Bătăliile de la Isonzo, frontul care a sfârșit la Caporetto

La 24 octombrie 1917, la ora 6 dimineața, ofensiva a pornit. Gazul de luptă fosgen a deschis breșa, iar pe frontul de la Isonzo apărarea italiană, deși superioară numeric, a început să cedeze. Până în seara de 25 octombrie, cu excepția lui Monte Matajur, apărarea italiană era nimicită. După doisprezece rânduri de lupte pe aceeași vale, frontul se rupea în cele din urmă la Bovec, Kobarid și Tolmin.

Acolo s-a încheiat una dintre cele mai sângeroase serii de bătălii din Primul Război Mondial. Douăsprezece bătălii între Italia și Austro-Ungaria, purtate de-a lungul râului Isonzo, mai ales pe teritoriul Sloveniei de astăzi, iar în rest în Italia. Timp de mai bine de doi ani, același nume a însoțit același adevăr: atacuri repetate, pierderi uriașe și un front care părea imposibil de spart.

Râul pe care Italia a ales să atace

Italia a declarat război Austro-Ungariei la 23 mai 1915, după ce se menținuse neutră. Înainte de luptele de pe valea Isonzo, marina militară a surprins flota italiană la Veneția și a bombardat-o fără a suferi pierderi.

Pe uscat, Isonzo a devenit sectorul practic pentru operațiunile italiene. Restul frontului, lung de 640 de kilometri și aproape pretutindeni dominat de pozițiile austro-ungare, oferea puține șanse. Austro-Ungaria fortificase munții înainte de intrarea Italiei în război. Iar aici stătea una dintre marile dificultăți ale campaniei: pentru a trece râul în siguranță, armata italiană trebuia să reducă pozițiile austro-ungare de pe înălțimi; dar pentru a lovi acele poziții, trebuia mai întâi să treacă râul.

Comandantul italian Luigi Cadorna a intrat în război convins că un atac frontal putea aduce străpungerea. El a ales ofensiva pe Isonzo, vizând Gorizia și Trieste, apoi ieșirea pe platoul sloven, cu direcția Ljubljana și amenințarea Vienei. Numai că războiul s-a transformat aici într-un război de tranșee, asemănător celui de pe Frontul de Vest. Între nordul Adriaticii și izvoarele Isonzoului, conflictul a devenit un război în munți.

Un șir de ofensive care nu au deschis drumul

Între 1915 și 1917 au avut loc douăsprezece bătălii. Unsprezece au fost ofensive italiene fără rezultat. Luptele au fost aproape continue, iar însăși numărarea lor a fost discutată de istorici, dar cronologia generală este limpede: prima bătălie a început la 23 iunie 1915, ultima la 24 octombrie 1917.

În prima bătălie s-a luptat greu pentru platoul de la Doberdò, între Monfalcone și Sagrado, cu miza podului de la Görz, prin care putea fi traversată valea Isonzo. Pierderile au fost de 15.000 pentru Italia și 10.000 pentru Austro-Ungaria, morți și răniți.

În a doua bătălie, ciocnirile s-au dat la Monte San Michele și Gorizia. Trupele italiene au reușit să ajungă pe o parte a platoului Doberdò, dar cu pierderi de 42.000, față de 46.000 austro-ungare.

A treia bătălie a continuat lupta pentru platoul Doberdò și a eșuat din nou în încercarea de a deschide calea spre Monte San Michele. Pierderile: 60.000 pentru Italia și 42.000 pentru Austro-Ungaria.

A patra bătălie a fost numită și „Bătălia pentru Parlament”. Generalul Luigi Cadorna voia cu orice preț o victorie, deoarece se apropiau alegerile în parlament. Încercarea italiană de a ajunge pe platoul Doberdò s-a soldat din nou cu eșec. Pierderile au fost de 41.000 pentru Italia și 57.000 pentru Austro-Ungaria.

Bătăliile care au urmat au rămas, la rândul lor, ofensive italiene fără rezultat. Atacurile au fost respinse, cu pierderi importante de ambele părți. Efortul și resursele aruncate în lupta de pe Isonzo au produs rezultate dezamăgitoare și fără merit tactic real, mai ales dacă sunt puse lângă dificultățile geografice ale campaniei. Râul era predispus la inundații, iar în anii 1914-1918 au fost înregistrate ploi record.

Caporetto, ziua în care frontul s-a rupt

Schimbarea decisivă a venit în bătălia a douăsprezecea, desfășurată între 24 octombrie și 7 noiembrie 1917, cunoscută și ca bătălia de la Caporetto. O ofensivă germano-austriacă, sub comanda generalului german Otto von Below, a fost trimisă la Isonzo. În lupte s-a aflat și locotenentul Erwin Rommel, care a contribuit la luarea a aproximativ 10.000 de prizonieri italieni și a fost decorat cu Pour le Mérite.

Factorul determinant al victoriei austro-germane a fost folosirea fosgenului. În fața gazului, soldații italieni aveau două alternative: ori mureau intoxicați, ori se retrăgeau. Breșa creată la începutul ofensivei a dus repede la prăbușirea apărării. La sfârșitul lunii octombrie 1917, trupele germano-austriece au străpuns frontul italian la Bovec, Kobarid și Tolmin. Pentru a evita încercuirea, italienii s-au retras spre valea Piave.

Linia frontului a devenit Prestreljenek – Kanin – Skutnik – Uccea – Stol – Monte Mia – Prapotnizza – Globočak – Kambresko – Ronzina – Kanalski vrh – Bate. Cursul superior al văii Isonzo a fost ocupat de austrieci. În zilele următoare a urmat una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria Italiei.

Prețul unei campanii

Bilanțul uman al luptelor de la Isonzo a fost uriaș. Pe ansamblu, aproximativ jumătate din totalul morților de război ai Italiei, circa 300.000 din 600.000, au fost suferiți de-a lungul Isonzoului. Pierderile austro-ungare au fost și ele foarte mari, în jur de 200.000.

Înainte de aceste bătălii, Italia intrase în război cu 1,3 milioane de soldați. La sfârșit, i-au mai rămas 500.000 de soldați combatanți. Numărul mare al pierderilor a fost legat și de panica stârnită în rândul soldaților. Armata austriacă a ajuns apoi până la Piave, unde a fost oprită de trupele franceze și britanice venite în ajutor și pentru reorganizarea trupelor italiene demoralizate.

Și alte comunități au plătit prețul campaniei. Peste 30.000 dintre victime au fost sloveni etnici, cetățeni ai Austro-Ungariei, dintre care majoritatea au servit în armata austro-ungară. Locuitorii sloveni din regiunea Gorizia și Gradisca au suferit și ei cu miile, fiind mutați în tabere de refugiați. În taberele italiene, unde au fost tratați ca dușmani ai statului, mii au murit de malnutriție.

Numele unui râu și urma unui eșec

Există și un detaliu care spune mult despre această campanie. Faptul că bătăliile au fost numite mereu după Isonzo, chiar și în Italia, a fost privit de unii ca un succes de propagandă pentru Austro-Ungaria. Numele râului sublinia, de fiecare dată, eșecul repetat al Italiei de a sparge această frontieră a Imperiului.

Isonzo a fost, între 1915 și 1917, locul în care planurile mari s-au lovit de munți, de apă și de fortificații. Timp de unsprezece ofensive, linia a rezistat. În a douăsprezecea bătălie, frontul s-a prăbușit.