Pierre-Charles Villeneuve, viceamiralul care a condus flota învinsă la Trafalgar

În octombrie 1805, Pierre-Charles Villeneuve a dat ordinul de a ieși în larg din Cádiz. Nu era o simplă mișcare de flotă. În spatele ei stăteau luni de ezitări, ordine ignorate, presiunea lui Napoleon și vestea că urma să fie înlocuit la comandă. Două zile au fost necesare pentru ca toate cele 34 de nave să iasă din port și să capete o formă de ordine. Pe 21 octombrie, când a aflat mărimea flotei britanice, Villeneuve a întors spre Cádiz. Era prea târziu. În apropiere de Capul Trafalgar, Nelson i-a interceptat pe francezi și spanioli, iar nava-amiral a lui Villeneuve, Bucentaure, a fost capturată.

Acolo s-a fixat pentru totdeauna imaginea lui în istorie: comandantul flotelor franceză și spaniolă învinse în una dintre cele mai cunoscute bătălii navale ale epocii napoleoniene. Dar drumul până la Trafalgar spune mai mult decât un deznodământ. Spune ceva despre un ofițer care a supraviețuit furtunilor Revoluției Franceze, a rămas în serviciu când mulți alți aristocrați au fost înlăturați și a fost privit de Napoleon, în ciuda criticilor, ca un „om norocos”.

Un aristocrat care a rămas în marină

Pierre-Charles-Jean-Baptiste-Silvestre de Villeneuve s-a născut la 31 decembrie 1763, la Valensole, în Basses Alpes, numită și Provence. S-a înrolat în marina franceză în 1778, iar o altă tradiție biografică îl dă intrat în marină în 1779. În primii ani a luat parte la operațiuni navale din Războiul de Independență al Statelor Unite, servind ca ofițer pe nava de linie Marseillois, în flota lui François Joseph Paul de Grasse.

Originea lui era aristocratică. În anii Revoluției Franceze, tocmai acest lucru putea însemna sfârșitul unei cariere. Villeneuve a ales să sprijine Revoluția și a renunțat la particula nobiliară „de” din nume. Gestul nu era unul de formă. I-a permis să-și continue serviciul în marina franceză într-un moment în care alți ofițeri aristocrați erau înlăturați.

A luptat în mai multe bătălii navale ale războaielor revoluționare, iar în 1796 a fost promovat contra-amiral. Era deja un om care trecuse prin schimbări de regim, epurări și război pe mare, fără să fie împins la margine.

Nilul și reputația unui „om norocos”

În 1798, Villeneuve a participat la invazia franceză din Egipt și Siria. La Bătălia de pe Nil, el comanda divizia din ariergardă. Înfrângerea franceză a fost grea, dar nava lui, Guillaume Tell, s-a numărat printre doar două nave franceze de linie care au reușit să scape.

Curând după aceea, britanicii l-au capturat în timpul asediului Maltei, însă a fost eliberat repede. Reputația lui a rămas, totuși, amestecată. A fost criticat pentru că nu s-a angajat în luptă împotriva britanicilor la Nil. Napoleon nu a văzut însă în el un om terminat. Dimpotrivă, l-a considerat un „om norocos”, iar cariera lui nu a avut de suferit.

Acest detaliu spune mult despre locul pe care Villeneuve îl ocupa în ochii împăratului. Într-o epocă în care eșecul putea costa totul, el a rămas util. Iar în 1804 i s-a încredințat o misiune care privea direct marele plan napoleonian împotriva Marii Britanii.

Planul pentru Canalul Mânecii

În 1804, Napoleon i-a ordonat lui Villeneuve, acum viceamiral staționat la Toulon, să treacă de blocada britanică, să distrugă flota inamică din Canalul Mânecii și să facă posibilă invadarea Marii Britanii. Planul era amplu și indirect. Pentru a atrage departe apărarea britanică, Villeneuve trebuia să navigheze în Indiile de Vest, să facă joncțiunea cu marina spaniolă și cu flota franceză din Brest, să lovească posesiunile britanice din Caraibe, apoi să se întoarcă peste Atlantic, să distrugă escadroanele britanice din Canalul Mânecii și să escorteze armata concentrată la Boulogne spre Anglia.

După o expediție eșuată în ianuarie, Villeneuve a părăsit în cele din urmă Toulon la 29 martie 1805 cu unsprezece nave de linie. A evitat blocada lui Nelson, a trecut Strâmtoarea Gibraltar la 8 aprilie și a traversat Atlanticul, cu flota lui Nelson pe urmele sale, dar rămasă în urmă aproximativ o lună din cauza vânturilor nefavorabile.

În Indiile de Vest, Villeneuve a așteptat o lună în Martinica. Flota lui Ganteaume, care trebuia să vină din Brest, nu a apărut. În cele din urmă, ofițerii armatei franceze l-au presat să înceapă atacul plănuit împotriva britanicilor. Rezultatul a fost modest: a recucerit doar fortul insular Diamond Rock, aflat lângă Martinica.

Pe 7 iunie a aflat că Nelson ajunsese la Antigua. A doua zi, flota lui Villeneuve a interceptat un convoi care se întorcea spre casă: 15 vase comerciale britanice, escortate de fregata HMS Barbadoes și de HMS Netley, descrisă ca sloop sau schooner. Cele două nave de război britanice au reușit să scape, dar Villeneuve a capturat întregul convoi, evaluat la circa cinci milioane de lire. Premiile au fost trimise în Guadelupa sub escorta fregatei Sirène. Pe 11 iunie, Villeneuve a pornit spre Europa, din nou cu Nelson în urmărire.

De la Capul Finisterre la Cádiz

Pe 22 iulie, Villeneuve, acum cu douăzeci de nave de linie și șapte fregate, a trecut de Capul Finisterre, pe coasta de nord-vest a Spaniei, și a intrat în Golful Biscaya. Acolo a întâlnit o flotă britanică de cincisprezece nave de linie, comandată de viceamiralul Sir Robert Calder. În bătălia care a urmat, purtată în condiții de vizibilitate slabă și mare confuzie, britanicii, deși erau inferiori numeric, au reușit să izoleze și să captureze două nave spaniole.

Timp de două zile, Villeneuve a urmărit retragerea britanică, dar nu a căutat bătălia. În loc să împingă mai departe planul stabilit de Napoleon, s-a îndreptat spre A Coruña, unde a ajuns la 1 august. Aici a primit ordin să navigheze către Brest și Boulogne, așa cum fusese prevăzut. Nu a făcut-o. Fie pentru că a crezut un raport fals despre o flotă britanică superioară în Golful Biscaya, fie în pofida obiecțiilor comandanților spanioli, a ales să se întoarcă la Cádiz.

Această hotărâre a avut o greutate uriașă. Invazia planificată a Marii Britanii a devenit astfel imposibilă.

Zilele care au dus la Trafalgar

La Cádiz, flota combinată franceză și spaniolă a rămas blocată sub supravegherea lui Nelson, sosit în largul orașului la 28 septembrie. În aceeași lună, Villeneuve a primit ordin să navigheze spre Napoli și să atace transportul britanic din Mediterana. La început a fost dispus să nu se miște și a continuat să ignore în mod vădit ordinele primite de sus.

La mijlocul lui octombrie a aflat că Napoleon urma să-l înlocuiască la comandă cu François Étienne de Rosily-Mesros și să-l cheme la Paris pentru a da socoteală de faptele sale. Judecata lui Napoleon asupra omului căruia îi încredințase o misiune atât de mare era aspră:

Villeneuve does not possess the strength of character to command a frigate. He lacks determination and has no moral courage.

Înainte ca înlocuitorul să poată ajunge, Villeneuve a dat, pe 18 octombrie, ordinul de plecare. Echipajele erau lipsite de experiență, iar ieșirea din Cádiz a fost greoaie. Abia după două zile toate cele 34 de nave se aflau în larg, într-o ordine cât de cât coerentă.

Pe 21 octombrie 1805, Villeneuve a aflat dimensiunea flotei britanice și a întors spre Cádiz. Flota combinată a fost însă interceptată de Nelson în apropiere de Capul Trafalgar. Deși era inferior numeric, Nelson a câștigat bătălia. Nava-amiral a lui Villeneuve, Bucentaure, a fost capturată, împreună cu multe alte nave franceze și spaniole.

Întoarcerea și moartea

După înfrângere, britanicii l-au trimis pe Villeneuve în Anglia, la bordul HMS Euryalus, apoi l-au eliberat pe cuvânt. În această perioadă a locuit la Bishop’s Waltham, în Hampshire. A stat la hanul Crown Inn, iar oamenii lui, în număr de 200, au fost găzduiți în casele localnicilor. I s-a permis chiar să participe la funeraliile lui Lord Nelson pe când se afla acolo.

Eliberat la sfârșitul lui 1805, s-a întors în Franța și a încercat să reintre în serviciul militar, dar cererile sale au rămas fără răspuns. Pe 22 aprilie 1806 a fost găsit mort la Hôtel de la Patrie, în Rennes, cu cinci răni de cuțit în plămânul stâng și una în inimă. Lăsase o scrisoare de adio soției sale. Verdictul oficial a fost sinucidere.

Moartea sa a stârnit însă îndoieli încă din epocă. Presa britanică a ironizat verdictul, iar bănuiala că Napoleon ar fi ordonat în secret uciderea lui Villeneuve a circulat mult. Întrebarea dacă viceamiralul s-a sinucis sau nu a rămas un subiect de dispută între istorici.

Numele lui este înscris pe Arcul de Triumf. Dar adevărata lui posteritate stă în acea secvență de decizii, întârzieri și retrageri care au dus la Trafalgar. Villeneuve nu a fost doar comandantul unei flote învinse. A fost unul dintre oamenii prin care se poate vedea cât de mult depinde istoria de marele plan și de slăbiciunea celui chemat să-l ducă până la capăt.