Legiunea Voluntarilor Români din Italia și drumul ei spre România Mare

În vara și toamna anului 1918, în lagărele din Italia și pe frontul care încă nu tăcuse, miza nu mai era doar supraviețuirea. Pentru mii de prizonieri austro-ungari de naționalitate română, întrebarea devenise alta: puteau trece, cu armă și drapel propriu, de partea unei cauze naționale care se contura abia atunci cu forță? Răspunsul n-a venit repede. A fost împins înainte de memorii, intervenții diplomatice, ezitări italiene și insistențe românești. Când a venit, războiul era aproape de sfârșit.

Legiunea Voluntarilor Români din Italia a fost o mare unitate militară formată din voluntari de naționalitate română aflați în Italia, selectați dintre prizonierii de război austro-ungari. A avut drapel propriu și a luptat alături de armata italiană, dar povestea ei are un paradox: s-a născut oficial foarte târziu, după aproape doi ani de eforturi, iar singurii care au apucat să lupte înainte de armistițiul din 3 noiembrie 1918 au fost voluntarii organizați în trei companii, încă înainte ca Legiunea să fie pe deplin închegată.

Prizonierii din care s-a născut o idee

Între 1914 și 1918, între 400.000 și 600.000 de soldați de origine română au luptat pe diferitele fronturi ale Austro-Ungariei. Mulți proveneau din Transilvania, Banat, Bucovina și Partium. În Italia, primii prizonieri români transilvăneni au fost documentați încă din iunie 1915, dar abia în 1916 ponderea lor a devenit semnificativă.

Ei au fost concentrați mai ales în lagăre din nordul Italiei. La Avezzano, într-o provincie lovită de cutremurul din 13 ianuarie 1915, fusese înființat un lagăr cu 15.000 de prizonieri. Acolo, componenta românească a crescut în timp și și-a făcut un bun renume în rândul populației civile. Ușurința comunicării cu italienii, dar și reputația de buni lucrători au dus la apariția unor comitete civile italiene de solidaritate și asistență dedicate românilor și familiilor lor.

În paralel, pe front, dezertarea și trecerea la inamic afectau tot mai mult armata austro-ungară. Etnicii români aflau și din foi volante lansate de aviația aliată despre existența Corpului Voluntarilor Români din Rusia și despre Declarația de la Darnița. Ideea unei formațiuni românești nu mai era, așadar, izolată. Avea deja un precedent și un orizont politic.

Aproape doi ani de insistențe

Demersurile au început în iulie 1916, când prizonieri de naționalitate română din Italia au trimis memorii guvernului italian. Inițiativele au continuat în 1917 și în prima jumătate a lui 1918. Dintre reprezentanții statului român, s-au remarcat ambasadorii Dimitrie Ghika și, după 1917, Alexandru Emanuel Lahovary. Acesta a cerut oficial ca „românii să-și facă datoria față de neam”.

Alături de diplomați au acționat doi profesori de la Universitatea din București, Simion Mândrescu și George G. Mironescu, care au devenit figuri centrale ale organizării. La sfârșitul iernii 1917-1918, M. Popovici, reprezentant al „Comitetului Național al Românilor Subjugați din Monarhia Austro-Ungară”, a sosit în Italia pentru a organiza un corp de voluntari. Propunerea a fost înaintată guvernului italian împreună cu recomandarea lui Georges Clemenceau.

Dar Italia ezita. Deși acceptase separarea prizonierilor români de maghiari și germani și admitea ideea unor unități naționale cu drapel propriu, nu voia încă folosirea lor pe front. Situația s-a schimbat abia în primăvara lui 1918, când destrămarea Austro-Ungariei a început să fie privită la Roma și ca un obiectiv politic util.

Roma, aprilie 1918

Momentul de cotitură a venit odată cu „Congresul națiunilor asuprite din Austro-Ungaria”, desfășurat la Roma, sub președinția senatorului italian Francesco Ruffini. Lucrările s-au deschis la 8 aprilie 1918. Delegația română a fost condusă de George G. Mironescu. În acest cadru, delegații transilvăneni au înființat o comisie dedicată eliberării prizonierilor români din Italia și formării unei Legiuni române.

Congresul a servit și intereselor italiene, într-un moment în care autoritățile de la Roma căutau mijloace suplimentare pentru a slăbi Austro-Ungaria. La încheierea lucrărilor, V. E. Orlando a promis sprijinul guvernului italian, iar pe 11 aprilie 1918 a spus delegațiilor participante că „Italia consideră cauza lor ca pe a ei însăși”.

La sfârșitul aceleiași luni, Orlando i-a recomandat generalului Armando Diaz să recruteze prizonieri austro-ungari aparținând naționalităților oprimate și să organizeze prompt unități din rândurile lor. Din acel punct, proiectul a intrat într-o fază practică.

De la Cittaducale la front

La începutul lunii aprilie 1918, 22 de ofițeri români din lagărul de la Cassino au trimis un apel către delegații români reuniți la conferința naționalităților subjugate. La acel moment, în lagărele italiene se aflau 108 ofițeri și 26 de aspiranți gradați români, repartizați în 23 de lagăre, precum și 17.504 soldați, dintre care 124 în Albania, repartizați în 50 de lagăre.

La 7 mai 1918, comisia pentru prizonierii de război a Ministerului de Război italian a decis reunirea unor ofițeri transilvăneni pentru a forma embrionul viitoarei Legiuni. În urma intervențiilor lui Simion Mândrescu, ofițerii români au fost concentrați la Cittaducale, iar soldații au fost transferați la Fonte d’Amore, Urbia și Terrasini. La 20 mai, la Cittaducale erau adunați 84 de ofițeri și aspiranți, desemnați să constituie nucleul viitoarelor unități românești. Ei au creat și un organ de propagandă, ziarul „Corpul ofițeresc de la Cittaducale”, precum și o carte poștală color destinată soldaților.

În iunie 1918 s-a constituit la Cittaducale un Comitet de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina, cu sediul la Roma și prezidat de Mândrescu. Guvernul italian avea să-l recunoască drept singurul reprezentant al prizonierilor de naționalitate română din peninsulă.

La 4 iunie 1918, primii zece ofițeri români au fost trimiși pe front, înainte de Bătălia de la Piave, fiind atașați Serviciului de informații al Armatei a II-a. La începutul lunii iulie, primul ministru italian a aprobat constituirea unei legiuni române, iar în aceeași lună ministrul de război Leonida Bisolatti a dispus ca ofițerii prizonieri români care ceruseră înrolarea să fie eliberați, echipați cu uniformă italiană și insignele Legiunii Române, reprezentate de tricolorul român orizontal, și încorporați în Armata Italiană.

Cele trei companii care au apucat să lupte

În intervalul iulie-octombrie 1918 s-au format trei companii române, cu un total de 13 ofițeri și 830 de militari. Ele au fost singurele unități românești care au participat efectiv la luptele de pe frontul italian înainte de armistițiu.

Compania I, cu 250 de luptători, a fost integrată Diviziei 52 de asalt din Armata a VIII-a italiană. S-a distins la Montello și Vittorio Veneto. La 28 iulie 1918, la Ponte di Brenta, lângă Padova, a sărbătorit primirea drapelului în sunetul fanfarei italiene, care a intonat simbolic „Deșteaptă-te române”. Comandantul subunității a fost locotenentul Emilian Piso.

Compania a II-a a fost integrată Armatei a V-a italiene. Două plutoane au luptat alături de o divizie franceză la Sisemoled și Valbella, un pluton a luptat la Cimone, iar altul a îndeplinit misiuni de propagandă.

Compania a III-a a fost integrată Armatei a IV-a italiene și s-a distins la Monte Grappa, în cea de-a treia bătălie.

Pe 2 iulie 1918, încurajat de efectul participării acestor voluntari, Comitetul de acțiune a cerut urgentarea constituirii Legiunii ca unitate de sine stătătoare. Opoziția din interiorul conducerii italiene a cedat abia la sfârșitul lunii august, după susținerea venită din partea mareșalului Diaz, a miniștrilor Zupelli și Bisolatti și a generalilor Cadorna și Badoglio.

Decretul de înființare și o unitate născută prea târziu

La 15 octombrie 1918, guvernul italian a emis decretul oficial de înființare a Legiunii românești. Comandant a fost numit generalul de brigadă cavaler Luciano Ferigo. Partea sedentară a unității, sub comanda colonelului Camillo Ferraioli, a fost stabilită la Albano Laziale, iar tabăra de bază la Avezzano.

Primul regiment, „Horea”, cu 80 de ofițeri și 2.600 de soldați, s-a format la mijlocul lunii octombrie 1918 și a avut garnizoana în fortul Pietralata. Înrolarea a continuat în lagărele Avezzano, Albano Laziale și Cittaducale. Primul detașament al noii legiuni a intrat pe front la 24 octombrie 1918 și a luptat până la 3 noiembrie 1918, în cadrul bătăliei de la Vittorio Veneto.

Aici stă particularitatea întregii istorii: la momentul armistițiului, Legiunea românească nu exista încă, în sens deplin, ca mare unitate pe deplin formată. Doar cele trei companii organizate anterior luptaseră efectiv până atunci, iar singura unitate formată, încadrată și echipată a Legiunii a fost Regimentul nr. 1 „Horea”.

După 13 noiembrie 1918, cei 830 de „Alpini” români au fost transferați în Legiune. Formarea a continuat până în februarie 1919, când au existat trei regimente, cu numele „Horea”, „Cloșca” și „Crișan”. Regimentele 1 și 2 au depus jurământul, angajându-se la apărarea suveranității României Mari, la Marino pe 5 decembrie 1918 și în piața Sena din Roma pe 26 ianuarie 1919.

Unitățile au fost echipate cu material italian. Fiecare batalion avea trei companii de pușcași, o companie de mitraliere, un corp de geniști și unul de grenadieri. În serviciul militar se folosea numai limba română. Educația voluntarilor urmărea dezvoltarea conștiinței naționale și înlăturarea neîncrederii față de noul aliat italian. În decembrie 1918, Petre Ugliș a redactat pentru ofițerii și subofițerii din Legiune un „Regulament de manevră și luptă al infanteriei române”, tipărit la Roma.

Numărul cererilor de intrare a fost mare: 36.712 soldați și 525 de ofițeri, dintr-un total de 60.000 de prizonieri de război de origine română.

Întoarcerea și locul ei în istoria unirii

După armistițiul de la Villa Giusti, Take Ionescu a sugerat ca Legiunea să fie trimisă în ținuturile românești aflate încă în componența Ungariei. În noiembrie 1918, Simion Mândrescu a cerut ca legionarii să plece în uniformă militară și cu armamentul din dotare. Statul Major General al Armatei Italiene a aprobat, iar unitățile au început să plece însoțite de ofițeri italieni.

Regimentul 1 „Horea” a plecat din gara Marino în ianuarie 1919 spre Taranto și a fost îmbarcat la 3 februarie 1919, cu destinația Constanța, pe vasele „Regina d’Italia” și „Meran”. Regimentul 2 „Cloșca” a părăsit Italia în martie 1919, pe vasul „Nippon”. În martie 1919, Legiunea a fost reorganizată în patru batalioane de marș, numerotate 19, 20, 21 și 22, care au existat în Italia până la 31 august 1919, când au fost desființate. Regimentul 3 „Crișan” a părăsit peninsula în aprilie 1919, iar un ultim transport semnificativ, de 1.800 de persoane, a plecat din Taranto la 19 mai 1919. Mici detașamente au rămas în Italia până la sfârșitul anului, ultimii soldați plecând în decembrie și ajungând în România la 2 ianuarie 1920.

Revenirea nu a fost lipsită de suspiciuni. În România, legionarii au fost dezarmați, iar ofițerii italieni au fost repatriați. Totuși, soldații au fost ulterior încorporați în Armata Regală Română. Regimentele au fost trimise în Transilvania și Bucovina, iar o parte dintre voluntari au participat la operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri din perioada 1918-1920.

Regimentul 1 „Horea” a fost stabilit la Deva și pus la dispoziția Consiliului Dirigent al Transilvaniei. O parte dintre „alpinii” veniți din Italia s-au instalat la Zalău, după mutarea liniei de demarcație. Mai târziu, Regimentele 2 și 3 au fost demobilizate în 1920, iar Regimentul 1 „Horea” a fost transformat în 1919 în Regimentul 97 Infanterie, cu garnizoana la Odorheiu Secuiesc.

Pentru faptele lor de arme, voluntarii români au fost decorați de autoritățile italiene. La 22 noiembrie 1918, militarii Companiei 1 române au primit „Crucea de Merit de război”. Alți voluntari au fost distinși cu „Medalia de argint” și „Medalia de bronz”, iar tuturor combatanților români din Italia li s-a conferit „Bareta Italia”. La Rovereto există și astăzi un monument comemorativ dedicat soldaților Legiunii.