Pietro de’ Medici, prințul care și-a risipit numele între curțile Spaniei

În iulie 1576, la Villa Medici de la Cafaggiolo, Pietro de’ Medici a trecut pragul dincolo de care nici rangul, nici numele, nici protecția unei mari dinastii nu mai puteau ascunde fapta. Își acuzase soția, Eleonora de Garzia de Toledo, de adulter. A strangulat-o cu o lesă de câine. Apoi, amantul ei, Bernardino Antinori, a fost închis și ucis. Din acel moment, viața lui Pietro nu mai poate fi citită ca biografia liniară a unui prinț renascentist. Devine istoria unui om pe care familia încearcă să-l îndepărteze, a unui nobil care își caută locul la curțile Spaniei și a unui Medici care, în loc să-și consolideze puterea, își îngroapă anii în datorii, excese și dispute de familie.

Pietro era fiul cel mai tânăr al lui Cosimo I de’ Medici, mare duce de Toscana, și al Eleonorei de Toledo. S-a născut la Florența, la 13 iunie 1554, într-o casă care făcuse din putere o artă a echilibrului, a alianțelor și a prestigiului. Tocmai de aceea, destinul lui iese atât de puternic din tiparul așteptat. În locul unei vieți ordonate de disciplină dinastică, sursele lasă să se vadă un temperament rău, o fire risipitoare și un om care, încă din tinerețe, a crescut cu sentimentul impunității.

Un fiu de mare duce, pregătit pentru arme

Ca adolescent, Pietro a fost îndrumat spre o carieră militară. În arta războiului l-a format Cesare Cavaniglia, amiral al cavalerilor Ordinului Sfântului Ștefan. Nu era o alegere întâmplătoare. În marile familii princiare ale secolului al XVI-lea, un fiu mai tânăr trebuia să-și croiască drumul prin comandă militară, diplomație sau serviciu la o altă curte.

În 1573, tatăl său l-a numit comandant suprem al flotei Marelui Ducat al Toscanei. A primit și un ajutor apropiat, pe locotenentul Simone Rossermini. Era un semn limpede de încredere. În aprilie 1574, Pietro trebuia să se întâlnească la Genova cu Don Juan al Austriei, dar moartea lui Cosimo I a făcut ca această călătorie diplomatică să fie anulată. Un an mai târziu, în primăvara lui 1575, a fost trimis la Veneția pentru a o aduce pe Bianca Capello, viitoarea favorită a fratelui său mai mare, Francesco, noul mare duce al Toscanei. A fost prima sa misiune diplomatică.

Așadar, începutul nu anunța prăbușirea. Pietro avea nume, protecție, pregătire și funcții. Dar avea și ceva care, în lumea curților, putea strica totul: lipsa de măsură.

Căsătoria care s-a sfârșit în crimă

În aprilie 1571, Pietro s-a căsătorit, împotriva voinței sale, cu verișoara lui, Eleonora di Garzia di Toledo, fiica unchiului său matern García Alvarez de Toledo. Căsătoria a fost nereușită. Pietro își neglija soția și prefera compania curtezanelor. Din această căsătorie s-a născut un fiu, singurul copil al cuplului.

Eleonora, la rândul ei, a avut o relație cu Bernardo Antinori, membru al unei familii patriciene florentine, poet și cavaler al Ordinului Sfântului Ștefan. Când a aflat, Pietro a reacționat cu o violență care a zguduit nu doar familia Medici, ci și raporturile ei politice. La 11 iulie 1576, la Villa di Cafaggiolo, și-a ucis soția strangulând-o. Imediat după aceea, i-a mărturisit totul printr-o scrisoare fratelui său, marele duce Francesco I.

Oficial, s-a anunțat că prințesa murise sufocată în pat, în urma unui atac de cord. Dar scandalul nu putea fi stins atât de ușor. Antinori a fost întemnițat și curând a fost ucis în celulă. Eleonora era o grandee, iar nobilimea spaniolă, indignată că nu i se acordaseră onorurile cuvenite, a cerut explicații. Francesco I a fost silit să-i scrie regelui Filip al II-lea și să recunoască omorul, explicând că Eleonora fusese ucisă de soțul ei pentru infidelitate.

Aceasta este ruptura decisivă din viața lui Pietro. Într-o familie care supraviețuia prin control, el devenise imposibil de ținut aproape.

Un prinț trimis departe

Relația lui Pietro cu frații săi mai mari a fost complicată, iar cu Francesco I, în special, conflictuală. Fratele său dorea să scape de prezența lui la curtea mare-ducală. Astfel se explică drumul spre Spania, care va ocupa mare parte din viața lui.

La sfârșitul anului 1577, s-a retras la curtea Spaniei, unde a rămas până la sfârșitul lui 1578. A ajuns la Madrid la 17 aprilie 1578 și a rămas acolo până în noiembrie. Regele Filip al II-lea acceptase să-l primească sub protecția sa, după ce i se explicaseră în detaliu împrejurările crimei. În Spania, Pietro a servit ca reprezentant oficial al Florenței. La 14 aprilie 1578, a fost invitat la botezul fiului nou-născut al regelui Filip al II-lea, viitorul Filip al III-lea.

Mutarea avea o dublă miză. Pentru Francesco, era o soluție de ordine internă. Pentru coroana spaniolă, era și un semn de apropiere față de Marele Ducat al Toscanei. Pietro nu era, așadar, doar un exilat de lux, ci și un pion util într-un joc diplomatic mai larg.

În 1579 s-a întors pentru scurt timp în Toscana. Curând, Francesco l-a trimis din nou în Spania, punându-l general în fruntea unui detașament de infanterie trimis lui Filip al II-lea împreună cu un împrumut substanțial. De data aceasta, îl însoțea colonelul Luigi Dovara, însărcinat să-l învețe cum să se poarte la curtea din Madrid pentru a evita incidentele. Instrucțiunile spun multe. Pietro trebuia supravegheat până și în felul de a fi.

Un an mai târziu, ca locotenent în aceeași infanterie, a participat la ocuparea regatului Portugaliei sub comanda lui Fernando Álvarez de Toledo, al treilea duce de Alba. A rămas la Lisabona până la sfârșitul anului 1582. În serviciul său din Spania, regele i-a acordat titlul de Don.

Tot acolo, și-a câștigat reputația de risipitor și desfrânat. Curtea îi oferea prestigiu, însă îi lăsa și teren larg pentru excese.

Datorii, moștenire și o viață fără frâu

Corespondențele lui Pietro arată că avea mari probleme cu banii. Este una dintre constantele biografiei sale. Nu vorbim despre un episod trecător, ci despre un fel de a trăi care a produs neîncetat datorii, rupturi și umilințe.

În 1584 s-a întors în Italia pentru a le cere fraților săi să-i acopere datoriile. A fost refuzat. Motivul invocat, era că trăia alături de o femeie cu reputație proastă. Istoricii arată că acest conflict dintre frați privea și moștenirea tatălui lor. Pietro era în permanentă dispută cu Francesco I pentru partea sa din averea părintească.

În aprilie 1585, a fost trimis la Roma ca ambasador la noul papă, Sixt al V-lea. Din Roma a revenit la Madrid. În 1587 s-a întors în Italia după moartea fratelui său Francesco. În 1588, a venit la Florența pentru încoronarea celuilalt frate, Ferdinando I de’ Medici, devenit mare duce. În același an, a devenit primul patron al Accademiei della Crusca din Florența. Tot el a condus ambasada trimisă de marele duce la logodnica acestuia, prințesa Cristina de Lorena. În aprilie 1589, o mică flotă aflată sub comanda lui a adus-o pe prințesă de la Marsilia la Livorno.

Pentru o clipă, pare că Pietro își regăsește locul în familia sa și în serviciul statului. Dar această clipă trece repede. Relațiile cu Ferdinando se deteriorează din nou. Cauza, era stilul de viață al lui Pietro, pasiunea pentru jocuri de noroc și extravaganță, care produceau datorii mari. Frații nu se puteau înțelege nici asupra împărțirii moștenirii lui Cosimo I. În pofida interdicției marelui duce, Pietro a plecat din nou la Madrid.

De aici înainte, viața lui e dominată de această combinație apăsătoare: rang înalt și dependență financiară, reprezentare politică și neputință personală. A căutat sprijin pentru disputa succesorală mai întâi la Filip al II-lea, apoi la papa Clement al VIII-lea și, în cele din urmă, la noul rege al Spaniei, Filip al III-lea. Filip al II-lea a încercat să folosească această problemă pentru a pune presiune asupra politicii externe a marelui duce al Toscanei. Sub Filip al III-lea, însă, relațiile dintre cele două state s-au stabilizat, iar curtea de la Madrid și-a pierdut interesul pentru conflictul de moștenire.

În 1596, prin medierea lui Clement al VIII-lea, Ferdinando I a acceptat să-i plătească fratelui său o alocație lunară de 1.000 de scuzi. Chiar și așa, Ferdinando a fost nevoit să-i achite datoriile în numeroase rânduri. Ultimul conflict dintre cei doi pe această temă a avut loc în 1602.

Între onoruri spaniole și ruină personală

În 1593, Pietro s-a căsătorit cu Dona Beatriz de Lara, fiica lui Manuel de Menezes, duce de Vila Real. Ea este numită și Beatriz de Lara de Menezes și este prezentată drept fiica lui Manuel IV, marchiz de Villarreal. Căsătoria nu i-a stabilizat nici viața economică, nici pe cea personală. După nuntă, a părăsit-o și a continuat să trăiască în preajma curtezanelor.

Pietro a continuat să-și vadă amanta, Antonia de Carvajal, care i-a născut cinci copii nelegitimi. A mai avut un copil nelegitim cu Maria della Ribera. În familia Medici, chiar și acest fapt a avut urmări politice și patrimoniale. După moartea lui Pietro, copiii nelegitimi au fost aduși la Florența și luați în grija familiei, dar excluși de la succesiunea la tron.

În același an 1593, la 29 noiembrie, regele i-a acordat Ordinul Lâna de Aur. Era una dintre cele mai înalte distincții ale lumii habsburgice. Spre finalul vieții, Pietro ajunsese unul dintre cei mai înalți reprezentanți ai aristocrației spaniole. Aici stă unul dintre marile contraste ale destinului său: omul apăsat de datorii și scandaluri era, în același timp, un personaj onorat și prezent în miezul ceremonialului politic.

În 1596, Filip al II-lea l-a îndepărtat de la curte din cauza stilului său de viață și l-a trimis la Roma. Nici acolo prezența lui nu s-a dorit mult timp, așa că a fost nevoit să se întoarcă la Madrid. Sub Filip al III-lea, poziția sa la curtea spaniolă s-a consolidat din nou. La 26 octombrie 1599, l-a însoțit pe noul rege la intrarea sa ceremonială în Madrid. A întreținut relații cordiale cu sfetnici influenți ai coroanei, între ei ducele de Nájera și contele de Fuentes. Când curtea s-a mutat la Valladolid, în 1601, Pietro a rămas la Madrid, dar, la invitația ducelui de Lerma, a participat la marile evenimente ale vieții de curte.

Era, așadar, prezent în spațiul cel mai select al puterii spaniole. Dar nimic din această apropiere de centru nu a vindecat dezordinea vieții lui.

Ultimii ani și greutatea unui nume

Pietro de’ Medici a murit la Madrid, la 25 aprilie 1604, înainte de a împlini 50 de ani. A murit îngropat în datorii. Aceste datorii au fost plătite de Ferdinando I, același frate căruia Pietro îi ceruse ani la rând bani și partea sa din moștenirea paternă. Tot la ordinul marelui duce, secretarul lui Pietro, Rutillo Gaci, i-a distrus toate hârtiile.

A fost înmormântat la Biserica Sfintei Treimi din Madrid. O altă formulare arată că este vorba despre Mănăstirea de la Santissima Trinidad din Madrid. Mai târziu, trupul i-a fost adus la Florența și îngropat în capela Medici din Florența, sau lângă Cosimo II de’ Medici. Dincolo de diferențele de formulare, sensul rămâne același: familia l-a readus în necropola prestigiului său, chiar dacă viața lui fusese una de scandal și risipă.

Biografia lui Pietro obligă la o observație simplă și grea. În marile dinastii ale Renașterii, nașterea deschidea toate porțile, dar nu garanta cumpătarea, autoritatea morală sau echilibrul. Pietro a avut carieră militară, misiuni diplomatice, apropiere de regii Spaniei, titlul de Don și Ordinul Lâna de Aur. A avut, cu alte cuvinte, tot ceea ce putea da lumea rangului. Și totuși, firul care leagă aproape toate episoadele vieții sale este altul: violența, conflictul cu frații, dependența de bani și incapacitatea de a-și stăpâni propria existență.

De aceea, povestea lui nu este doar aceea a unui Medici marginal. Este și povestea limitelor puterii de familie. O dinastie poate ridica palate, poate negocia cu regi și poate muta oameni pe tabla Europei. Nu poate însă salva întotdeauna un om de propriile sale alegeri.