Cine a fost Jan Henryk Dąbrowski, generalul al cărui nume a intrat în imnul Poloniei

Când Polonia a dispărut de pe harta Europei, pentru mulți totul părea închis. Pentru Jan Henryk Dąbrowski, acela a fost momentul în care lupta a trebuit mutată în altă parte. Nu mai era vorba doar despre o carieră militară sau despre o campanie pierdută, ci despre întrebarea care apăsa o generație întreagă: cum mai poate fi slujită o patrie care nu mai există ca stat?

Răspunsul lui a fost acțiunea. A încercat mai întâi să convingă autoritățile prusace că au nevoie de Polonia ca aliat împotriva Austriei și Rusiei. A eșuat. Apoi a mers spre Franța revoluționară și spre lumea lui Napoleon. Acolo a organizat Legiunile Poloneze din Italia, formațiunea care a dat speranță polonezilor și care l-a legat pentru totdeauna de unul dintre cele mai puternice simboluri ale națiunii: „Mazurca lui Dąbrowski”.

Din Saxonia spre armata poloneză

Jan Henryk Dąbrowski s-a născut la 29 august 1755, în satul Pierzchów, în familia lui Jan Michał Dąbrowski și a Zofiei Maria Dąbrowska, născută Sophie von Lettow. A crescut însă la Hoyerswerda, în Saxonia, unde tatăl său slujea ca colonel în Armata Saxonă. Mediul acestei tinereți a contat mult: familia sa era de origine poloneză, dar copilăria și tinerețea lui s-au desfășurat înconjurate de cultura germană din Saxonia, iar el obișnuia să-și scrie numele în forma germanizată Johann Heinrich Dąbrowski.

S-a alăturat Gărzii Călare Regale Saxone în 1770 sau 1771. A luptat în Războiul Succesiunii Bavareze din 1778-1779, conflict în timpul căruia tatăl său a murit. În 1780 s-a căsătorit cu Gustawa Rackel. A locuit la Dresda, a urcat treptat în ierarhie și a devenit Rittmeister în 1789. Între 1788 și 1791 a fost adjutant general al regelui Frederic Augustus I al Saxoniei.

Schimbarea a venit în 1792. Răspunzând apelului Seimului polonez de patru ani către polonezii aflați în serviciu străin, și fără să mai vadă multe perspective în pașnica Saxonie, Dąbrowski s-a alăturat la 28 iunie 1792 Armatei Uniunii Polono-Lituaniene, cu gradul de podpułkownik. La 14 iulie a fost avansat la gradul de wicebrygadier. A intrat însă în armată în ultimele săptămâni ale războiului din 1792 și nu a participat la lupte.

Nefamiliarizat cu dedesubturile politicii poloneze, s-a alăturat la sfârșitul lui 1792 Confederației de la Targowica, la fel ca mulți dintre susținătorii regelui Poniatowski. Curând, însă, realitatea ocupației avea să-l împingă într-o altă direcție.

Momentul în care a ales tabăra

Dąbrowski era considerat un expert în cavalerie. Regele Stanisław August Poniatowski dorea personal serviciile lui, iar ofițerul format la școala militară din Dresda, sub îndrumarea contelui Maurice Bellegarde, a fost chemat să ajute la modernizarea cavaleriei poloneze. A fost repartizat în Brigada 1 Cavalerie din Polonia Mare.

În ianuarie 1793, în zona Gniezno, cu două unități de cavalerie însumând aproximativ 200 de militari, a opus rezistență armatei prusace care intrase în Polonia după a doua împărțire. Apoi a devenit un activist politic care susținea continuarea luptei armate împotriva ocupanților.

Nu toți aveau însă încredere în el. Seimul de la Grodno l-a numit, în toamna lui 1793, membru al unei comisii militare, iar această numire l-a făcut suspect în ochii multor militari nemulțumiți. Din acest motiv, nu a fost inclus în pregătirile viitoarei insurecții. Când a izbucnit Insurecția lui Kościuszko, a fost luat prin surprindere, iar brigada sa s-a răzvrătit.

Abia după eliberarea Varșoviei și-a declarat sprijinul pentru insurgenți. Din acel moment, însă, a participat activ la revoltă: a apărat Varșovia și a condus un corp de armată în sprijinul mișcării din Polonia Mare. Curajul său a fost lăudat de Tadeusz Kościuszko, care l-a avansat la gradul de general.

Legiunile care au purtat speranța

Înfrângerea insurecției a fost urmată de dezastrul mai mare. A treia împărțire a Poloniei între Rusia, Prusia și Austria a pus capăt existenței țării ca stat independent. Dąbrowski a rămas pentru o vreme în Polonia împărțită, încercând fără succes să obțină sprijinul Prusiei. Apoi a schimbat direcția și a căutat sprijinul Republicii Franceze.

Aici începe episodul pentru care a rămas cel mai puternic în memoria istorică. În 1796 a venit la Paris și, la scurt timp, l-a întâlnit pe Napoleon Bonaparte la Milano. La 7 ianuarie 1797 a fost autorizat de Republica Cisalpină să creeze legiunile poloneze, care urmau să facă parte din armata Republicii Lombardia. Polonezii aveau din nou o uniformă, un steag și o speranță militară proprie. Nu era încă libertatea, dar era promisiunea ei.

În aprilie 1797, Dąbrowski a propus ca legiunile să înainteze spre teritoriile poloneze din Galiția. Napoleon a respins planul și a decis să folosească aceste trupe pe frontul italian. Între mai 1797 și începutul lui 1803, soldații polonezi ai lui Dąbrowski au luptat de partea lui Napoleon. Comandantul lor a avut un rol important în războiul din Italia, a intrat în Roma în mai 1798 și s-a distins în Bătălia de la Trebia din 19 iunie 1799, unde a fost rănit, precum și în alte lupte din 1799-1801.

În perioada în care Legiunile Poloneze erau încartiruite la Roma, Dąbrowski a obținut mai multe trofee de la un reprezentant roman, între ele și unele trimise acolo de regele Ioan al III-lea Sobieski după victoria din Asediul Vienei din 1683. Printre acestea se afla un stindard otoman ale cărui culori au devenit ulterior parte a culorilor Legiunilor.

Dar marea speranță nu s-a împlinit. Legiunile nu au ajuns niciodată în Polonia și nu au eliberat țara. Pacea de la Lunéville, semnată la 9 februarie 1801 între Franța și Rusia, a zdrobit multe dintre așteptările polonezilor. Dąbrowski a reorganizat în martie 1801, la Milano, ambele legiuni în două unități de 6.000 de militari, însă deziluzia era puternică. Mulți legionari au plecat, iar alții au pierit în 1803, când legiunile au fost trimise să înăbușe Revoluția din Haiti. În acel moment, Dąbrowski nu se mai afla la comanda lor.

Și totuși, ceea ce construise atunci a rămas. Legiunile au dat speranță polonezilor contemporani, iar numele lui Dąbrowski a intrat în imnul național al Poloniei, „Polonia nu a pierit încă”, cunoscut și ca „Mazurca lui Dąbrowski”.

Înapoi în luptă, sub steagul lui Napoleon

În primii ani ai secolului al XIX-lea, Dąbrowski a fost general în serviciul Republicii Italiene. În 1804 a primit Crucea de ofițer a Legiunii de Onoare, iar în anul următor Ordinul italian al Coroanei de Fier.

În toamna lui 1806, împreună cu Józef Wybicki, a fost chemat din nou de Napoleon și însărcinat să recreeze formațiunea poloneză care urma să fie folosită pentru recucerirea Poloniei Mari de la Prusia. Conflictul care a urmat a fost Răscoala din Polonia Mare, iar Dąbrowski a devenit comandantul-șef al forțelor insurgente poloneze. S-a distins în Asediul orașului Tczew, în Asediul Gdańskului din 1807 și în Bătălia de la Friedland din același an.

În teritoriile recucerite a fost creat, în 1807, Ducatul Varșoviei, în esență un stat satelit al Imperiului Francez. Pentru Dąbrowski, acesta era un pas înainte, dar nu și împlinirea tuturor așteptărilor. A devenit dezamăgit de Napoleon, care i-a oferit recompense bănești, dar nicio poziție militară sau guvernamentală importantă. În același an a primit medalia Virtuti Militari.

În 1809 a participat la apărarea Poloniei împotriva invaziei austriece, sub comanda prințului Józef Poniatowski. După Bătălia de la Raszyn a intrat în Armata Ducatului Varșoviei, a luat parte la primele faze ale ofensivei din Galiția și a organizat apoi apărarea Poloniei Mari.

În iunie 1812 comanda Divizia 17 Infanterie a Corpului V al Grande Armée, în timpul campaniei lui Napoleon din Rusia. Până în octombrie, războiul se întorsese împotriva francezilor, iar armata, decimată de o iarnă severă, s-a retras. La sfârșitul lui noiembrie 1812, Dąbrowski a fost rănit în dezastruoasa Bătălie de la Berezina, iar conducerea și tactica sa au fost criticate.

După reorganizarea din martie 1813 a Grande Armée, a comandat Divizia 27 Infanterie a Corpului VIII. A participat la Bătălia de la Leipzig, iar la 28 octombrie a devenit comandantul-șef al tuturor forțelor poloneze rămase în serviciul lui Napoleon, succedându-i generalului Antoni Paweł Sułkowski.

Un om al armatei până la capăt

Dąbrowski a legat mereu ideea de Polonie independentă de existența unei armate poloneze. De aceea, după înfrângerea lui Napoleon, și-a oferit serviciile noii puteri care promitea să organizeze o asemenea formațiune: Rusia. A fost unul dintre generalii însărcinați de țarul Alexandru I cu reorganizarea Armatei Ducatului Varșoviei în Armata Poloniei Congresului.

În 1815 a primit titlurile de general de cavalerie și senator-voievod al noului Regat al Congresului. La 9 decembrie 1815 a fost decorat cu Ordinul Vulturul Alb. Curând după aceea s-a retras din politica activă. În anul următor s-a stabilit la moșia Winna Góra, în Marele Ducat al Posenului, unde a murit la 6 iunie 1818, dintr-o combinație de pneumonie și cangrenă. A fost înmormântat în biserica din Winna Góra.

De-a lungul anilor a scris mai multe tratate militare, în germană, franceză și poloneză, în principal despre Legiunile Poloneze.

Numele care a rămas

Imaginea lui Dąbrowski nu a fost întotdeauna liniștită. A fost adesea criticat de contemporani și de istoriografia poloneză timpurie. Cu timpul însă, judecata s-a schimbat. A ajuns comparat cu Tadeusz Kościuszko, Józef Poniatowski și Józef Piłsudski. Tratamentele moderne de istorie a Poloniei îl descriu adesea drept un erou național.

Faima sa s-a legat în chip decisiv de imnul național polonez, unde numele lui este rostit direct. Puțini militari ajung să fie pomeniți astfel de o națiune. Și mai puțini ajung să simbolizeze, în același timp, o înfrângere istorică și încăpățânarea de a nu o accepta ca final.

Dąbrowski este amintit și în afara Poloniei. Numele său, în forma franceză „Dombrowsky”, este înscris sub Arcul de Triumf din Paris.