Nicolas Oudinot, mareșalul care a supraviețuit zecilor de răni

La Brienne, în 1814, moartea a trecut pe lângă el încă o dată. La Arcis-sur-Aube, un glonte a fost oprit de placa decorației de Mare Vultur al Legiunii de Onoare. Până atunci, Nicolas Oudinot adunase nu mai puțin de 32 de răni de-a lungul carierei sale, fiind mareșalul rănit cel mai des. O viață întreagă de campanii pare să se strângă în această imagine: un comandant care înaintează mereu, cade, se ridică și revine în luptă.

Nicolas-Charles-Marie Oudinot s-a născut la 25 aprilie 1767, la Bar-le-Duc, în Lorraine, și a murit la 13 septembrie 1847, la Paris. A fost general al perioadei revoluționare și napoleoniene, mareșal al Primului Imperiu din 1809 și pair al Franței. Dar biografia lui nu stă, în primul rând, în titluri. Stă în ritmul unei cariere construite prin fronturi aproape neîntrerupte.

De la voluntar la general

Oudinot a intrat în regimentul Médoc-Infanterie în 1784. Revoluția i-a schimbat drumul. A devenit căpitan al unei companii formate la Bar-le-Duc în 1789, apoi locotenent-colonel în noiembrie 1791. În anii războaielor revoluționare, ascensiunea lui a fost legată direct de felul în care s-a purtat sub foc.

În 1792, apărarea curajoasă a micului fort de la Bitsch, în Vosgi, l-a făcut remarcat. În noiembrie 1793, după comportamentul său în bătălia de la Bitche, a devenit colonel. La Haguenau, pe 17 decembrie, a fost rănit grav la cap. Nu s-a oprit.

Pe 23 mai 1794, la Kaiserslautern, s-a remarcat din nou, conducând o șarjă la baionetă care i-a adus, o lună mai târziu, gradul de general de brigadă. Era deja un tip de comandant ușor de recunoscut: prezent în prima linie, expus, eficient, mereu aproape de locul unde lupta era cea mai grea.

Prizonier, eliberat, chemat iar în prima linie

Pe 18 octombrie 1795, la Neckerau, a fost rănit de șase ori și capturat de austrieci. A fost eliberat la 7 ianuarie 1796, în cadrul unui schimb de prizonieri. Cariera lui nu a intrat în repaus. A continuat în armatele „Rinului”, „din Germania” și apoi „din Elveția”.

În această din urmă armată, s-a remarcat în mod deosebit. La propunerea comandantului André Masséna, a fost numit general de divizie. În campania elvețiană din 1799 a fost mâna dreaptă a lui Masséna, mai întâi ca general de divizie, apoi ca șef de stat major, și a câștigat o distincție extraordinară la a doua bătălie de la Zürich.

În 1800 l-a urmat pe Masséna în Italia și a luptat la Genova. A fost prezent și la Monzambano, unde s-a distins atât de mult încât Napoleon i-a oferit o sabie de onoare, o recompensă descrisă drept deosebit de rară. A devenit inspector general al infanteriei, iar după întemeierea Imperiului a primit Marea Cruce a Legiunii de Onoare, fără a fi inclus însă în prima serie de mareșali.

Grenadierii lui Oudinot

În 1805, Oudinot a avut un rol de prim plan în războiul celei de-a Treia Coaliții. Comanda faimoasa divizie a „grenadierilor Oudinot”, alcătuită din trupe alese și organizată de el. Cu această formație a ocupat podurile Vienei. La Hollabrunn, pe 8 octombrie 1805, a fost rănit la coapsă. Convalescent, a asistat totuși la Austerlitz, unde a supravegheat operațiunile diviziei sale de grenadieri și carabinieri reuniți, comandată provizoriu de Duroc.

În 1807 s-a remarcat din nou la Danzig, unde a fost iarăși grav rănit la picior, în luna mai. Nici asta nu l-a împiedicat să participe la victoria de la Friedland. În același an, a luptat cu hotărâre și succes, iar drumul spre rangurile cele mai înalte rămânea deschis.

În 1808 a devenit conte al Imperiului și guvernator al Erfurtului. În 1809 a luat parte la războiul celei de-a Cincea Coaliții, a câștigat bătălia de la Pfaffenhofen la 19 aprilie, apoi a participat cu distincție la Essling și Wagram, fiind rănit de fiecare dată. După Wagram a fost ridicat la rangul de mareșal al Franței. În 1810 a devenit duce de Reggio și a primit o mare subvenție bănească în aprilie. Din 1810 până în 1812 a administrat guvernarea fostului Regat al Olandei.

Rusia, retragerea și podul de la Berezina

În campania din Rusia, Oudinot a comandat Corpul al II-lea al Marii Armate. La Polotsk, pe 17 august 1812, a obținut o victorie, dar a fost grav rănit. Chiar și convalescent, și-a reluat funcția de comandant de corp în timpul retragerii.

La Berezina a fost din nou rănit. Corpul său a avut un rol esențial în construirea podului peste Berezina, pod care a făcut posibilă evacuarea trupelor după înfrângerea din bătălia de la Berezina. În biografia lui Oudinot, acest episod spune mult: chiar și într-o campanie dezastruoasă, el rămânea unul dintre oamenii chemați să țină o armată întreagă în mișcare.

Berlinul ratat și loialitatea schimbată

În campania din Saxonia, Oudinot a fost prezent la Lützen și Bautzen și a comandat extrema dreaptă a Marii Armate. A câștigat bătălia de la Hoyerswerda la 28 mai, dar, având comanda independentă a corpului trimis să cucerească Berlinul, a fost învins de Bernadotte la Gross Beeren, la 23 august. A fost înlocuit de mareșalul Ney, care avea să fie înfrânt la rândul lui la Dennewitz.

Oudinot nu a căzut în dizgrație. A păstrat comenzi importante la Leipzig și în campania din 1814. Când Franța a fost invadată, s-a aflat mereu în centrul acțiunii. Brienne și Arcis-sur-Aube au arătat încă o dată felul în care își purta războiul: aproape fizic, direct, până la limita distrugerii propriului trup.

După abdicarea lui Napoleon, s-a raliat noului guvern și a fost făcut pair al Franței de regele Bourbon Ludovic al XVIII-lea. La întoarcerea lui Bonaparte în 1815, spre deosebire de mulți dintre vechii săi camarazi, nu și-a părăsit noua fidelitate. Chemat de împărat, a trimis mesajul că nu dorește să se implice pentru că nu dorește

„să joace un rol dublu, nici să servească doi stăpâni”

Răspunsul a stârnit mânia ministrului de război Davout, care i-a ordonat să se retragă pe domeniul său.

Ultimele servicii

După a doua Restaurație, Oudinot a fost membru al Consiliului privat și comandant al Gărzii Naționale din Paris. În 1817 a fost numit duce și pair al Franței. Ultimul său serviciu activ a venit în noua campanie din Spania, în 1823, când a comandat un corp și a fost pentru un timp guvernator al Madridului.

Ultimul său post a fost acela de guvernator al Invalizilor. A murit la Paris, la 13 septembrie 1847. Numele Oudinot este înscris pe Arcul de Triumf din Paris, pe pila estică, coloanele 13 și 14. Pentru un om a cărui carieră poate fi urmărită aproape rană cu rană, acesta este un final potrivit: numele a rămas săpat în piatră, după o viață petrecută aproape neîntrerupt sub foc.