rol important în Mișcarea Ecumenică, inclusiv în Consiliul Mondial al Bisericilor. Multe denominațiuni prezbiteriene au găsit căi de colaborare cu alte denominațiuni reformate și cu creștini din alte tradiții, în special în World Communion of Reformed Churches, numită Alianța Mondială a Bisericilor Reformate. Unele biserici au intrat în uniuni cu congregaționaliști, luterani, anglicani și metodiști.

Aici stă, poate, una dintre cheile durabilității acestei tradiții. Născut dintr-o confruntare dură despre autoritate, prezbiterianismul a construit un mod de viață eclezială bazat pe reprezentare, consilii și mărturisiri comune. A cunoscut fisuri, controverse și reorganizări. Dar tocmai această combinație de rigoare doctrinară, instituții reprezentative și ancorare în Scriptură i-a dat o forță rară. Din Scoția lui John Knox, această formă de creștinism a ajuns o prezență globală, păstrând încă, în inima ei, aceeași întrebare care i-a marcat începuturile: cine conduce Biserica și în numele cui?