Lupta de la Galați și oprirea retragerii rusești cu armele

În ianuarie 1918, la Galați, un oraș-port aflat între Siret și Prut, s-a petrecut un fapt care părea de neconceput cu puțin timp înainte: trupe române și trupe ruse, aflate până atunci de aceeași parte a frontului, au ajuns să se înfrunte cu armele în mână. Nu era o simplă ciocnire de graniță, nici un episod izolat de indisciplină. Era semnul că o alianță de război se destrămase, iar în locul ei apărea un vid de autoritate, periculos pentru front, pentru populație și pentru statul român refugiat în Moldova.

Lupta de la Galați a avut loc în ianuarie 1918 și s-a purtat între forțele armate ale Regatului României și corpuri de voluntari ruși dezertați din fosta Armată Imperială Rusă, precum și bolșevici. Românii încercau să împiedice retragerea acestora de pe linia armistițiului împreună cu echipamentul din dotare. În spatele acestei confruntări stătea o criză mult mai mare: prăbușirea disciplinei în armata rusă după revoluțiile din 1917 și transformarea unei forțe venite inițial în ajutorul României într-un pericol tot mai greu de stăpânit.

Un front ținut în viață și o alianță care se rupea

România fusese neutră în primii doi ani ai Primului Război Mondial. După semnarea Tratatului de la București din 1916, a intrat în război de partea Antantei și a declarat război la 27 august 1916. Entuziasmul începutului a fost urmat însă de dezastru. În câteva luni, Puterile Centrale au ocupat două treimi din țară, inclusiv Bucureștiul. Statul român s-a retras în Moldova, iar noua linie a frontului a fost sprijinită de trupe ruse, trimise și pentru a împiedica o invazie a Rusiei dinspre sud.

Galațiul căpăta în aceste condiții o importanță aparte. Era ultimul port de pe partea românească a Dunării și un punct vital pentru aprovizionarea teritoriului românesc rămas liber și a Basarabiei. Orașul rămânea în spatele frontului, pe teritoriul controlat de Antantă, dar această poziție, care îi dădea valoare strategică, îl transforma și într-un loc expus.

În 1917, după refacerea armatei române și cu sprijinul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot, trupele române au reușit să oprească înaintarea inamicului la Mărăști, Mărășești și Oituz. Dar în același timp, în spatele acestor succese, relația cu aliatul rus se deteriora rapid. Revoluția din februarie 1917 îl forțase pe țarul Nicolae al II-lea să abdice. Guvernul provizoriu al lui Aleksandr Kerenski a continuat războiul, însă autoritatea asupra armatei slăbea.

Ruptura decisivă a venit după Revoluția din octombrie, când Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere și a început negocieri de pace separate cu germanii. La 15 decembrie 1917 a fost semnat un armistițiu între Rusia sovietică și Puterile Centrale. Românii au negociat separat armistițiul de la Focșani, dar pe teritoriul României continuau să se afle mari mase de trupe germane și ruse, față în față, într-o situație tot mai instabilă.

Pe frontul românesc, colaborarea dintre armatele română și rusă aproape încetase. Mai mult, ea se transforma în ostilitate. O parte dintre unitățile armatei țariste începeau să simpatizeze cu Revoluția bolșevică, în ciuda opoziției propriilor conducători. Generalul Dmitri Șcerbaciov, comandantul armatei ruse de pe Frontul român, cu sediul la Socola, în Iași, pierdea controlul asupra unităților sale. Degradarea era descrisă fără ocolișuri chiar de el.

„Armatele ruse au devenit bande fără lideri, inoculate cu un anarhism violent, incapabile să mențină frontul și incapabile să organizeze demobilizarea în vederea retragerii, care fără o aprovizionare corespunzătoare este în sine o acțiune devastatoare”.

Răspunsul lui Ion I. C. Brătianu arăta cât de delicată era poziția României:

„Nu pot cere niciunui soldat român să te apere de propriile tale trupe fără să mă văd intervenind în Rusia și provocând un conflict cu noii conducători”.

Realitatea din teren făcea însă amânarea imposibilă. Soldații ruși se transformau, în multe locuri, în bande înarmate. Își ucideau uneori ofițerii, își alegeau comitete revoluționare și începeau să jefuiască, să omoare și să violeze populația civilă din România. În decembrie 1917, bolșevicii radicali din Petrograd au instigat la organizarea unei revoluții bolșevice în România și Basarabia. Au instalat tunuri care ținteau Iașul, unde se afla guvernul român în exil. La 22 decembrie 1917, soldații români au atacat o tabără de bolșevici și i-au trimis cu trenul înapoi în Rusia. A doua zi, un alt tren plin cu trupe bolșevice plecat din Odesa a fost întors din drum la Prut. În ziua următoare, la reședința folosită de regele Ferdinand I, a fost dezamorsată o bombă.

Ordinea românească și ultimatumul rusesc

În fața acestui pericol, guvernul român a luat măsuri preventive în teritoriul rămas sub controlul său. Spatele frontului a fost împărțit în opt regiuni militare: Botoșani, Fălticeni, Iași, Podu Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău și Bârlad. Jandarmeria locală a fost întărită cu unități militare, iar bandele rusești care jefuiau au fost arestate și deportate peste Prut. Grupurile mici puteau fi neutralizate relativ ușor. Problemele mari apăreau când unități întregi părăseau frontul.

Ordinele generalului Constantin Prezan erau limpezi. Nicio unitate rusă nu putea părăsi linia frontului și pleca spre Rusia fără aprobarea scrisă a înaltului comandament rus. Unitățile care se mișcau din proprie inițiativă trebuiau dezarmate. În același timp, aceleași ordine cereau ca soldații ruși să fie tratați corect și cu demnitate. Formula era foarte clară: „toți cei care trăiesc și se mută în această țară, indiferent de naționalitate, trebuie să respecte legile noastre și ordinea publică”. Marea teamă a autorităților române era bolșevizarea țării.

La 12 ianuarie 1918, tensiunea s-a apropiat de Galați. La Pechea, o delegație a Diviziei 13 Ruse s-a prezentat la sediul Diviziei 4 Române și a anunțat că, în ziua următoare, trupele ruse vor părăsi frontul și vor trece Prutul către Republica Moldova. Generalul Șcerbaciov le ordonase să rămână pe poziție, dar i s-a răspuns că soldații nu îl mai recunosc drept comandant și că vor pleca spre pământul rusesc. Amenințarea era directă: dacă românii se opun, rușii vor distruge totul în cale.

Divizia 4 Română a început pregătirile și a primit în sprijin două batalioane cu mitraliere și artilerie de la Divizia 13 vecină. La 16 ianuarie, divizia 40 rusă a pornit spre Basarabia și a trecut Prutul. A doua zi, Divizia 12 Rusă și-a început retragerea lângă Pechea, dar s-a întors pe front după ce a fost blocată de români. La 18 ianuarie, Divizia 9 a Corpului 1 de armată Siberian, comandată de generalul Eugen Iskritsky, a început să se deplaseze spre Galați, unde Divizia 10 era deja încartiruită.

Galațiul sub amenințare

Pentru Galați, situația era alarmantă. Arhivele românești consemnează cel mult 500 de militari în toate detașamentele românești din zonă. Comandantul sectorului Galați, Constantin Niculescu-Rizea, aflat la conducerea Forțelor Navale Române din acel sector, a primit ordinul de a opri înaintarea coloanelor rusești dinspre vest și de a apăra orașul.

Apărarea a fost organizată cu mijloace puține, dar pe mai multe direcții. Două companii și jumătate din Regimentul 21, așezate pe Dealul Țiglina, apărau zona de vest a orașului. În Galați se aflau un detașament de Marină și două plutoane de infanterie. Alte două mici detașamente au fost trimise la Filești, pentru a supraveghea accesul dinspre nord și dinspre est, adică dinspre Basarabia. Pe Dunăre staționau patru ambarcațiuni de patrulare, un torpilor și o barcă a Flotilei Române a Dunării. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a Infanterie din Fântânele, avea misiunea de a lovi dinspre nord și vest coloanele rusești aflate în zona dintre balta Mălina, lacul Cătușa și Siret.

Rușii erau mai numeroși și mai bine pregătiți. La 19 ianuarie, Divizia 9 rusă a trecut peste un mic detașament românesc la Șendreni și a ajuns la Movileni, unde și-a instalat artileria. O delegație rusă a mers apoi la Galați și i-a cerut lui Niculescu-Rizea să permită trecerea trupelor prin oraș spre Basarabia. Răspunsul a fost simplu: ordinul primit era să oprească acea acțiune.

Rușii au dat atunci un ultimatum. Dacă până la ora 3 după-amiaza nu li se permite trecerea, vor începe bombardamentul asupra Galațiului. Amenințarea a fost pusă în practică. Timp de 15 ore, bateriile rusești de lângă Movileni au tras asupra orașului. Obuzele au căzut în centrul Galațiului, dar pagubele au fost minime, fiindcă tirul era făcut la întâmplare. Arhivele nu consemnează victime în rândul populației civile. Primejdia cea mare, în noaptea aceea, a venit din încercarea Diviziei 10 ruse de a incendia orașul, folosind mașini umplute cu benzină, trimise în flăcări spre clădiri.

Pe 20 ianuarie, artileria română a răspuns, trăgând asupra unităților ruse de la Movileni. A doua zi, situația s-a înrăutățit. Rușii au continuat bombardamentul și au ocupat mlaștinile de la vest de lacul Cătușa. Un detașament rus puternic a reușit să captureze pe Dealul Țiglina un ofițer și 14 soldați români. Regimentul 34 rus a atacat Fileștiul. O baterie grea rusă și șase mitraliere au fost instalate pe dealul Giurgiulești, pe malul Prutului. Un batalion rusesc format din două companii de mitraliori, un detașament de cavalerie și o baterie de artilerie a trecut Prutul și a înaintat spre Galați.

În același timp, rușii au dezarmat posturile de miliție și de grăniceri români și au instalat artilerie în apropierea lacului Brateș. Infanteria rusă, precedată de patrule de cavalerie, a intrat în oraș și a fost întărită cu peste 200 de soldați de infanterie din Divizia 10 rusă. Pe Dunăre, dinspre Reni, a urcat o canonieră rusă înarmată cu un tun de 150 mm. Dinspre Giurgiulești, orașul era lovit cu obuze. Galațiul era atacat din mai multe direcții deodată.

Ziua de 22 ianuarie

Momentul de cotitură a venit pe 22 ianuarie. Românii au trecut la contraatac. Brigada 8 Infanterie, sosită de la Fântânele, a surprins trupele ruse aflate în mlaștina de la nord de Movileni. În același timp, navele românești de pe Dunăre, bateriile de pe malul sudic al fluviului și aviația română au intrat în acțiune împotriva rușilor.

Lupta a avut atunci o coordonare rar întâlnită în războiul purtat până atunci pe teritoriul României. Artileria lovea, navele sprijineau dinspre apă, aviația bombarda, iar infanteria română înainta. Pe Dealul Țiglina, infanteria a atacat la baionetă, i-a eliberat pe militarii români capturați și i-a pus pe fugă pe ruși. La Filești, detașamentul românesc a capturat două plutoane de infanterie și un grup de mitraliori.

Atacați și împinși înapoi dinspre nord și est, rușii au început să se retragă în dezordine spre sud, către Gara Barboși și podul peste Siret. Acolo s-a creat aglomerația decisivă. Artileriștii și aviatorii români au lovit masa de soldați ruși adunați în zonă. Panica s-a extins. Două regimente, 33 și 35, au fugit spre sud și s-au predat forțelor germane.

Spre sfârșitul zilei, trupele ruse rămase s-au predat la rândul lor. Au fost dezarmate și trimise peste Prut, în Republica Democrată Moldovenească. Lupta se încheiase. Orașul rămânea în mâinile românilor, iar trecerea în forță prin Galați fusese oprită.

De ce a contat această luptă

Victoria de la Galați a avut, în textele memorialistice și istorice invocate de articolul enciclopedic, o semnificație care depășește apărarea unui singur oraș. Din punct de vedere militar și politic, ea a însemnat salvarea frontului în acel punct și oprirea propagării unei stări de anarhie care amenința alte unități ruse de pe linia frontului și chiar Moldova.

Poziția Galațiului explică această importanță. Orașul era port la Dunăre și reprezenta punctul cel mai sudic de pe linia frontului, fiind situat între Siret, dincolo de care se aflau armatele Puterilor Centrale, și Prut, dincolo de care se retrăsese în dezordine o mare parte a armatei ruse. Dacă orașul ar fi fost străpuns ori destabilizat, consecințele puteau depăși cu mult cadrul local.

După victoria de la Galați, Basarabia a putut primi ajutorul armat pe care îl ceruse pentru a-și proteja populația de jafurile și crimele comise de trupele ruse aflate în retragere dezordonată. În zilele următoare au mai avut loc ciocniri între trupele ruse și cele române la Bacău, Botoșani, Mihăileni, Pașcani și Timișești. La 27 ianuarie, cea mai sângeroasă confruntare s-a produs la Fălticeni. Românii au avut 14 morți și 83 de răniți, iar rușii peste 100 de morți și 500 de răniți.

Pe 18 februarie 1918, Puterile Centrale au anulat armistițiul și au declanșat operațiunea Faustschlag, cucerind în următoarele două săptămâni cea mai mare parte a Ucrainei, Belarusului și țărilor baltice. România a fost ocolită de această ofensivă. Până la sfârșitul lunii martie 1918, trupele române intraseră în Republica Democrată Moldovenească și o eliberaseră de trupele bolșevice. La 9 aprilie 1918, Sfatul Țării a decretat unirea Basarabiei cu România. Unirea a fost recunoscută de principalele Puteri Aliate prin Tratatul de la Paris din 1920, în timp ce Rusia comunistă nu i-a recunoscut legitimitatea.

Lupta de la Galați a rămas importantă și prin felul în care a fost purtată. Ea este prezentată ca una dintre primele confruntări duse după regulile unui război modern, în care diferite arme cooperează strâns: artileria, aviația, flota și infanteria. Aviația avea atât rol de recunoaștere, cât și de sprijin prin bombardament. Flota apăra și susținea trupele de uscat. La capătul acestei coordonări, soldații au ajuns și la lupta corp la corp. Un rol important l-a avut și transmiterea informației prin telefon, care a făcut posibilă coordonarea acțiunilor.

Mai târziu, importanța victoriei a fost marcată și simbolic. La 25 mai 1921, orașul Galați a primit din partea Italiei Ordinul „Croce di guerra al valor militare”, acordat de generalul Pietro Badoglio, iar generalul francez Henri Berthelot i-a conferit Ordinul „La Croix de Guerre”. Un monument comemorativ ridicat pentru eroii luptei a fost demolat după instaurarea regimului comunist, apoi refăcut după căderea comunismului și inaugurat la 20 ianuarie 2018, la împlinirea a 100 de ani de la luptele pentru apărarea orașului.

În istoria Primului Război Mondial de pe teritoriul României, Galațiul din ianuarie 1918 rămâne astfel locul unei rupturi dramatice: clipa în care prăbușirea unei armate aliate a devenit, pentru statul român, o amenințare directă. Și clipa în care acel pericol a fost oprit printr-o reacție militară rapidă, coordonată și decisivă.