Niccolò Machiavelli, omul care a schimbat felul de a gândi politica

Seara, după noroiul zilei și grijile exilului, Niccolò Machiavelli intra în camera lui de lucru și se așeza în fața marilor morți ai trecutului. Nu mai deținea funcția de altădată. Nu mai gestiona documente de stat, nu mai reprezenta Florența la suverani și la curți. Fusese înlăturat, suspectat, arestat, apoi trimis departe de centrul puterii. Tocmai atunci, în acea perioadă de declin, a început opera care i-a asigurat un loc unic în istorie.

Într-o scrisoare adresată prietenului său Francesco Vettori, Machiavelli a descris în termeni sugestivi cum un om izgonit din politică a continuat să trăiască prin ea. În haine curate, spunea el, intra în „curțile vechi ale conducătorilor” și vorbea cu ei, ca și cum ar fi fost încă acolo, în mijlocul deciziilor care influențau lumea.

When evening comes, I go back home, and go to my study. On the threshold, I take off my work clothes, covered in mud and filth, and I put on the clothes an ambassador would wear. Decently dressed, I enter the ancient courts of rulers who have long since died. There, I am warmly welcomed, and I feed on the only food I find nourishing and was born to savour. I am not ashamed to talk to them and ask them to explain their actions and they, out of kindness, answer me. Four hours go by without my feeling any anxiety. I forget every worry. I am no longer afraid of poverty or frightened of death. I live entirely through them.

Din această retragere forțată s-a născut una dintre cele mai discutate cărți politice scrise vreodată. Machiavelli nu a apărut însă dintr-odată ca autor de tratate. În spatele lui stăteau Florența Renașterii, prăbușirea unei republici, misiuni diplomatice, experiența războiului și obsesiile unui om care a căutat să înțeleagă cum se dobândește și cum se păstrează puterea.

Florența care l-a format

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli s-a născut la 3 mai 1469. Sursele îl leagă de Florența și de împrejurimile ei, mai precis de San Casciano in Val di Pesa, la aproximativ 15 kilometri de oraș. Era fiul avocatului Bernardo Machiavelli și al Bartolomeii di Stefano Nelli. Tatăl provenea dintr-o ramură sărăcită a unei influente familii florentine, iar părinții erau descriși ca oameni din familii culte și de origini nobiliare.

Viața sa s-a suprapus aproape perfect cu marile frământări ale Florenței. Tinerețea lui coincide, în surse, cu perioada de glorie a orașului sub Lorenzo de Medici, Magnificul. Apoi a venit căderea familiei Medici, în 1494, și restaurarea republicii. În același an, Machiavelli a intrat în serviciul public.

Florența în care a crescut era un oraș al confruntărilor de idei. Un curent era reprezentat de austerul Girolamo Savonarola, celălalt de Lorenzo de Medici, iubitor al splendorii. Machiavelli îl va menționa mai târziu pe Savonarola în „Principele” drept un profet înfrânt și dezarmat. În schimb, măreția lui Lorenzo l-a impresionat puternic, până într-atât încât „Principele” avea să fie dedicat nepotului acestuia.

Din anii tinereții se cunosc puține lucruri sigure. De aceea, biografia sa publică începe odată cu statul florentin, în cancelarie, în mijlocul treburilor republicii.

În serviciul republicii

După proclamarea Republicii Florentine, în 1498, Machiavelli s-a lansat în viața publică. A lucrat ca secretar al „Consiliului celor Zece”, instituția care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Sursele în limba engleză precizează că a fost și secretar al celei de-a doua cancelarii a Republicii Florența între 1498 și 1512.

Ani la rând, a fost un înalt funcționar al republicii, cu sarcini în chestiuni diplomatice și militare. A mers la suveranul francez în 1504 și apoi în 1510-1511. A fost la Sfântul Scaun în 1506. A mers și la împăratul german în 1507-1508. A fost trimis și la Roma pentru a observa conclavul papal din 1503. În aceste misiuni, Florența trimitea un observator perspicace.

Din aceste călătorii s-a născut unul dintre marile avantaje ale lui Machiavelli ca gânditor politic: a văzut dinăuntru cum funcționează puterea. A cunoscut mulți dintre principii italieni și le-a studiat strategiile. Opera sa insistă în mod special asupra lui Cesare Borgia, preocupat atunci de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Experiența cu Borgia l-a marcat. Sursele engleze arată că Machiavelli a observat direct metodele de construcție a puterii folosite de papa Alexandru al VI-lea și de fiul său, Cesare Borgia. A scris elogios despre acesta într-o scrisoare, spunând despre el că este „splendid și magnific” și că, în urmărirea gloriei, „nu cunoaște nici primejdia, nici oboseala”. A fost martor și la represaliile brutale pe care Cesare Borgia le-a aplicat unor comandanți răzvrătiți la Sinigaglia, la 31 decembrie 1502, episod pe care l-a consemnat ulterior.

Aici se află una dintre rădăcinile operei sale. Machiavelli nu pornea, în primul rând, de la idealuri. Pornea de la ceea ce observa: felul în care oamenii cuceresc puterea, o pierd, o consolidează sau sunt zdrobiți de ea.

Omul care voia o altă armată

Între 1502 și 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Aici se vede limpede una dintre ideile sale constante: neîncrederea în mercenari și preferința pentru luptători proprii.

Sursele române spun că a înlocuit armatele de mercenari și a preferat recrutarea de localnici pentru o apărare permanentă și patriotică a bunurilor publice. Sursele engleze completează tabloul: la începutul secolului al XVI-lea, a conceput o miliție pentru Florența și a trecut la recrutarea și organizarea ei. El considera că armatele de mercenari sunt inferioare și prefera o armată formată din soldați loiali și profesioniști, idee inspirată din observarea Antichității.

Până în februarie 1506, avea deja 400 de țărani care defilau, echipați inclusiv cu platoșe de fier și înarmați cu lănci și arme de foc mici. Mai târziu, sub comanda sa, soldații-cetățeni ai Florenței au cucerit Pisa în 1509. Tot el a avut misiunea de a strânge soldați pentru a sprijini armata papală a lui Iulius al II-lea împotriva stăpânilor locali din Perugia și Bologna.

Toate aceste aspecte sunt importante pentru a înțelege scrisul lui Machiavelli. Când va vorbi, mai târziu, despre stat, despre forță, despre necesitatea armelor proprii și despre slăbiciunea unei puteri care se bazează pe alții, el nu scrie din auzite, ci din experiență administrativă și militară.

Căderea din 1512

În 1512, totul s-a schimbat. Familia Medici a revenit la conducerea Florenței, iar republica a fost dizolvată. Pentru Machiavelli, schimbarea a fost una de regim și de destin personal.

A fost destituit din funcție. A fost suspectat de implicare într-o conspirație împotriva noii puteri. A fost suspectat pe nedrept de trădare și trimis în exil. A fost arestat pentru scurt timp. A negat implicarea. După trei săptămâni, a fost eliberat, în urma amnistiei acordate de papa Leon al X-lea tuturor deținuților politici.

A urmat exilul la San Casciano, mai exact la Sant’Andrea in Percussina, lângă San Casciano in Val di Pesa. Acolo și-a scris cele mai importante lucrări. A încercat să recâștige încrederea casei de Medici, dar nu a mai revenit la poziția înaltă pe care o avusese în vechiul guvern. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, mulți republicani l-au privit cu suspiciune, crezând că susține casa Medici.

Aceasta este una dintre marile ironii ale vieții sale. Omul care servise republica, care gândise și scrisese despre republici, care fusese îndepărtat de Medici, a ajuns să fie privit cu neîncredere tocmai de republicani. Politica, pe care o analizase cu atâta luciditate, i-a aplicat și lui regulile ei nemiloase.

„Principele” și adevărul incomod al puterii

În jurul anului 1513, în timpul exilului, Machiavelli a scris opera sa cea mai cunoscută, „Il principe”, publicată abia în 1532, la cinci ani după moartea lui. Pentru sursele române, aceasta este „opera sa capitală” și „primul tratat modern de politică”. Pentru sursele engleze, ea stă la originea reputației sale de părinte al filozofiei politice moderne și al științei politice moderne.

Ce făcea această carte atât de puternică și controversată? Machiavelli încerca să descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Nu pornea de la normele etice tradiționale, ci de la necesitatea succesului politic. În acest punct se află formula care i-a marcat pentru totdeauna numele:

„Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta dar, întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai preferabil pentru tine să fii temut decât iubit.”

Sursele în limba engleză merg mai departe și explică de ce această idee a stârnit atâta neliniște. În „Principele”, Machiavelli spune că un conducător trebuie să fie dispus să adopte politici neplăcute când necesitatea politică o cere. Un principe trebuie să învețe să acționeze împotriva virtuților recomandate de tradiție, dacă asta îi păstrează regimul. Poate fi nevoie de fraudă, înșelăciune, forță, chiar violență, pentru stabilizarea puterii și introducerea unor noi instituții politice.

Una dintre maximele cele mai cunoscute din carte îl prezintă pe principe ca pe o combinație între vulpe și leu: vulpea, pentru a evita capcanele, leul, pentru a-i copleși pe lupi. O altă idee importantă a tratatului este aceea că un principe nou are o sarcină mai grea decât un principe ereditar. El trebuie mai întâi să-și stabilizeze puterea, apoi să construiască o ordine durabilă.

De aici și lunga controversă. Unii au văzut în „Principele” o descriere lucidă a realității politice. Alții au citit-o ca pe un manual pentru tirani. Lucrarea a fost privită de mulți drept o carte care îi învață pe cei dornici de putere cum să o cucerească și să o păstreze. Chiar și în epoci mai recente, unii autori au reluat opinia că Machiavelli a fost un „teacher of evil”.

După publicarea și circulația acestei cărți, numele său a început să evoce faptele lipsite de scrupule de tipul celor recomandate în cea mai celebră lucrare a sa. Iar în limbajul de astăzi, „machiavelism” desemnează o poziție critică, vicleană, perfidă, de rea-credință, legată de principiile puterii politice.

Mai mult decât „Principele”

Faima lui Machiavelli se sprijină pe „Principele”, dar opera lui nu se oprește acolo. „Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius”, compus între 1513-1521 conform istoricilor români și în jurul lui 1517 conform istoricilor englezi, a fost văzut ca o lucrare care a deschis drumul republicanismului modern. În ea, Machiavelli discută despre cum ar trebui începută și structurată o republică.

Sursele române subliniază că în acest studiu respinge conceptele teocratice medievale asupra istoriei și acordă evenimentelor politice un rol mai mare al capriciilor omenești și al neprevăzutului. Lucrarea este mai amplă decât „Principele” și că, deși explică mai deschis avantajele republicilor, păstrează multe teme comune cu celelalte scrieri ale sale.

O altă lucrare importantă este „Arta războiului” din 1521, singura publicată în timpul vieții sale. Ea descrie avantajele recrutării de luptători proprii față de trupele mercenare. Apoi vin „Istoriile florentine”, scrise între 1520 și 1525, comandate de Giulio Cardinal de Medici. Pentru Machiavelli, aceasta a fost și o șansă de a reveni în apropierea puterii.

A mai scris „Viața lui Castruccio Castracani”, poeme și piese de teatru. Dintre