Masacrul de la Siculeni, noaptea care a pornit exodul spre Moldova

În întunericul nopții înzăpezite de 7 ianuarie 1764, aproximativ 1.300 de soldați austrieci au înconjurat satul Siculeni. Secuii adunați acolo veniseră să protesteze și să negocieze. Nu au opus rezistență armată. Trupele conduse de colonelul Carato, aflat sub ordinele generalului Josip Siskovics, au atacat satul cu tunurile.

Au murit peste 200 de secui, între victime aflându-se femei și copii, iar alte câteva sute de oameni au fost arestați. Numărul exact al celor uciși nu este cunoscut. Vechile lucrări istorice au indicat între 200 și 600 de victime, în timp ce un raport oficial consemna numai 177. Masacrul avea să primească un nume construit ca o sentință: Siculicidium, în latină „uciderea de secui”.

O frontieră și două înțelegeri ale libertății

Conflictul începuse cu organizarea militară a Transilvaniei. În octombrie 1761, generalul Adolf von Buccow a înaintat Curții imperiale de la Viena proiectul unor regimente secuiești și românești pentru paza frontierei. În aprilie 1762, Maria Terezia i-a acordat puteri depline pentru punerea planului în practică. Regimentele urmau să fie mai puțin costisitoare decât vechile formațiuni și să nu mai funcționeze după modelul tradițional prin care serviciul militar le asigura secuilor privilegii.

Pentru Curtea de la Viena, obligația militară a secuilor avea un temei în Diploma Leopoldinum din 1691. Pentru secui însă, serviciul la granița sud-estică fusese legat timp de secole de libertăți politice. Ei cereau restabilirea autonomiei administrative și judecătorești, scutirea de impozite, respectarea legilor tradiționale și garanția că nu vor fi trimiși să lupte în afara Transilvaniei. Unitățile lor trebuiau, în viziunea lor, să fie conduse de ofițeri secui.

În joc nu era, așadar, simpla înscriere într-un regiment. Noua organizare amenința legătura dintre obligația militară și vechile libertăți. Când revendicările nu le-au fost acceptate, secuii au invocat în repetate rânduri posibilitatea emigrării în Moldova.

Recrutarea care a aprins împotrivirea

Recrutarea s-a făcut parțial voluntar și parțial prin forță. La începutul lunii septembrie 1762, protestele au cuprins Scaunul Odorhei. Locuitorii evitau recrutorii sau refuzau deschis înrolarea, mai întâi în sate, apoi în Odorhei, Vlăhița și Zetea. Populația s-a adunat pe câmpurile din Szombatfalva, iar confruntarea a ajuns aproape de violență. Buccow a plecat fără să-și fi îndeplinit misiunea. Măsurile punitive și căutarea conducătorilor protestului nu au înfrânt refuzul.

În Gheorgheni și Ciuc, secuii au repetat aceleași cereri și au solicitat să vadă decretul regal care instituia paza frontierei. La un moment dat, o mulțime a pătruns în reședința lui Buccow cu intenția de a-l bate, iar magistratul János Bornemissza l-a salvat. La Miercurea Ciuc, generalul s-a adăpostit în Castelul Mikó. Puținii voluntari au fost lăsați ulterior să renunțe la serviciu și să predea echipamentul, dar au păstrat armele de foc, socotindu-le o compensație pentru dezarmarea de după 1711.

Preoții catolici Péter Zöld din Leliceni și István Beke din Delnița au dobândit un rol important în mișcare. În ianuarie 1763, oficialii reuniți în adunarea generală a Scaunului Ciucului au fost înconjurați de disidenți înarmați. Aceștia cereau restituirea taxelor plătite în cei 24 de ani anteriori și a contribuțiilor pentru cazărmi și alte lucrări publice. În prima jumătate a anului, o parte dintre secuii vizați de autorități au ales deja drumul Moldovei.

De la concesii la impunerea serviciului

La 6 ianuarie 1763, Maria Terezia a hotărât ca recrutarea să se limiteze la voluntari, fără să accepte însă revendicările secuilor. O comisie condusă de generalul Antal Kálnoki a reușit pentru un timp să calmeze situația în Ciuc, iar Buccow a fost îndepărtat de la organizarea regimentelor.

Josip Siskovics, sosit în martie, a pus tulburările atât pe seama nobilimii și a unor oficiali locali, cât și pe metodele forțate de recrutare și pe faptul că aristocrații ardeleni nu fuseseră recrutați. În mai, Maria Terezia i-a încredințat organizarea regimentelor, alături de János Lázár și Miklós Bethlen.

În vara anului 1763, secuii au început să se organizeze din nou și s-a propus convocarea unei adunări naționale. La 8 octombrie, un brevet imperial a stabilit statutul juridic al grănicerilor și a impus serviciul militar. Curtea urma să plătească salariile, obligațiile fiscale erau reduse cu o treime în vreme de pace și suspendate în vreme de război, iar serviciul public era limitat la construirea drumurilor. Nici aceste prevederi nu au stins conflictul.

Péter Zöld a fost chemat la Sibiu, arestat și apoi mutat în parohia Feneș, pentru a fi îndepărtat dintre secui. După eliberare s-a întors însă la Leliceni. În decembrie, autoritățile primeau informații despre câteva mii de protestatari, jumătate înarmați cu puști, ceilalți cu topoare și bâte.

Coborârea în Siculeni

În preajma Crăciunului din 1763, bărbații mobilizabili din Scaunul Ciucului s-au adunat într-o pădure sub conducerea lui Péter Zöld și István Beke. Protestau împotriva înrolării forțate și încercau, în același timp, să se ferească de comisia de recrutare. La 5 ianuarie 1764 li s-au alăturat secui din Trei Scaune.

Frigul insuportabil, lipsa hranei și amenințările militarilor austrieci i-au obligat să coboare în Siculeni. Intenția lor era să poarte de acolo negocieri cu comisia de înrolare. Două zile mai târziu, în ajunul Crăciunului Ortodox, comisia a ordonat atacarea neașteptată a întregului sat.

Trupele nu au întâmpinat rezistență armată. După atac, circa 45 dintre cei uciși, majoritatea veniți din Trei Scaune, au fost îngropați într-o groapă comună la marginea satului. Austriecii au ridicat acolo prima cruce, purtând inscripția „mândria frântă a secuilor”. Crucea a fost îndepărtată în 1783. În 1789, Zsuzsanna Cserey a așezat pe mormânt o cruce dedicată Maicii Domnului, urmată de alte monumente în 1878 și 1885.

Regimentele ridicate după tăcerea armelor

După masacru a fost instituită o comisie criminală pentru cercetarea răscoalei. Opoziția față de formarea regimentelor de grăniceri a fost eliminată, iar regimentele secuiești au fost constituite în zece săptămâni. Regimentele românești au fost organizate într-o manieră mai puțin violentă.

Noua instituție militară a amenințat autonomia satelor secuiești și drepturile grănicerilor. Comandamentul putea interveni în alegerea magistraților locali, iar grănicerii aveau nevoie de consimțământul ofițerilor pentru a se căsători și nu puteau participa la ceremonii funerare. Ofițerii au împiedicat educația în zona de frontieră, deși comunitățile au rezistat, iar regulile nu au fost aplicate întotdeauna pe plan local.

Destinele celor doi preoți au rămas legate de urmările represiunii. Convocați la scaunul episcopal, István Beke și Péter Zöld au evadat împreună la 13 aprilie 1764. Beke s-a întors în detenție. Zöld a fugit în Moldova la 29 aprilie, iar la 7 mai scria din pasul Ghimeș că urma să plece în apropiere de Bacău împreună cu secuii din Comitatul Ciuc.

Exodul și memoria unei comunități

Consecința imediată a masacrului a fost emigrarea a numeroși secui la est de Carpați. Unii s-au refugiat în comunitățile de ceangăi din Moldova, alții au ajuns în Bucovina. Au întemeiat sau au populat sate din actualele județe Suceava și Bacău, fiind adesea nevoiți să se așeze în văi înguste și în zone denivelate, deoarece terenurile cele mai bune erau deja ocupate.

Între așezările secuilor din Bucovina s-au numărat Istensegíts, astăzi Țibeni, Fogadjisten, astăzi Iacobești, Hadikfalva, astăzi Dornești, Józseffalva, astăzi Vornicenii Mari, și Andrásfalva, astăzi Măneuți. În Moldova au fost întemeiate sau populate și Pustiana, Frumoasa, Lespezi, Pârgărești, Arini, Vladnic și Luizi-Călugăra.

Amintirea nopții de la Siculeni a rămas vie. În 1891 s-a constituit comisia pentru ridicarea unui monument, finanțat prin colectă publică. Arhitectul József Tamás a oferit gratuit proiectul, executat de constructorul István Szász. Piatra de temelie a fost așezată la 10 mai 1898, iar Pasărea Turul, sculptată de Miklós Köllő, a fost montată până la sfârșitul anului. Monumentul a fost dezvelit la 8 octombrie 1905, după achitarea tuturor costurilor.

Pe placa monumentului apare cuvântul SICVLICIDIVM. Valorile literelor sale folosite drept cifre romane însumează chiar anul masacrului. Pentru secuii din Bucovina, ziua de 7 ianuarie 1764 a devenit ziua de naștere a comunității lor. Represiunea menită să încheie împotrivirea a creat, dincolo de Carpați, o nouă ramură a aceleiași comunități.