Omul Vitruvian și de ce a ajuns imaginea unui întreg ideal renascentist

Un om stă drept, deodată în două poziții. Brațele i se deschid, picioarele se depărtează, apoi revin. În jurul lui se așază două forme severe, aproape neiertătoare: cercul și pătratul. Nimic nu este lăsat la întâmplare. Sub desen, o linie egală cu latura pătratului este împărțită în cubituri, palme și degete. Deasupra și dedesubt, notițe scrise „în oglindă” pun în ordine corpul. În jurul anului 1490, Leonardo da Vinci făcea mai mult decât un studiu de atelier. Încerca să răspundă unei probleme vechi, formulate de Vitruviu în De architectura: poate corpul omenesc să dea măsura ordinii?

Răspunsul lui a devenit Omul Vitruvian, desenul cunoscut și ca Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio, adică „Proporțiile corpului uman conform lui Vitruviu”. Desenat în cerneală pe hârtie, el înfățișează un om nud în două poziții suprapuse, înscris într-un cerc și un pătrat. Este, deopotrivă, imagine și argument. O încercare de a transforma un text antic într-o demonstrație vizuală. O probă că, în Renaștere, arta și matematica puteau vorbi aceeași limbă.

Astăzi, desenul este păstrat la Gabinetto dei disegni e stampe din cadrul Gallerie dell’Accademia, la Veneția, cu numărul de referință 228. Din cauza fragilității sale, este expus publicului doar ocazional. Raritatea aceasta spune ceva și despre felul în care a supraviețuit: nu ca o simplă imagine repetată la nesfârșit, ci ca un obiect pe hârtie, vulnerabil, extrem de precis și încărcat de o ambiție intelectuală neobișnuită.

Textul vechi și întrebarea care nu dispărea

În spatele desenului se află Vitruviu, arhitect roman și autor al tratatului De architectura. În Cartea 3, el descria corpul uman ca sursă principală de proporții pentru ordinele clasice ale arhitecturii. Ideea era simplă doar în aparență: dacă templul trebuie să aibă armonie între părți și întreg, atunci această armonie poate fi înțeleasă pornind de la corpul omenesc. Vitruviu spunea că trupul ideal ar trebui să aibă o înălțime de opt capete și formula o serie de rapoarte menite să dea măsura corectă.

Leonardo își începe notele tocmai de aici, cu o parafrază atribuită lui „Vetruvio, arhitect”. Măsurătorile sunt înșirate ca într-un cod al ordinii: o palmă înseamnă patru degete, un picior înseamnă patru palme, un cubit înseamnă șase palme, patru cubituri înseamnă un om, un pas înseamnă patru cubituri, un om înseamnă 24 de palme. Iar concluzia nu e secundară: „și aceste măsurători se regăsesc în clădirile sale”.

Aici stă miza desenului. Nu este numai un corp. Este un corp chemat să explice arhitectura. Să arate cum se leagă părțile de întreg. Să facă vizibilă trecerea de la carne la geometrie.

Enciclopedia Britannica, citată în sursele despre desen, rezumă ambiția lui Leonardo într-o formulă limpede: el a alcătuit „o schiță grozavă a corpului uman” pe care l-a proiectat prin desene anatomice și prin Omul Vitruvian într-o „cosmografia del minor mondo”, o cosmografie a microcosmosului. Ideea aceasta, prezentă în felul în care este înțeles desenul, merge mai departe: lucrările despre corpul uman erau văzute ca o analogie a lucrărilor despre univers.

Momentul în care geometria a trebuit să se supună corpului

Vitruviu oferise principiul, dar nu și imaginea definitivă. Mulți au încercat să dea o formă exactă figurii omului în cerc și pătrat. Leonardo nu a fost singurul inspirat de Vitruviu, dar desenul său a ajuns să fie socotit unul dintre modelele reprezentative ale Renașterii înalte tocmai pentru că a unit viziunea artistică și cercetarea aproape științifică.

Desenul lui Leonardo combină o lectură atentă a textului antic cu propriile observații asupra trupului uman. Aici apare cotitura. El observă că pătratul nu poate avea același centru ca și cercul, ombilicul, fiindcă în anatomie acesta se află mai jos. Ajustarea aceasta este partea inovatoare a desenului și elementul care îl deosebește de ilustrațiile anterioare.

În versiunea lui Leonardo, ombilicul devine centrul cercului, în timp ce pătratul este organizat diferit. Sursele în limba engleză precizează că schema este făcută să funcționeze prin folosirea organelor genitale ca centru al pătratului și a ombilicului ca centru al cercului. Este o soluție de o simplitate severă și de o inteligență remarcabilă: nu forțează corpul să se supună unei geometrii greșite, ci corectează geometria prin observația corpului.

De aici vine și diferența față de Vitruviu în poziția brațelor. Leonardo nu urmează unghiul mai mic descris de autorul antic, în care brațele formează linii ce trec prin ombilic. El desenează brațele într-o poziție în care vârful degetelor ajunge la nivelul creștetului. Schimbarea pare mică. În realitate, ea mută întreaga logică a imaginii. Desenul nu mai este simplă ilustrație. Devine corectură, interpretare și demonstrație.

Chiar compoziția lui arată acest lucru. Omul este reprezentat simultan în două atitudini. Una, cu brațele întinse orizontal și picioarele împreunate, se înscrie în pătrat. Cealaltă, descrisă în surse ca poziția de „vultur în zbor”, cu brațele larg deschise și picioarele depărtate, apare în cerc. S-a observat că unirea poziției mâinilor cu cea a picioarelor creează de fapt șaisprezece poziții diferite. Cu alte cuvinte, desenul e static doar la prima vedere. În interiorul lui există mișcare, variație și o ordine strict controlată.

Măsura omului

Notele lui Leonardo sunt esențiale. Fără ele, Omul Vitruvian ar fi fost o imagine celebră; cu ele, este și un text despre măsură. Paragraful al doilea din partea de sus fixează scena geometrică: dacă omul își deschide picioarele atât încât capul să coboare cu o paisprezecime din înălțime și își ridică mâinile până când degetele întinse ating linia creștetului, atunci centrul membrelor extinse va fi ombilicul, iar spațiul dintre picioare va fi un triunghi echilateral.

Partea de jos continuă cu seria proporțiilor. Lungimea brațelor deschise este egală cu înălțimea omului. Distanța de la creștet la marginea de jos a bărbiei este o zecime din înălțime. Distanța de sub bărbie până la frunte este o optime. De deasupra pieptului până la frunte, o șesime. De deasupra pieptului până la creștet, o șeptime. Lățimea maximă a umerilor este un sfert din înălțime. La fel, distanța de la sâni până la creștet și cea de la cot până la vârful degetelor.

Urmează alte rapoarte, la fel de stricte. De la cot până la subraț: o optime. O palmă: o zecime din înălțime. Vârful penisului: la jumătatea înălțimii. Laba piciorului: o șeptime. Distanța de la laba piciorului până la genunchi: un sfert. Distanța de sub genunchi până la vârful penisului: tot un sfert. De la sub bărbie până la nas și de la sprâncene până la creștet: cât lungimea urechilor și cât o treime din față.

Astfel de formule pot părea seci. În desen, însă, ele devin structură vizibilă. Punctele care determină proporțiile sunt marcate cu linii. Hârtia, spun sursele, a fost pregătită cu mare grijă. Leonardo a folosit metalpoint, un compas și un calibru pentru a trasa liniile cu precizie, iar mici semne de măsurare arată că figura se sprijină pe intervale calculate. Omul nu plutește în cerc și pătrat. Este prins într-o rețea de măsuri.

Și totuși, tocmai această rigoare dă impresia de viață. Comentatorii au observat că Leonardo s-a străduit să facă o reprezentare artistică a omului, nu o simplă schemă. Sursele în engleză insistă asupra liniilor delicate, a privirii intime și a felului migălos în care este redat părul. Între calcul și apariție, desenul rămâne viu.

Milano, influențe și o posibilă colaborare

Omul Vitruvian este aproape întotdeauna datat în jurul anului 1490, în prima perioadă milaneză a lui Leonardo. Sursele în limba engleză spun direct că desenul a fost creat la Milano. Datarea exactă nu este pe deplin stabilită, dar intervalul se strânge în jurul acelui moment.

În jurul desenului există și problema influențelor. Au fost găsite dovezi că Leonardo ar fi putut fi influențat de Giacomo Andrea de Ferrara, arhitect renascentist, expert în lucrările lui Vitruviu și prieten apropiat al său. Sursa în engleză adaugă un detaliu precis: Leonardo notează că a luat masa cu el în 1490. Andrea a realizat în acel an propriul desen al unui om vitruvian, necunoscut cercetătorilor până în anii 1980.

Diferența dintre cele două variante este importantă. Desenul original al lui Giacomo Andrea are doar un set de brațe și picioare. La Leonardo, pozițiile mâinilor și picioarelor se schimbă. Acolo unde cel dintâi propune o figură fixă, cel de-al doilea introduce suprapunerea și mișcarea controlată. Nu e o deosebire minoră. Din ea se naște întreaga tensiune vizuală a imaginii.

O altă posibilă influență a fost codexul lui Francesco di Giorgio, arhitect din Siena, care a alcătuit în 1470 un tratat nepublicat despre proporțiile umane civile și militare, Trattato di Architettura Civile e Militare. Sursele în engleză amintesc și că Leonardo și-a rafinat soluția prin propriile observații, prin lucrări contemporane și prin De pictura de Leon Battista Alberti. Pentru cap, spun aceleași surse, corectura adusă lui Vitruviu se leagă în special de folosirea cărții a doua din acest tratat.

Toate aceste legături schimbă și felul în care trebuie văzut desenul. Multă vreme, istorici din secolul al XIX-lea au susținut că Leonardo ar fi fost un „geniu modern” desprins de lumea clasică. Această idee a fost puternic infirmată. Există mărturii și înregistrări care arată că el deținea, citea și era influențat de scrieri din Antichitate. Omul Vitruvian nu este, așadar, o ruptură de trecut, ci un dialog intens cu el.

Drumul unui desen fragil

După moartea lui Leonardo, desenul a trecut, cel mai probabil, la elevul său Francesco Melzi, care a moștenit multe dintre bunurile maestrului. De aici, istoria provenienței devine mult mai sigură: lucrarea a ajuns la Cesare Monti, apoi la moștenitoarea sa Anna Luisa Monti, apoi la familia De Page, mai întâi la Venanzio de Pagave și apoi la fiul său Gaudenzio de Page.

Un punct decisiv este că desenul a fost achiziționat de la Gaudenzio de’ Pagave de către Giuseppe Bossi. Acesta l-a descris, discutat și ilustrat în monograful său despre Cina cea de Taină, Del Cenacolo di Leonardo da Vinci libri quattro, publicată în 1810. În anul următor, Bossi a extras secțiunea dedicată Omului Vitruvian și a publicat-o separat sub titlul Delle opinioni di Leonardo da Vinci intorno alla simmetria de’Corpi Umani, dedicând-o prietenului său Antonio Canova.

Drumul nu se oprește aici. După moartea lui Bossi, în 1815, Omul Vitruvian a fost achiziționat în 1822, împreună cu o parte din desenele sale, de Gallerie dell’Accademia din Veneția, unde se află și astăzi. Între moartea lui Bossi și intrarea în colecția venețiană, desenul a fost vândut abatelui Luigi Celotti în 1818. Un lucru rămâne constant: din 1822, locul lui este la Veneția.

Fragilitatea operei a impus și propriile reguli. Lucrarea este rareori expusă, pentru că expunerea prelungită la lumină ar produce decolorare. În 2019, Louvre a cerut împrumutul desenului pentru expoziția dedicată împlinirii a 500 de ani de la moartea lui Leonardo. Au existat opoziții serioase din partea grupului Italia Nostra, care a susținut că desenul este prea fragil pentru a fi transportat și a deschis o acțiune în justiție. La audierea din 16 octombrie 2019, un judecător a decis că grupul nu și-a dovedit afirmația, dar a stabilit o cantitate maximă de lumină la care desenul putea fi expus, urmată de o perioadă de repaus. Lucrarea a fost, astfel, apărată chiar și atunci când a fost trimisă să fie văzută.

Cum a ajuns o imagine a lumii

Faima Omului Vitruvian nu vine doar din exactitatea lui. Desenul este folosit adesea ca simbol al simetriei corpului uman și, prin extensie, al simetriei universului ca întreg. În această calitate, el a depășit de mult statutul de simplu studiu renascentist. A devenit imagine emblematică.

Sursele în limba engleză sunt foarte ferme. Martin Kemp îl numește „cel mai faimos desen din lume”, iar istoricul de artă Carmen C. Bambach spune că este „pe drept cuvânt clasat printre imaginile emblematice din toate timpurile ale civilizației occidentale”. Tocmai această glorie a avut și un efect paradoxal. Bambach observa în 2019 că reproducerea lui nesfârșită în cărți populare, publicitate și pe moneda euro l-a răpit, într-o anumită măsură, din lumea desenului renascentist, făcând mai greu de văzut nuanța expresiei sale creative.

Poate aici se vede cel mai bine de ce a contat. Într-o epocă în care artiștii încercau să dea o formă nouă vechilor texte, Leonardo a făcut ceva mai mult decât o ilustrație reușită. A unit arta, matematica, știința, clasicismul și naturalismul într-o singură imagine. A luat o problemă tehnică a proporțiilor și a transformat-o într-o figură care sugerează că omul poate fi măsură fără să înceteze să fie viu.

Acesta este și motivul pentru care Omul Vitruvian rămâne o piatră de temelie în încercarea lui Leonardo de a asocia omul cu natura. Nu ca metaforă vagă, ci ca ordine demonstrabilă. Cercul și pătratul nu îl închid pe om. Îl explică. Iar omul, în schimb, dă măsura unei lumi care vrea să fie înțeleasă.