Medalia Victoriei și semnul comun al aliaților după Marele Război

La capătul Primului Război Mondial, victoria trebuia tradusă într-un semn care să poată fi purtat pe piept. Nu un trofeu pentru o singură armată, ci o medalie comună a aliaților. Propunerea a venit în 1919 de la mareșalul francez Ferdinand Foch, comandantul trupelor aliate. În jurul acestei idei s-a deschis o competiție internațională, iar România a intrat în ea cu un nume precis: sculptorul Constantin Kristescu.

Din această inițiativă s-a născut Medalia Victoriei, distincție acordată pentru participarea militarilor țărilor aliate la Primul Război Mondial. În varianta românească, medalia a fost instituită prin Decretul Regal din 20 iulie 1921 și a fost acordată și pentru participarea la Războiul de Reîntregire a Neamului.

Un proiect pentru învingători

În martie 1919, la Paris, a fost organizat un concurs pentru această medalie comună, cu un juriu internațional. Regulile erau clare. Medalia trebuia să fie din bronz, cu diametrul de 36 mm, să aibă pe avers reprezentarea Victoriei, pe revers textul „Marele Război Pentru Civilizație” în limba fiecărei țări și să fie prinsă de o panglică în culorile curcubeului.

Constantin Kristescu a prezentat proiectul românesc în fața juriului internațional. Proiectul său a fost premiat, iar autorului i s-a cerut să îl realizeze pentru România. Pentru celelalte state victorioase, medalia a fost executată de medaliști proprii, cu textul și grafica adaptate particularităților naționale.

Decizia comună a păstrat un nucleu vizual recognoscibil. Publicația Orders & Medals Research Society Journal arată aceeași idee de ansamblu: medalie de bronz, același diametru, aceeași panglică, iar în centrul compoziției, o Victorie înaripată. Existau totuși și limite ale formulei comune. Japonia și Thainlanda nu au acceptat recomandările juriului internațional, pentru că o „Victorie înaripată” nu corespundea tradițiilor lor culturale.

Decretul și varianta românească

În România, medalia a fost înființată prin Decretul Regal din 20 iulie 1921. Wikipedia în limba română notează și decretul din 19 iulie 1919, cu numărul 3.390, semnat de regele Ferdinand I și de ministrul de război, generalul de brigadă Ion Rășcanu. În jurul acestui act s-a fixat forma românească a unei distincții care aparținea, în același timp, și unui limbaj internațional al victoriei.

Medalia lui Kristescu a fost bătută la Paris, în atelierul Arthus-Bertrand, cu care sculptorul obișnuia să colaboreze. Publicația în limba engleză precizează același lucru și menționează numele casei, La Maison Arthus-Bertrand.

Cine avea dreptul să o poarte

Medalia nu era rezervată unei elite. Putea fi primită de militarii armatei române, de orice grad, inclusiv de medicii militari. Condiția era participarea la serviciul militar în intervalul cuprins între 28 august 1916 și 31 martie 1921. Textul în limba engleză completează criteriul: beneficiarii trebuiau să fi fost mobilizați pentru serviciul de război și să fi luat parte la o bătălie în acest interval sau să fi servit ca medici militari.

În această definiție largă intrau și combatanții din războiul româno-ungar din 1919. În felul acesta, varianta românească a Medaliei Victoriei nu a rămas legată strict de frontul clasic al Marelui Război, ci a inclus și luptele din anii imediat următori, așa cum au fost ele trăite de statul român.

O victorie în bronz

Versiunea românească respectă întocmai caracteristicile cerute de juriul internațional. Este o medalie circulară din bronz, cu diametrul de 36 mm.

Pe avers apare figura înaripată a Victoriei, reprezentată în picioare. În mâna stângă ține o ramură de palmier. În dreapta, o sabie cu vârful în jos, semn al păcii. Compoziția păstrează ideea centrală cerută tuturor statelor participante la acest program comemorativ.

Reversul poartă textul „MARELE RĂZBOI / PENTRU / CIVILIZAȚIE”, dispus pe trei rânduri, peste o halebardă. Întregul este înconjurat de un inel cu douăzeci de verigi împletite, alături de o cunună de laur în stânga și de stejar în dreapta. Pe fiecare dintre cele zece verigi mari este gravat numele uneia dintre țările aliate: Anglia, Belgia, Grecia, Japonia, Serbia, America, China, România, Italia și Franța. Lângă legătura cu Japonia, sculptorul s-a semnat „Kristesko”.

Panglica, lată de 39 mm, are culorile irizate ale curcubeului, dispuse simetric, cu violet la margini și roșu în centru. Wikipedia în limba română amintește și bordura decorativă albă. Era tocmai acel element comun care făcea ca medalia să poată fi recunoscută imediat în întregul spațiu al foștilor aliați.

Pe uniformă și în ierarhia decorațiilor

Medalia se purta la ocazii și ceremonii oficiale pe partea stângă a jachetei militare. La ocazii mai puțin oficiale, se purta doar bareta. Publicația în limba engleză precizează că aceasta era prinsă în butoniera stângă.

Mai târziu, în ierarhia decorațiilor militare și civile românești din a doua jumătate a anilor 1930, Medalia Victoriei ocupa locul 33, unul foarte jos. În ordinea obișnuită a decorațiilor militare, fără a le include pe cele din Războiul de Independență, ea venea după Ordinul Mihai Viteazul, Virtutea Militară, Virtutea Aeronautică, Crucea Regina Maria, Crucea Meritul Sanitar, Bărbăție și Credință cu spade, Avântul Țării și Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918.

Poziția modestă din această ierarhie spune ceva important. Medalia Victoriei nu era gândită ca o distincție de vârf pentru fapte excepționale, ci ca un semn larg al participării la un război și la o victorie împărtășită cu alte state. Tocmai aici stă forța ei istorică: într-un obiect mic de bronz se întâlneau experiența românească a anilor 1916-1921 și dorința aliaților de a da biruinței un chip comun.