Leonello d’Este, margraful care a transformat Ferrara prin cultură

La sfârșitul lui decembrie 1441, totul se juca repede și pe muchie. Niccolo al III-lea d’Este murise, iar Leonello, fiul său nelegitim, se afla de câteva săptămâni la Milano ca ambasador. În agonia scurtă a tatălui, testamentul fusese scris. Numele succesorului era limpede: Leonello. Două zile mai târziu, pe 28 decembrie, nobilimea îl proclama conducător al Ferrarei.

Nu era o trecere liniștită. Ricarda de Saluzzo, soția legitimă a defunctului, a revendicat moștenirea în numele fiilor ei, Ercole și Sigismondo. Miza nu era doar o demnitate, ci însăși direcția unei case princiare obișnuite cu calcule dure, alianțe fragile și rivali aproape. Leonello a câștigat. Ricarda a fost redusă la tăcere și forțată să părăsească Ferrara în octombrie 1442, iar fiii pretendenți au fost exilați la curtea regelui Neapolelui în 1445.

De aici începe una dintre cele mai interesante domnii din istoria Casei de Este. Nu prin cuceriri spectaculoase, nici prin demonstrații de forță. Ci prin altceva, mai rar și mai greu de păstrat: printr-o politică a echilibrului și prin convingerea că puterea se poate întări și prin școli, biblioteci, medalii, artiști, spitale și oameni atrași la curte.

Fiul nelegitim pe care tatăl l-a pregătit pentru putere

Leonello d’Este s-a născut la 21 septembrie 1407, la Ferrara. Aparținea Casei de Este și era unul dintre numeroșii copii nelegitimi ai lui Niccolo al III-lea d’Este, născut din relația cu Stella de Tolomei, din marea familie Tolomei din Siena, descrisă în surse drept familie de bancheri foarte bogați.

A crescut la curtea tatălui său, într-un mediu care i-a oferit o educație aleasă. Tutore i-a fost Guarino din Verona, sau Guarino Veronese, figura care avea să conteze decisiv în formarea lui. Nu a primit doar instrucție livrescă. În 1422, tatăl său l-a trimis să-și completeze pregătirea militară sub îndrumarea condotierului Braccio da Montone. După moartea acestuia, în 1424, Leonello s-a întors la Ferrara și a luat parte la războiul dintre Milano și Republica Venețiană din 1425.

Acela a fost și anul în care destinul lui s-a schimbat. Fiul cel mare al lui Niccolo al III-lea, Ugo, a fost executat ca urmare a adulterului comis cu tânăra sa mamă vitregă, Parisina Malatesta, a doua soție a tatălui său. După această execuție, Leonello a devenit probabilul succesor al margrafului.

Succesiunea, însă, nu se câștiga doar prin accidentul biografiei. Trebuia construită pas cu pas. În 1429, Niccolo al III-lea, dornic să-și consolideze alianța cu Mantova, a negociat logodna lui Leonello cu Margherita Gonzaga. Termenii contractului de căsătorie au mers mult dincolo de familie: Leonello urma să fie recunoscut și declarat oficial viitorul margraf și vicar de Ferrara. La 6 iulie 1430, papa Martin al V-lea l-a legitimat ca viitor conducător al posesiunilor Casei de Este. În sursele engleze apare și ideea că tatăl său își apăra alegerea pe trei temeiuri: calitățile personale ale lui Leonello, popularitatea lui printre supuși și recunoașterea papală.

În acei ani, Leonello și-a continuat studiile de retorică, istorie, filozofie și etică sub îndrumarea lui Guarino. În 1433, când Ferrara l-a întâmpinat pe împăratul Sigismund, venit să confirme posesiunile familiei Este, Leonello a ținut un discurs în limba latină. Nu era un simplu exercițiu de curte. Era semnul unei identități politice în formare: un prinț educat în spirit umanist, pregătit să domnească și prin autoritatea minții.

Înainte de a prelua puterea, a participat și la negocierile dintre Republica Venețiană și Milano, doi vecini puternici care căutau să-l atragă de partea lor pe viitorul margraf. Aici se vede una dintre constantele vieții sale politice: Ferrara era prea aproape de marile tensiuni italiene pentru a le ignora, dar prea vulnerabilă ca să se arunce fără măsură într-o tabără.

O moștenire disputată și un tron păstrat prin echilibru

Accederea lui la putere a fost legitimă, dar nu lipsită de primejdii. După moartea lui Niccolo al III-lea, Leonello a trebuit să transforme testamentul în realitate politică. A reușit rapid. Fratele său Borso d’Este s-a îndreptat spre Reggio și Modena pentru a prelua stăpânirea orașelor în numele lui, iar pentru loialitatea sa a primit stăpânirea orașului Rovigo, care făcea parte din posesiunile familiei Este din 1438.

Leonello a păstrat ca ajutor consilierii lui Niccolo al III-lea. Gestul a fost esențial. El a asigurat continuitatea unei politici caracterizate prin echidistanță față de cei doi vecini puternici și ambițioși: Veneția, care urmărea extinderea spre continent, și Milano, care viza regiunea Romagna.

În 1443, această linie de mijloc a devenit mai greu de apărat. Papa Eugen al IV-lea a declarat război orașului Milano, guvernat atunci de Francesco Sforza, iar tensiunile dintre Milano și Veneția s-au reaprins. Casa de Este și-a pus atunci pentru o vreme speranțele în Alfonso de Aragon, rege al Neapolelui din 1442. După moartea Margheritei Gonzaga în 1439, Leonello, rămas văduv, s-a căsătorit în 1444 cu Maria de Aragon, fiica nelegitimă a regelui Alfonso. Sursele subliniază caracterul politic al acestei căsătorii și rolul ei în apropierea de Neapole.

Ferrarei i-ar fi fost ușor să devină doar o piesă împinsă de alții. Leonello a încercat contrariul. Familia Este a intermediat curând între Neapole și Milano, până la izbucnirea unui nou război între Milano și Republica Venețiană, aliată cu Florența, în 1445-1446. În ciuda insistențelor beligeranților de a și-l face aliat, Leonello a reușit să mențină o anumită neutralitate. Aceasta a permis Ferrarei să găzduiască negocierile de pace inițiate în 1447 de noul papă Nicolae al V-lea și de Florența. Inițiativa a fost suspendată prin moartea lui Filippo Maria Visconti, la 13 august 1447.

Prăbușirea puterii familiei Visconti a deschis și o fereastră de oportunitate. Ferrara a participat la împărțirea prăzii, dobândind Castelnuovo Scrivia și Copiano. În același timp, a promovat ascensiunea lui Francesco Sforza și stabilirea păcii între vecini, pace considerată esențială pentru dezvoltarea Ferrarei.

Aici se vede limpede felul lui Leonello de a domni. Nu a fost omul unei expansiuni violente, ci al unei construcții prudente. Sursele engleze merg chiar mai departe și spun că, în raport cu alți membri ai familiei, el este recunoscut în principal pentru patronajul artelor, literaturii și culturii. Influența sa asupra peisajului politic italian a trecut tocmai prin această alegere de priorități.

Concesii pentru oraș și o Ferrara care începe să se schimbe

Leonello a înțeles că o succesiune dificilă trebuia întărită și prin sprijinul oamenilor. În guvernare s-a bazat pe fratele său Borso și pe consilieri, dar a făcut și concesii poporului. Acestea au privit mai ales fiscalitatea, adică povara impozitelor: a eliminat taxa pe ovine și a redus cu o treime taxa pe cereale impusă fermierilor.

Nu sunt gesturi spectaculoase, însă spun mult despre felul în care își imagina conducerea. Autoritatea nu se sprijinea numai pe nume și pe forță, ci și pe un acord practic cu orașul și cu ținutul din jur.

În 1444 a început construirea Spitalului Santa Anna pentru cetățenii săraci. Sursele engleze îl numesc primul spital al Ferrarei. În același spirit, Leonello a comandat lucrări de asanare a văii râului Pad pentru dezvoltarea agriculturii. Terenul agricol câștigat astfel a fost scutit de taxe și, cu acordul clerului, a fost scutit și de zeciuială.

Curtea sa a sprijinit munca bijutierilor și a atras și protejat negustori venețieni, precum și bancheri și cămătari evrei. Din nou, imaginea care se conturează este aceea a unui prinț care lucrează la țesătura practică a orașului: la hrană, la bani, la comerț, la circulația meșteșugarilor și a capitalului.

Sursele engleze observă că imediat după preluarea puterii a adus la Ferrara schimbări economice, politice și culturale semnificative și fără precedent. Chiar dacă marele său prestigiu va veni din altă parte, din această politică internă se vede că idealul prințului cultivat nu era, pentru el, o podoabă fără efecte concrete.

Prințul filosof și universitatea redeschisă

În timpul vieții sale, Leonello s-a bucurat de reputația de om de stat înțelept și perspicace. Pios și învățat, a rămas apropiat de mentorul său, Guarino Veronese. A invitat la curtea sa umaniști și savanți renumiți, le-a sprijinit cercetările și chiar a participat la dezbaterile lor. În jurul lui s-a format imaginea unui prinț ideal al culturii, model de om al literelor și protector al artelor.

Un gest spune totul: la 17 ianuarie 1442 a redeschis Studio Ferrarese, oferindu-i susținerea financiară necesară și atrăgând profesori renumiți și studenți din toată Europa. Sursele engleze insistă asupra acestui moment și îl descriu drept adevăratul început al universității ca instituție deplin funcțională. Universitatea exista încă din 1391, dar fusese slabă, apoi închisă, iar tentativele de relansare eșuaseră. Abia în 1442, în acord cu comuna din Ferrara, Leonello a făcut posibilă refondarea ei efectivă.

În ianuarie 1442, o întâlnire între Leonello și comună a dus la acordul că orașul avea nevoie de o universitate. Lucrările de referință arată că un asemenea centru de învățătură avea să aducă faimă orașului, să ușureze obținerea de grade pentru localnici și să întărească economia prin sosirea studenților. Comuna a instituit o taxă pe vânzarea cărnii pentru a acoperi o mare parte din plata profesorilor, iar Leonello a contribuit financiar pentru a menține universitatea.

Data oficială a deschiderii a fost 18 octombrie 1442. Guarino din Verona a devenit profesor umanist și a rostit discursul inaugural, lăudând studiile umaniste și universitare. Până la sfârșitul domniei lui Leonello, în 1450, documentele păstrate arată doisprezece profesori în facultatea de drept și treisprezece în facultatea de arte. Universitatea devenise ceea ce Leonello și comuna speraseră.

Această investiție are greutate istorică dincolo de statistică. Ea arată cum în Ferrara puterea princiară și comunitatea urbană puteau lucra împreună pentru a transforma prestigiul cultural într-o resursă reală. Leonello nu a tratat umanismul ca pe o simplă modă de curte, ci ca pe un instrument de construcție publică.

În jurul său, umaniștii au elaborat și o reflecție despre rolul culturii la curte. Angelo Decembrio, umanist și savant milanez mutat la Ferrara în 1438, a scris înainte de 1447 lucrarea De Politia Litteraria Variisque Poetae Virgilli Laudbibus, un dialog în trei volume, la care s-au adăugat mai târziu încă patru cărți. În ea, Ferrara și curtea de Este apar ca un spațiu al rafinării literare, iar biblioteca drept unul dintre semnele majore ale acestei investiții princiare în cultură.

Biblioteci, medalii și artiștii unei curți care voia să dureze

Leonello a dezvoltat biblioteca familiei, Biblioteca Estense, cumpărând cărți și comandând copii și traduceri. A continuat construcțiile, înfrumusețarea lor și realizarea de noi fortificații. A colecționat antichități și opere de artă, iar gustul său artistic era înclinat spre estetica gotică.

Nu aprecia luxul ostentativ. Se îmbrăca simplu și prefera colecția sa de opere mici: pietre gravate, intalii și medalii. Tocmai aici, în aceste obiecte de dimensiuni reduse, se vede finețea proiectului său politic și cultural. Medaliile proiectate pentru el de Pisanello între 1441 și 1444 îi purtau chipul și erau împodobite cu modele subtile și inscripții codificate, descrise de surse ca surse de speculație intelectuală. Leonello a bătut câteva mii de exemplare și le-a oferit curtenilor săi. Gestul avea să fie imitat de toți signorii, care au înțeles repede ce instrument de propagandă reprezentau aceste obiecte.

Relația cu Pisanello este una dintre cele mai vii din povestea lui Leonello. În 1435 l-a adus la curte pe Antonio Pisano, cunoscut sub numele de Pisanello. Artistul a produs opt medalii cu efigia lui Leonello, o pictură pentru Palatul Belriguardo și, de asemenea, Viziunea Sfântului Anton și a Sfântului Gheorghe. Izvoarele istorice explică și miza acestor medalii: Leonello a apelat la Pisanello pentru a fi ținut minte mult după moarte și pentru a-și arăta faima și puterea celor din prezent și din viitor.

În 1441, Iacopo Bellini, aflat la curtea din Ferrara, a câștigat concursul împotriva lui Pisanello pentru realizarea portretului margrafului. Leonello este probabil înfățișat și în rolul de donator în Madonna cu Bătrânul de Iacopo Bellini. În 1449, Andrea Mantegna, invitat la Ferrara, a pictat și el un portret al lui Leonello. Piero della Francesca a decorat castelul cu mai multe fresce, iar istoricii precizează că Leonello i-a comandat fresce cu bătălii romane celebre, mai ales luptele dintre Scipio și Hannibal.

Arhivele consemnează și lucrări comandate în jurul anului 1450 lui Roger van der Weyden, probabil prin mijlocirea lui Francesco, fiul lui Leonello trimis la curtea Burgundiei. În același timp, Leonello aducea la Ferrara meșteri și artiști din spațiul flamand. Tapiseriile flamande erau foarte căutate, iar familia Este le colecționa și chiar le realiza la Ferrara. În 1441, Leonello l-a chemat pe Pietro di Andrea pentru dezvoltarea acestei activități, alăturându-l lui Giacomo di Angelo, aflat deja la Ferrara din 1436. În 1444 au sosit la Ferrara Livino Gigli din Bruges și Rinaldo Gualtieri din Bruxelles.

În 1447 l-a însărcinat pe Angelo Maccagnini din Siena să creeze pentru cabinetul său din Palatul Belfiore un ciclu de panouri decorative reprezentând cele nouă muze. A decorat și Palatul Belriguardo, precum și sacristia Bisericii Santa Maria degli Angeli, întemeiată de tatăl său.

Legătura sa cu Leon Battista Alberti este la fel de importantă. Alberti i-a dedicat numeroase lucrări, iar potrivit specialiștilor, De re aedificatoria a fost realizată sub influența lui Leonello. El l-a sfătuit și în privința piedestalului monumentului ecvestru dedicat tatălui său, monument care a fost prima statuie ecvestră turnată din bronz în Occident după perioada antichității. Istoricii spun chiar că Leonello l-a invitat pe Alberti, în 1441, să arbitreze un concurs pentru alegerea artistului care urma să realizeze o sculptură a tatălui său.

La curte se remarca și muzicianul Pietrobono, favorizat de Leonello. Prima lui apariție este plasată în prima curte a lui Leonello, în 1441. În primul an al domniei, a primit de la margraf douăzeci de ducați de aur, iar pe la mijlocul anilor 1440 salariul său a crescut substanțial. Este încă un indiciu că această curte nu aduna cultura doar pentru podoabă, ci o organiza și o plătea.

Moartea timpurie și urma lăsată în Ferrara

Leonello d’Este a murit în 1450, la 43 de ani. Informațiile disponibile nu sunt perfect concordante asupra zilei și a împrejurării exacte: unele studii indică data de 10 octombrie 1450 și spun că a murit în Palatul Belriguardo din cauza unui abces la cap; altele indică 1 octombrie 1450 și notează că a murit subit, din cauze necunoscute. Cert este că dispariția sa a venit devreme, după o domnie de mai puțin de un deceniu.

A fost înmormântat în Biserica Santa Maria degli Angeli din Ferrara, loc de înmormântare pentru mulți membri ai familiei Este. A lăsat în urmă un fiu nelegitim, Francesco, și un fiu legitim, Niccolo, născut din relația sa cu Margherita Gonzaga. Totuși, succesiunea a mers către fratele său Borso d’Este, și el fiu nelegitim al lui Niccolo al III-lea d’Este, în ciuda instrucțiunilor testamentare ale tatălui lor, care rezervau succesiunea descendenților legitimi.

Moartea lui a însemnat și risipirea unei anumite energii culturale. După dispariția sa mai mulți oameni de litere și intelectuali au părăsit Ferrara și că această curte nu a mai putut fi egalată de succesorul său în privința dinamicii culturale. Dar fundația era pusă. Relațiile cu Neapole au continuat, iar politica de pace și de diplomație lăsase instrumente folositoare și pentru cei care au urmat.

Mai important, Leonello a dat Casei de Este un precedent. Istoricii îl numesc precursor al realizărilor din istoria familiei. El a arătat că un conducător al Ferrarei putea întări statul și prin universitate, bibliotecă, protejarea artiștilor, reforme practice și controlul propriei imagini. A domnit într-o Italie în care puterea se măsura adesea în armate și teritorii. El a ales să se măsoare și în altă monedă: în prestigiu cultural convertit în autoritate.

De aceea, portretul lui istoric rămâne atât de distinct. Condotier, politician și margraf, fără îndoială. Dar mai ales acel prinț pentru care Ferrara a devenit, în anii 1441-1450, un centru umanist în plină formare, capabil să atragă profesori, studenți, artiști și idei din toată Europa.