Mata Hari, dansatoarea care a devenit simbolul spioanei fatale

În zorii zilei de 15 octombrie 1917, în șanțul de la Château de Vincennes, o femeie de 41 de ani stătea în fața unui pluton de execuție format din 12 soldați francezi. Nu a fost legată. A refuzat bandajul pentru ochi. Potrivit unei relatări contemporane, a trimis un sărut către cei care urmau să tragă. Câteva clipe mai târziu, Mata Hari, una dintre cele mai celebre femei ale epocii sale, cădea sub gloanțe, condamnată pentru spionaj în folosul Germaniei.

Dar numele sub care a intrat în istorie nu era cel de la naștere. Mata Hari fusese Margaretha Geertruida Zelle, o olandeză care își inventase cu grijă o identitate scenică exotică și care reușise, pentru un timp, să cucerească Parisul. Între această ascensiune și moartea ei stă o poveste despre ambiție, impostură artistică, război, servicii secrete și nevoia unui stat aflat în criză de a găsi un vinovat.

Pentru contemporani, ea a devenit repede imaginea femeii seducătoare și periculoase, a curtezanei care smulge secrete de stat din brațele amanților. Pentru mulți biografi de mai târziu, lucrurile au stat mult mai puțin spectaculos și mult mai tragic. Tocmai aici începe adevărata ei poveste.

Copilăria risipită și fuga spre altă viață

Margaretha Geertruida Zelle s-a născut la 7 august 1876, la Leeuwarden, în Țările de Jos. A fost primul copil al lui Adam Zelle și al lui Antje van der Meulen. În familie i se spunea „M’greet”. A avut trei frați mai mici: Johannes Hendriks, Arie Anne și Cornelis Coenraad.

Mai târziu, în jurul numelui ei s-au țesut felurite legende despre origini evreiești, malaeziene sau javaneze. Sursele invocate de biografi au ajuns însă la o concluzie limpede: părinții ei erau olandezi, iar ea nu avea origine evreiască sau asiatică. Această precizare contează fiindcă însăși Mata Hari va transforma exotismul într-un instrument de carieră.

Copilăria ei a început sub semnul bunăstării. Tatăl deținea un magazin de pălării, investise în petrol și strânsese destui bani pentru a le oferi copiilor o viață îmbelșugată, inclusiv școli exclusive până când Margaretha a împlinit 13 ani. Apoi totul s-a rupt. În 1889, tatăl a dat faliment. Părinții au divorțat. În 1891, mama a murit.

Familia s-a destrămat, iar Margaretha a fost trimisă la Sneek, la nașul ei. A studiat apoi pentru a deveni educatoare la Leiden. Nici această cale nu a durat. Când directorul instituției a început să cocheteze vizibil cu ea, nașul a retras-o de acolo. La puțin timp după aceea, a fugit la Haga.

În biografia ei, acest lanț de rupturi timpurii are o greutate aparte. Până la majorat, Margaretha trecuse deja prin prosperitate, cădere, moarte, mutări forțate și abandonarea unei pregătiri profesionale. Nimic din toate acestea nu explică singur destinul ulterior, dar arată cât de devreme a fost obligată să își caute singură ieșirea.

O căsnicie care promitea ascensiunea și a adus dezastrul

La 18 ani, a răspuns unui anunț publicat într-un ziar olandez de căpitanul Rudolf MacLeod, ofițer al armatei coloniale olandeze, aflat în Indiile de Est Olandeze și în căutarea unei soții. Căsătoria a avut loc la Amsterdam, la 11 iulie 1895. Pentru tânăra Margaretha, mariajul însemna intrarea în clasa superioară olandeză și o stabilitate financiară pe care propria familie nu i-o mai putea oferi.

S-a mutat împreună cu soțul la Malang, pe insula Java. Cuplul a avut doi copii: Norman-John MacLeod, născut în 1897, și Louise Jeanne MacLeod, născută în 1898. Din afară, această viață părea o reușită. În realitate, căsnicia s-a dovedit, potrivit surselor, o dezamăgire totală.

Rudolf MacLeod era alcoolic, o agresa fizic și o învinovățea pentru propriile eșecuri profesionale. Întreținea pe față și o concubină, într-o practică acceptată social în Indiile de Est Olandeze ale vremii. La un moment dat, Margaretha s-a mutat cu copiii la familia lui Van Rheede. În această perioadă, prietenii din Țările de Jos își aminteau că ea le scria și le spunea că și-a luat numele de Mata Hari, cuvânt care în limba locală însemna „soare”, literalmente „ochiul zilei”.

La insistențele soțului, s-a întors la el, dar comportamentul acestuia nu s-a schimbat. În schimb, ea a început să studieze intens cultura locală și să se apropie de un grup de dans din zonă. Va păstra din acei ani mai ales ceea ce îi putea fi util într-o reinventare viitoare: numele, decorul cultural, gesturile și aura de mister.

Lovitura cea mai grea a venit în 1899. Cei doi copii s-au îmbolnăvit grav din cauza complicațiilor legate de tratamentul sifilisului contractat de la părinți, deși familia a susținut că un servitor i-ar fi otrăvit. Jeanne a supraviețuit. Norman a murit.

Înapoi în Țările de Jos, cuplul s-a separat oficial la 30 august 1902. Divorțul s-a încheiat în 1906. Margaretha a primit custodia fiicei, Jeanne, iar Rudolf a fost obligat să plătească pensie alimentară, lucru pe care nu l-a făcut niciodată. La una dintre vizitele copilului la tatăl său, acesta a decis să nu o mai înapoieze mamei. Margaretha nu avea resursele necesare pentru a lupta juridic și a fost nevoită să accepte situația. Jeanne avea să moară mai târziu, la 21 de ani, posibil din complicații legate de sifilis.

Aceasta este, probabil, una dintre cheile biografiei sale. Înainte de a fi fost dansatoare celebră sau acuzată de spionaj, Margaretha Zelle fusese o femeie care pierduse aproape tot ce trebuia să îi dea stabilitate: familia de origine, căsnicia, un copil, apoi și controlul asupra celuilalt copil.

Parisul și invenția numită Mata Hari

În 1903, s-a mutat la Paris. La început, a lucrat ca călăreață de circ sub numele Lady MacLeod și a pozat ca model pentru artiști. Încerca să supraviețuiască. Apoi, într-un interval foarte scurt, a găsit forma de spectacol care avea să o facă faimoasă.

Până în 1904, Mata Hari devenise cunoscută ca dansatoare exotică. Succesul decisiv a venit după debutul de la Musée Guimet, la 13 martie 1905. Gabriel Astruc i-a devenit impresar personal. În acei ani, publicul european era fascinat de tot ce părea să vină din Asia sau Egipt, iar dansul modern timpuriu căuta tocmai aceste surse de inspirație. Mata Hari a înțeles perfect momentul.

Și-a construit cu grijă personajul. Pretindea că este o prințesă javaneză cu origine hindusă sacerdotală și că fusese inițiată din copilărie în arta dansului sacru indian. Mare parte din această poveste era inventată. Dar în epocă, asemenea biografii colorate erau frecvente printre artiști, iar publicul era dispus să creadă.

Pe scenă, stilul ei era provocator și calculat. Cel mai cunoscut moment al reprezentațiilor sale era dezbrăcarea treptată, până când rămânea doar cu un pieptar împodobit cu bijuterii și cu ornamente pe brațe și pe cap. La începutul carierei purta un costum mulat, apropiat de culoarea pielii; ulterior, l-a eliminat. Tocmai această combinație de erotism și decor „oriental” i-a adus succesul. Spectacolul ei a dat dansului erotic o aparență mai respectabilă și a împins mai departe un tip de divertisment pentru care Parisul avea să devină celebru.

Mata Hari poza în fotografii provocatoare, frecventa cercuri bogate și cultiva impresia de libertate totală. Pentru mulți spectatori, tocmai aerul ei de femeie venită din altă lume făcea diferența. Un ziarist francez o descria drept „so feline, extremely feminine, majestically tragic, the thousand curves and movements of her body trembling in a thousand rhythms.” Un jurnalist vienez remarca silueta ei suplă și expresia stranie, străină, a chipului.

Succesul a fost real, dar nu etern. În jurul anului 1910 apăruseră deja mulți imitatori. Criticii au început să spună că notorietatea ei se sprijinea pe exhibiționism ieftin, nu pe merit artistic. După 1912, cariera a intrat în declin. Ultimul spectacol a avut loc la 13 martie 1915. Între timp, Mata Hari devenise o curtezană de succes, cunoscută mai ales pentru senzualitate și pentru relațiile cu ofițeri superiori, politicieni și alți bărbați influenți din mai multe țări.

Aceste relații îi deschideau uși, dar, în vreme de război, aveau să îi aducă și sfârșitul.

Războiul, frontierele și jocul periculos al serviciilor secrete

În timpul Primului Război Mondial, Țările de Jos au rămas neutre. Ca supusă olandeză, Mata Hari putea traversa frontierele mai ușor decât mulți alții. Se deplasa între Franța și Țările de Jos prin Spania și Marea Britanie, iar aceste mișcări au atras inevitabil atenția.

În acea perioadă, ea era implicată într-o relație descrisă drept foarte intensă cu căpitanul rus Vadim Maslov, în vârstă de 23 de ani, ofițer al Regimentului 1 Special de Infanterie aflat în serviciul Franței. Îl numea iubirea vieții ei. Când a vrut să îl viziteze în spital, aproape de front, a avut nevoie de permisiune specială. Ca cetățeană a unei țări neutre, nu ar fi fost, în mod normal, lăsată în apropierea zonei de operațiuni. Atunci a intervenit Deuxième Bureau, serviciul francez de informații militare: i s-a spus că va putea merge dacă acceptă să spioneze pentru Franța.

Francezii credeau că ea ar putea obține informații seducându-l pe prințul moștenitor Wilhelm, fiul cel mare al Kaiserului Wilhelm al II-lea, pe care Mata Hari îl întâlnise înainte de război în contextul reprezentațiilor sale. Deuxième Bureau i-a oferit un milion de franci dacă reușea să obțină informații utile despre planurile germane. Contactul ei principal cu serviciul a fost căpitanul Georges Ladoux, care avea să devină ulterior unul dintre principalii acuzatori.

În noiembrie 1916, în timp ce călătorea din Spania la bordul vasului Zeelandia, a fost arestată la Falmouth, în Cornwall, și dusă la Londra. Acolo a fost interogată îndelung de Sir Basil Thomson, responsabil de contraspionaj în cadrul Metropolitan Police. Potrivit relatării lui ulterioare, ea a admis în cele din urmă că lucrase pentru Deuxième Bureau. A fost reținută inițial, apoi eliberată, rămânând la Hotel Savoy. Nu este clar dacă a mințit pentru a părea mai interesantă sau dacă autoritățile franceze chiar o foloseau într-un mod pe care nu voiau să îl recunoască din motive politice.

La sfârșitul lui 1916, a mers la Madrid, unde s-a întâlnit cu atașatul militar german, maiorul Arnold Kalle, și i-a cerut să îi aranjeze o întâlnire cu prințul moștenitor german. În aceeași perioadă, ea pare să se fi oferit să împărtășească secrete franceze Germaniei în schimbul banilor, deși nu este clar dacă a făcut-o din lăcomie sau pentru a obține acea întâlnire.

În ianuarie 1917, Kalle a transmis la Berlin mesaje radio despre activitatea utilă a unui agent german cu numele de cod H-21. Datele biografice se potriveau atât de bine cu Mata Hari, încât serviciul francez a identificat-o imediat. Dar exista o complicație majoră: mesajele erau codate într-un sistem despre care germanii știau deja că fusese spart de francezi. Asta a dus la suspiciunea că mesajele au fost concepute tocmai pentru a o expune și a o face arestată de francezi. Potrivit sursei engleze, generalul Walter Nicolai, șeful informațiilor armatei imperiale germane, se săturase de faptul că Mata Hari nu furniza informații reale și le vindea germanilor doar bârfe pariziene despre viața sexuală a politicienilor și generalilor francezi.

În acest punct, viața ei intrase complet în logica războiului secret. Nu mai conta că își construise faima în saloane și pe scenă. Conta că circula mult, cunoștea oameni importanți, acceptase bani și luase contact cu mai multe servicii. Într-un război al suspiciunii, era combinația perfectă pentru dezastru.

Procesul și nevoia Franței de a găsi un vinovat

La 13 februarie 1917, Mata Hari a fost arestată în camera ei de la Hotel Elysée Palace, pe Champs Elysées, la Paris. Procesul a început la 24 iulie. A fost acuzată că a spionat pentru Germania și că, drept urmare, ar fi provocat moartea a cel puțin 50.000 de soldați. Totuși, deși serviciile franceze și britanice o suspectau, niciunele nu au putut produce dovezi clare împotriva ei.

A harlot? Yes, but a traitoress, never!

Principalul ei anchetator a fost căpitanul Pierre Bouchardon, care a și urmărit condamnarea ei în instanță. El a insistat că mare parte din identitatea Mata Hari fusese inventată și a folosit acest fapt, anume diferența dintre legenda scenică și realitatea originii sale olandeze, ca argument despre caracterul ei presupus dubios și mincinos. Margaretha a recunoscut că acceptase 20.000 de franci de la un diplomat german și fost iubit, spunând că era o despăgubire pentru bunuri confiscate de autoritățile germane. Bouchardon a susținut însă că banii erau, de fapt, plata pentru spionaj.

Între timp, căpitanul Ladoux pregătea și el cazul, prezentând toate activitățile ei în lumina cea mai defavorabilă și mergând, potrivit sursei, până la manipularea probelor.

Contextul politic și militar a fost decisiv. După eșecurile ofensivei Nivelle și marile revolte din armata franceză din primăvara anului 1917, Franța era profund zdruncinată. Țara era aproape de prăbușire sub povara războiului. În asemenea împrejurări, ideea că un spion german ar fi vinovat pentru dezastru era convenabilă pentru guvern. Iar Mata Hari, străină, divorțată, curtezană, femeie independentă și cetățeană a unei țări neutre, era o țintă ideală.

Istoricul canadian Wesley Wark a spus, într-un interviu din 2014, că Mata Hari nu a fost niciodată un spion important și că eșecurile militare franceze nu aveau legătură cu ea. Istoricul britanic Julie Wheelwright a mers și mai departe: ea nu a transmis, spunea aceasta, nimic ce nu putea fi găsit în ziarele locale din Spania. În această lectură, procesul Mata Hari spune mai mult despre anxietățile Franței de război decât despre performanța reală a acuzatei ca agent secret.

Mata Hari și-a susținut nevinovăția în mod constant. În scrisori către ambasadorul olandez la Paris, afirma: „My international connections are due [to] my work as a dancer, nothing else. Because I really did not spy, it is terrible that I cannot defend myself.” La proces, a insistat cu pasiune că simpatiile ei erau de partea Aliaților și și-a declarat dragostea pentru Franța, patria ei adoptivă.

Unul dintre cele mai grele momente a venit din partea lui Vadim Maslov. Când i s-a cerut să depună mărturie pentru ea, a refuzat și a spus că nu îl interesa dacă va fi condamnată. Când Mata Hari a aflat, a leșinat.

Apărarea ei, asigurată de avocatul Édouard Clunet, s-a lovit de obstacole aproape imposibile. Nu i s-a permis să îi interogheze pe martorii acuzării și nici să își examineze direct propriii martori. În sala de judecată, faptul că era femeie, curtezană și stăpână pe propria imagine a fost folosit împotriva ei. Bouchardon spunea despre ea că este tipul de femeie născută pentru a fi spion.

După execuție au circulat informații că ar fi mărturisit spionajul în favoarea Germaniei. Dar sursa engleză subliniază limpede că nu a făcut o asemenea confesiune. În 2001, documente din arhivele MI5 au fost folosite de Fundația Mata Hari pentru a cere guvernului francez reabilitarea ei, susținând că dosarul de condamnare ridica suficiente îndoieli. Argumentul era nu că ar fi fost neapărat complet inocentă în orice împrejurare, ci că nu fusese marele spion a cărui activitate ar fi trimis la moarte mii de soldați.

Numele care a rămas după moarte

Execuția din 15 octombrie 1917 a închis viața Margarethei Zelle, dar a deschis legenda Mata Hari. Trupul ei nu a fost revendicat de familie și a fost folosit pentru studiu medical. Capul i-a fost îmbălsămat și păstrat la Muzeul de Anatomie din Paris, de unde avea să dispară mai târziu. În 2017, armata franceză a declasificat dosarul ei sigilat și alte documente conexe, în total 1.275 de pagini, la o sută de ani de la execuție.

Între timp, numele ei a depășit de mult cazul judiciar. Povestea dansatoarei exotice care își folosește seducția pentru a obține secrete militare a făcut din Mata Hari un arhetip durabil al femme fatale. Cărți, filme și alte opere i-au reluat figura, adesea amplificând exact acele elemente pe care procesul și presa franceză le transformaseră deja în spectacol.

Dar dincolo de mit rămâne o biografie mult mai neliniștitoare. O femeie care și-a inventat o identitate pentru a supraviețui și a urca. O femeie care a circulat într-o Europă în care granițele, saloanele și paturile puteau deveni, peste noapte, spații ale suspiciunii. Și o femeie pe care statul francez, aflat într-un moment de slăbiciune extremă, a putut să o transforme în explicație convenabilă pentru propriile eșecuri.

Poate tocmai de aceea cazul ei continuă să fascineze. Nu fiindcă ar lămuri perfect ce a fost Mata Hari, ci fiindcă arată cât de ușor, într-o epocă a fricii, legenda poate învinge proba, iar imaginea publică poate cântări mai greu decât adevărul greu de demonstrat.