Luteranismul, ruptura care a schimbat Europa și felul de a înțelege credința

La 31 octombrie 1517, la Wittenberg, un călugăr alegea să nu mai tacă. Martin Luther a afișat 95 de teze pe ușa unei biserici, „cu scopul de a provoca adevărul“, condamnând abuzurile sistemului de indulgențe și chemând la dezbatere. Gestul părea, după obiceiul vremii, începutul unei dispute universitare. Numai că nimeni nu s-a prezentat a doua zi să-l înfrunte. În schimb, tezele au pornit singure la drum.

Au circulat repede prin Germania. Tiparul le-a multiplicat și le-a împins dincolo de locul în care fuseseră scrise. Ceea ce părea o ceartă între călugări s-a transformat într-o controversă care a depășit repede teologia, atingând ordinea Bisericii, autoritatea papei, viața politică a imperiului și felul în care omul își înțelege propria mântuire. Acolo începe povestea luteranismului, o confesiune creștină de tip protestant, bazată pe teologia preotului german Martin Luther.

În centrul ei stă o idee simplă și explozivă în același timp: mântuirea prin credință, iar autoritatea ultimă în materie de credință este Scriptura. De aici înainte, conflictul nu mai putea fi oprit ușor.

Banul din cutie și răspunsul de la Wittenberg

Scânteia nu a pornit dintr-o abstracțiune, ci dintr-o practică foarte concretă. În 1515, papa Leon al X-lea, dorind să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma, l-a însărcinat pe dominicanul Johann Tetzel să vândă indulgențe. Prin aceste indulgențe se oferea, în schimbul unei sume de bani, anularea suferințelor vremelnice datorate păcatului, după iertarea acestuia prin pocăință.

Luther s-a declarat împotriva practicii. Nu era doar o reacție morală, ci și una teologică. În 1516, el descoperise un manuscris german anonim, pe care l-a publicat sub titlul Theologia Germanica. Pe lângă text, a adăugat propriile considerente, în care îi dezaproba pe predicatorii indulgențelor pentru că profitau de lipsa de instruire a săracilor.

În spatele propagandei lui Tetzel se aflau și mari interese financiare. Arhiepiscopul Albrecht de Brandenburg voia arhiepiscopia de Mainz, iar pentru dispensele necesare trebuia să plătească papei o sumă mare de bani, aproximativ 14 000 de ducați, pe lângă taxele obișnuite. Papa i-a sugerat să împrumute banii de la familia de bancheri Fugger, din Augsburg. O bulă papală care autoriza vânzarea indulgențelor în anumite state germane devenea garanția că împrumutul va fi plătit. Jumătate din banii strânși mergeau la papă, cealaltă jumătate la familia Fugger.

Tetzel, principalul agent al lui Albrecht, era plătit să vândă aceste indulgențe. Alături de el mergea și un agent al familiei Fugger, care veghea ca partea băncii să ajungă unde trebuia. În acest context, vânzarea indulgențelor căpătase forme de reclamă agresivă. Se promitea iertarea pedepselor temporare chiar și pentru cele mai grave păcate, dacă penitentul cumpăra o indulgență. Practica, spune sursa, se depărtase de învățătura Bisericii și căpătase un contur magic.

Luther a considerat că momentul cere o reacție publică. Tetzel vindea indulgențe la Juterbock, în imediata vecinătate a Wittenberg-ului. Iar la 1 noiembrie, de Sărbătoarea Tuturor Sfinților, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credincioșilor, veniți să se închine relicvelor principelui elector de Saxa. Luther a acționat cu o zi înainte. În spatele gestului stătea și revolta față de felul în care Tetzel reducea pocăința la o tranzacție, afirmând că „îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară la cer”.

De aici înainte, miza nu mai era doar o practică abuzivă. Luther a formulat o interpretare nouă, antiscolastică, a textelor biblice, a criticat dogmele și organizarea ierarhică a Bisericii Catolice, intoleranța și comerțul cu indulgențe. Reforma lui se rezuma în două propoziții decisive: mântuirea prin credință și autoritatea exclusivă a textelor biblice.

Din disputa teologică la ruptura deschisă

La început, la Roma, lucrurile nu au fost luate în toată gravitatea lor. Papa Leon al X-lea a crezut că este vorba despre o ceartă între călugări. Dar cardinalul Thomas Cajetan, studiind dosarul în decembrie 1517, a văzut mai limpede. Nu era vorba doar de indulgențe, ci de o învățătură contrară celei oficiale: justificarea prin credință, contestarea noțiunii de merit și a magisterului infailibil al Bisericii.

Roma a cerut retragerea afirmațiilor. În februarie 1518, Luther a refuzat să retracteze și s-a adresat Romei printr-un memoriu în care cerea expunerea adevărului despre indulgențe. Chemat la Augsburg, cardinalul Cajetan i-a cerut din nou să-și retragă cele 95 de teze. Răspunsul lui Luther a devenit celebru prin logică și fermitate: se va retrage numai dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că greșește.

Conflictul se adâncea. Luther a susținut că și papa trebuie să asculte de sinod, iar sinodul de Sfânta Scriptură. Reîntors la Wittenberg, protejat de refuzul principelui elector de a-l extrăda, a lansat la 21 octombrie un apel „de la un papă rău informat către un papă care trebuie mai bine informat”, cerând convocarea unui conciliu general.

În ianuarie 1519, Carol Militz a obținut de la Luther promisiunea că va tăcea dacă nu va fi atacat. Numai că disputa de la Leipzig, ținută între 27 iunie și 16 iulie 1519, a schimbat mersul lucrurilor. În confruntarea asupra primatului papal, Luther a început să creadă că nici conciliul nu este infailibil și că numai Sfânta Scriptură garantează adevărul divin. În polemică, despre epistola Sfântului Iacob, invocată pentru necesitatea faptelor bune, s-a exprimat că este „de paie“.

Germania se dividea. O parte rămânea cu Roma, alta împărtășea ideile lui Luther. Personalități precum Ulrich von Hutten, Franz von Sickigen, Philipp Melanchthon și Silvestru de Schaumburg au trecut de partea lui. În jurul reformatorului se adunau umaniști și oameni care, la început, crezuseră că asistă doar la o dispută monastică.

În 1520, denunțat ca eretic, Luther a ridicat miza. Din cele 30 de scrieri redactate în acel an, trei au avut rol de program. În Apelul către nobilimea creștină de națiune germană despre îndreptarea stării creștine, tipărit în august 1520, ataca cele „trei ziduri” în spatele cărora se ascundea papalitatea: superioritatea puterii spirituale asupra celei lumești, dreptul exclusiv al papei de a explica Biblia și dreptul lui de a convoca sinoade. În locul lor, Luther punea preoția universală, libertatea tuturor de a explica Scriptura și dreptul întregului popor de a decide în adunări soarta Bisericii sale.

„Trebuie să te trezești, Germanie!”

În Captivitatea babiloniană a bisericii, apărută în octombrie 1520, nega caracterul sacramental al Bisericii așa cum era el înțeles de catolici și admitea numai trei Taine: Botezul, Euharistia și, într-o oarecare măsură, Pocăința. În noiembrie, în Despre libertatea creștinului, afirma că toți credincioșii sunt preoți ca rezultat al credinței lor personale în Hristos.

Răspunsul Romei a venit la 15 iunie 1520, prin bula Exurge Domine, care condamna 41 de teze și fixa un termen de 60 de zile pentru retractare. Luther a răspuns prin pamfletul Împotriva Bulei lui Antihrist, apoi a ars în public bula papală și Corpus Juris Canonici. Din acel moment, ruptura era deschisă.

Worms, excomunicarea și anii din umbră

În aprilie 1521, papa a cerut împăratului Carol al V-lea, prin bula de excomunicare, să dispună executarea lui Luther. Împăratul nu a dat curs direct cererii, ci a convocat dieta de la Worms. Acolo, oficialitățile i-au cerut reformatorului să-și retragă declarațiile. Luther a refuzat din nou, dacă nu putea fi convins prin mărturia Scripturii sau prin raționament că a greșit. Și-a menținut poziția pe această bază și a cerut ajutor de la Dumnezeu.

„Acestea-s părerile mele și altfel nu pot; Dumnezeu să-mi ajute!“

Dieta l-a declarat scos în afara legii. Asta însemna că putea fi capturat și ucis de oricine. Un edict a poruncit tuturor supușilor imperiali să-l prindă și să-l predea autorităților. Scrierile lui au fost interzise.

Însă pe drumul de întoarcere către Wittenberg, Luther a fost „răpit” de oamenii principelui elector al Saxoniei, Frederic al III-lea. Aceștia l-au ascuns în castelul de la Wartburg, unde a rămas până în 1522. În acel timp, sub numele de cavalerul Jorg, a tradus în germană Noul Testament, după originalul grecesc al lui Erasmus. Mai târziu, în 1534, a tradus și Vechiul Testament, după originalul ebraic, iar în 1535 a tipărit întreaga Scriptură în limba germană. Au urmat alte ediții, astfel încât toți germanii aveau Scriptura lor. Sursa spune limpede: acest efort a pus bazele limbii literare germane.

Aici se vede una dintre marile consecințe ale Reformei. Traducerea Scripturii în limbile naționale, ajutată de tiparniță, a schimbat accesul la textul sacru. Limba latină, moștenită în Biserică datorită influenței Imperiului Roman, încetase de mult să mai fie vorbită sau înțeleasă de majoritatea oamenilor. Faptul că liturghia și Scriptura erau în latină limita accesul la ele aproape numai clerului educat. Reforma a mutat centrul de greutate.

În luteranism, Biblia devine autoritatea finală în toate chestiunile de credință. Scriptura este socotită singura sursă infailibilă a doctrinei creștine, iar mântuirea este înțeleasă „prin har numai, prin credință numai, pe baza Scripturii numai”. Tot aici stă și una dintre rupturile decisive față de Roma: pentru luterani, tradiția există, este prețuită, dar rămâne subordonată Scripturii.

O credință nouă într-o lume care se schimbă

Ce a adus, în fond, luteranismul? Sursele pun în centru doctrina justificării. Omul este mântuit de păcate prin harul lui Dumnezeu, prin credință, nu prin meritul propriilor fapte și nu prin simpla practicare a ritualurilor. Faptele bune nu dispar din peisaj, dar își schimbă locul: ele sunt fructul credinței, nu cauza mântuirii.

Luteranismul afirmă și autoritatea exclusivă a Scripturii în materie de credință. Biblia, Vechiul și Noul Testament, este singura normă ultimă. De aici derivă și accentul pus pe citirea ei de către credincioși, în limba lor. Legătura cu divinitatea nu mai este prezentată ca depinzând de intermedierea exclusivă a preotului, pentru că Biserica este constituită în mod egal de toți credincioșii, idee numită preoția tuturor credincioșilor.

Se arată și felul în care luteranismul a înțeles tainele. Luther admitea trei: Botezul, Euharistia și, într-o oarecare măsură, Pocăința. În prezentarea de ansamblu, sacramentele afirmate de protestanți ca biblice sunt Botezul și Cuminecarea. Cultul este simplificat, împreună cu serviciul divin. Sfinții rămân modele de viață creștină, dar nu li se aduce cult.

Luteranismul a păstrat, multe practici liturgice și învățături sacramentale ale Bisericii apusene de dinaintea Reformei, cu un accent deosebit pe Euharistie. Totodată, doctrina prezenței reale a lui Hristos în Euharistie, prin unire sacramentală, este centrală pentru credința luterană. Botezul este înțeles ca lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu, iar spovedania și dezlegarea au și ele un loc bine definit în viața religioasă.

Totuși, această nouă ordine a credinței a produs și tensiuni. Istoricii insistă că individualizarea credinței putea duce la relativizare, la slăbirea regulilor și normelor. Tocmai de aceea Luther i-a cerut lui Philipp Melanchthon să întocmească un Catehism, Loci communes, pentru a da un contur acestei Biserici invizibile și a supune credința unor principii. Luther însuși s-a căsătorit cu o fostă călugăriță, Katerina de Bora, și a avut șase copii, gest în acord cu critica sa față de obligativitatea celibatului.

Reformă, război și răspândire

O mișcare care zdruncină autoritatea religioasă nu rămâne niciodată numai religioasă. În 1524, o parte din țărănimea din sudul Germaniei, Austria și Elveția, condusă de preotul Thomas Müntzer, s-a folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru declanșarea Războiului Țărănesc. În acel conflict au fost uciși 100.000 de țărani. Între Luther și Müntzer s-a produs ruptura. Luther i-a condamnat pe țăranii revoltați și a scris despre ei că sunt „turbați”, iar după război a cerut ca Müntzer să fie prins și ucis.

În același timp, Reforma prolifera și se diversifica. Au apărut alți reformatori, cu idei proprii. Nicholas Stoch și Markus Stubner, „Profeții de la Zwickau”, au predicat la Wittenberg o versiune diferită. Ulrich Zwingli a activat la Zürich și considera că împărtășania era un ritual simbolic. Martin Bucer a activat la Strassburg și a încercat să medieze între reformatori.

Luther s-a apropiat de principi și a susținut formarea unor biserici teritoriale. În 1525, luteranismul se răspândește în Prusia, fondată de Ordinul Teutonic. Albert a trecut la luteranism și a devenit duce al Prusiei. În 1526, dieta de la Speyer a refuzat aplicarea edictului de la Worms și a lăsat temporar prinților și orașelor libere dreptul de a-și alege religia. În 1527, în Suedia, Gustav Vasa trece la luteranism din motive economice, pentru a seculariza averile mănăstirești. În 1529, o nouă dietă condamnă ideile reformatoare, dar șase prinți și paisprezece orașe libere protestează. De aici numele de „protestanți”.

În 1530, Philipp Melanchton redactează Confesiunea de la Augsburg, document care expune ideile de bază ale credinței luterane. Ea a devenit mărturisirea de credință a luteranilor. În 1531 se constituie Liga de la Schmalkalden, în care se grupau cei nemulțumiți de abuzurile bisericii catolice și de politica împăratului Carol Quintul.

Răspândirea nu s-a oprit aici. În 1536-1537, Danemarca și Norvegia sunt unite de regele luteran Christian al III-lea. Luteranismul a devenit religie de stat în numeroase părți ale Europei de Nord, în special în nordul Germaniei și în Scandinavia. Bisericile luterane s-au văzut pe sine în continuitate cu Biserica apostolică și au afirmat crezurile ecumenice, precum și primele patru sinoade ecumenice. În același timp, numele de „luteran” însuși a pornit ca termen depreciativ folosit împotriva lui Luther de Johann Maier von Eck, la dezbaterea de la Leipzig din iulie 1519. Luther prefera termenul „evanghelic”.

Pacea care a recunoscut ruptura

După moartea lui Luther, conflictul a continuat. În imperiu s-a declanșat un război civil între apărătorii reformei și catolici. Dar înainte de pacea finală a existat un pas important: în 1552, armistițiul de la Passau, prin care împăratul Carol Quintul a garantat protestanților luterani libertatea de religie.

Rezolvarea politică a venit în 1555, prin pacea de la Augsburg. Ea a statuat principiul „cuius regio, eius religio”, adică a cui este conducerea, a aceluia este și religia. Nu era încă toleranță religioasă în sensul modern. Era, mai curând, recunoașterea dreptului principilor de a impune religia aleasă și supușilor lor. Cei care nu acceptau schimbarea de confesiune puteau părăsi principatul.

A fost momentul în care ruptura devenea ordine politică. Reforma nu mai era doar o dispută de doctrină. Modificase pentru secole alianțele politice și religioase ale Europei. În sud-estul Germaniei și în zona renană, diviziunea religioasă a devenit durabilă. În Scandinavia, luteranismul s-a așezat ca religie dominantă. În 1543-1550, luteranismul a cuprins orașele săsești din Transilvania și Țările Române.

În spațiul românesc, luteranii din România sunt reprezentați oficial prin două instituții: Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România, a credincioșilor de naționalitate germană, și Biserica Evanghelică Luterană Sinodo-Prezbiteriană, a credincioșilor maghiari și slovaci.

Așa se vede, în linii mari, de ce a contat luteranismul. A pornit dintr-un conflict privind indulgențele și a ajuns să schimbe raportul dintre credincios și Scriptură, dintre Biserică și autoritate, dintre religie și putere. A pus Biblia în mâna creștinilor, în limba lor. A afirmat că mântuirea vine prin credință. Și a obligat Europa să învețe să trăiască, chiar conflictual, cu o lume creștină împărțită.