Bătălia de la Cârlibaba și oprirea avansului rus spre Transilvania

În ianuarie 1915, în Bucovina, totul se strângea în jurul unei văi, al câtorva înălțimi și al unui drum. Rușii coborâseră spre Cârlibaba, ocupaseră localitatea și își trimiseseră patrulele până la Ciocănești. Austro-ungarii se retrăseseră spre pasurile Rotunda și Prislop. Dacă presiunea rusă ar fi continuat, miza nu era doar pierderea unui sector de frontieră, ci deschiderea drumului spre Maramureș și amenințarea directă a Transilvaniei.

Aici, pe valea Bistriței Aurii, între Cârlibaba și cătunul Fluturica, s-a dat una dintre bătăliile iernii 1914-1915 de pe Frontul de răsărit. S-a luptat între 18 și 22 ianuarie, în viscol, la temperaturi care au coborât până la -30 de grade Celsius și prin zăpadă înaltă până la 2 m. La capătul acestor zile, Dubla Monarhie a recucerit localitățile și a respins trupele ruse, aflate inițial în ofensivă.

Frontiera care nu putea fi pierdută

În iarna 1914-1915, armatele ruse și austro-ungare se aflau în contact în zona Carpaților. În nord, Fortăreața Przemyśl încă rezista în spatele liniilor inamice, dar armata rusă o ocolise și continua să împingă spre vest trupele Dublei Monarhii.

În extremitatea sudică a Frontului de răsărit, trupele lui Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin se retrăgeau în vestul Bucovinei. În coridorul dintre Carpații Maramureșului și Bucovinei și Carpații Moldo-Transilvani, Divizia 71 Infanterie rusă, împreună cu câteva unități de cazaci de dimensiunea unei divizii, forțaseră retragerea trupelor austro-ungare formate din Divizia 54 de infanterie, condusă de generalul Schultheisz, și din grupul colonelului Eduard Fischer.

Pericolul era limpede. Rușii puteau avansa spre Maramureș pe linia Borșa-Sighet. La fel de gravă era și perspectiva împingerii trupelor austro-ungare dincolo de Vatra Dornei prin Pasul Tihuța, o eventualitate considerată de neacceptat și din cauza atitudinii pe care ar fi putut să o ia România.

La 6 ianuarie 1915, rușii au ocupat Câmpulung Moldovenesc, iar la 9 ianuarie Iacobeni. La 12 ianuarie au lansat un atac prin învăluire împotriva trupelor lui Schultheisz, care s-au retras de pe pozițiile de pe Lucina spre trecătorile fortificate Rotunda și Prislop. Pe 16 ianuarie, rușii au ocupat și zona Cârlibabei. Apoi s-au oprit pentru a-și consolida pozițiile pe valea Bistriței Aurii, la aproximativ 4 km în amonte de Cârlibaba, și pentru acțiuni de cercetare-recunoaștere.

Tocmai această oprire a devenit momentul critic. Înaintarea rapidă a rușilor și retragerea austro-ungarilor făcuseră posibilă ocuparea Vatra Dornei și a restului arealului de nord al graniței dintre Austro-Ungaria și Regatul României. Pentru guvernul ungar condus de contele István Tisza, perspectiva era alarmantă. În aceste condiții, contraofensiva de-a lungul Carpaților, pregătită pentru începutul anului 1915, a primit și un obiectiv precis în acest sector: alungarea rușilor din Bucovina.

Marșul prin Prislop

Pentru întărirea aripii drepte au fost trimise trupe suplimentare, printre care și legionari polonezi. Batalioanele lor au fost scoase după 10 ianuarie din dispozitivul de la Ökörmező și îndreptate spre front pentru a constitui o rezervă operativă pentru trupele lui Schultheisz.

La 16 ianuarie au sosit cu trenul la Borșa. Între 17 ianuarie și dimineața zilei de 18 ianuarie au traversat Pasul Prislop în condiții foarte grele: temperaturi de -28 de grade Celsius, zăpadă între 1 și 2,5 m, fiecare combatant purtând aproximativ 30 kg de echipament de iarnă.

Lovitura destinată să rupă pozițiile ruse de pe valea Bistriței Aurii le-a fost încredințată acestor trupe, coordonate în zonă de comandantul Regimentului 2 Infanterie, Zygmunt Zieliński. Ele urmau să fie sprijinite de trupe austro-ungare. Acoperirea a fost asigurată la sud-vest dinspre Pasul Rotunda și la nordul văii Bistriței dinspre Muntele Zambroslăviile.

Din punctul de vedere al dinamicii luptei și al tacticii, rolul legionarilor polonezi a fost semnificativ. Ei au fost vârful de atac și autorii concepției tactice care a dus, pe plan local, la succes.

Fluturica, poziția care bloca valea

Rușii veniseră peste Obcina Mestecăniș prin Pasul Lucina, ca parte a efortului de a ajunge în valea Bistriței Aurii. Odată ocupată Cârlibaba, trimiseseră patrule până la Ciocănești. Coborând din Prislop, trupele poloneze s-au dispus pentru luptă în patru coloane, iar cavaleria a fost destinată să lupte pe jos, ca infanterie.

La 18 ianuarie, în jurul orei 14, s-a produs primul contact cu inamicul, într-o zonă unde valea se îngusta înainte de confluența cu Țibăul. În dreapta frontului austro-ungar se aflau unități din Divizia 54, iar în stânga grupurile maiorilor Scholz și Salamon.

După intrarea în dispozitiv în preajma unui șir de clădiri, polonezii maiorului Żegota-Januszajtis au atacat de-a lungul drumului și au pus pe fugă patrulele ruse din Regimentul 284. Dar mai departe, lângă Fluturica, unde se aflau înălțimile dominante, avansul lor a fost oprit. După o cotitură a drumului au dat peste poziții defensive create pe pante abrupte și stâncoase, camuflate și apărate de mitraliere grele, lângă cota 976.

Un mic grup de polonezi a reușit totuși să se infiltreze pe stânga văii, pe unul dintre versanții muntelui Bretila. De acolo puteau vedea pozițiile ruse. În noaptea de 18 spre 19 ianuarie, un pluton de cercetași polonezi, în costume de camuflaj, a continuat infiltrarea peste apa Țibăului spre Fluturica. La marginea cătunului, pe șosea, s-a angajat într-un schimb de focuri cu avangarda rusă. După un scurt atac, cercetașii s-au retras la pozițiile proprii.

Decizia de pe Măgura

A doua zi, problema era clară: cum putea fi spartă poziția care apăra defileul și bloca drumul spre Fluturica? Generalul Schultheisz recomanda un atac frontal. Maiorul Marian Żegota-Januszajtis a ales altceva. Împotriva ordinelor superiorului său, a decis să ducă atacul prin flancul drept al poziției întărite, peste muntele Măgura, cota 1276, din Munții Suhard.

Pentru manevră au fost alocate două companii de infanterie din Batalionul I al Regimentului 2 și două baterii de artilerie. Dacă mișcarea izbutea, un al doilea batalion urma să pornească la asalt. Alte trei companii rămâneau în perimetru.

Ofensiva a reînceput în primele ore ale dimineții de 19 ianuarie 1915, după o regrupare care a însemnat și acoperirea breșei din aripa stângă dintre unitățile Legiunii și grupul maiorului Scholz, aflat pe cota 1365. În zori, căpitanul Strzelecki și oamenii săi au pornit flancarea dinspre sud-vest, precedați de un pluton de combatanți camuflați cu cuverturi albe, care deschidea drumul prin zăpadă.

Ascensiunea a durat cinci ore. S-a făcut prin peste 2 m de zăpadă, prin pădure deasă, printre copaci căzuți și râpe. Protecția artileriei a fost asigurată de un escadron de cavaleriști, iar un al doilea a acoperit momentul crucial al urcării infanteriei pe măgură. În jurul orei 12, după ce a trecut de vârf neobservată, gruparea de atac a ajuns la 20 de pași de pozițiile ruse. Atunci a fost observată.

A urmat un schimb de focuri la distanță foarte mică, apoi două ore de tiruri reciproce și, pe alocuri, lupte corp la corp. În jurul orei 14, rușii au încercat să ocolească aripa dreaptă a atacatorilor, ceea ce le-ar fi tăiat legătura cu șoseaua din amonte și cu trupele amice. Polonezii au reușit să dejoace manevra. Curând, cele două baterii de artilerie au fost puse pe poziții, iar focul a fost dirijat de observatori aflați în locuri convenabile. În jurul orei 16, poziția a fost cucerită și rușii s-au retras.

Generalul Schultheisz a rămas sceptic și a ordonat doar păstrarea pozițiilor peste noapte. Printre pierderile polonezilor s-a numărat și comandantul acțiunii, căpitanul Strzelecki. Comanda a fost preluată de locotenentul Kazimierz Kuta.

Trei zile pentru o victorie

La 20 ianuarie, în jurul prânzului, rușii au încercat să recucerească cota pierdută. Au atacat prin învăluire aripa dreaptă a grupării de atac, în timp ce aripa stângă era fixată de focuri intense. În acel moment, soldații Diviziei 54 austro-ungare au început să se retragă, iar dispozitivul polonez a trebuit să se curbeze pentru a evita deschiderea unei breșe.

Trupele poloneze au rezistat până la sosirea rezervelor. Cu o forță de mărimea a două batalioane, I și II din Regimentul 2, ofensiva a fost reluată. Polonezii au coborât spre Fluturica, au luat podul peste Bistrița, au intrat în capătul localității și au obligat trupele ruse să-și părăsească pozițiile defensive fortificate din amonte de cătun, lângă cota 976. După reluarea asaltului, soldații Diviziei 54 care se retrăseseră au revenit la contraatac. Unele unități au trecut creasta dealului și s-au oprit la 2 km sud-vest de Cârlibaba Nouă. În tot acest timp, grupurile Scholz și Salamon, aflate la cotele 1365 și 1356, nu au intervenit în luptă.

La 21 ianuarie, rușii au încercat din nou să-și recapete pozițiile de pe ambele maluri ale Bistriței Aurii. Au atacat unitățile poloneze din vecinătatea Fluturicii cu sprijinul a două baterii de artilerie. Focul a durat întreaga zi. Legionarii au respins atacul și și-au menținut poziția, deși una dintre mitralierele lor grele a fost distrusă. Spre seară însă, canonada redusese puterea Regimentului 2. Batalionul maiorului Marian Żegota-Januszajtis, epuizat, a fost retras în rezervă și înlocuit cu Batalionul III al căpitanului Kazimierz Fabrycego, sprijinit de Batalionul 29 austro-ungar de Landsturm.

Pe 22 ianuarie, comandanții ruși au decis retragerea. Pozițiile din Fluturica și Cârlibaba li se păreau foarte greu de apărat și expuse la încercuire. Regimentele 284 și 282 de infanterie au părăsit pozițiile spre nord, în direcția Seletin. Retragerea s-a făcut în grabă și în confuzie. Rușii au lăsat în urmă o cantitate considerabilă de muniție, folosită mai târziu de legionari, precum și echipament militar. Unele posturi ruse nu au fost informate despre retragere și soldații lor au fost luați prizonieri. În aceeași zi, o patrulă poloneză a putut înainta 10 km dincolo de Cârlibaba fără să mai întâlnească vreo urmă a rușilor.

După luptă

Retragerea rusă a lăsat în mâna polonezilor 300 de prizonieri. În dimineața zilei de 23 ianuarie 1915, principalele forțe poloneze au intrat în Cârlibaba. Tot atunci, în apropierea Bisericii romano-catolice Sfântul Nicolae, au fost îngropați căpitanul Strzelecki și alți legionari morți în luptele pentru câștigarea localității.

Efectele victoriei s-au văzut imediat și mai larg decât în perimetrul satului. Securizarea înălțimilor dominante de la Fluturica s-a resimțit spre sud, unde trupele austro-ungare dintre Vatra Dornei și Mestecăniș erau supuse unor atacuri grele și riscau să fie învăluite prin ambele flancuri. Aceste atacuri s-au oprit pe 20 ianuarie, odată cu declanșarea și dezvoltarea bătăliei de la Cârlibaba în spatele rușilor.

Câștigarea luptei, recucerirea localităților și respingerea rușilor au reprezentat un moment cheie. Avansul armatelor imperiale ruse către Transilvania a fost oprit. Totodată, s-a deschis calea pentru ofensiva austro-ungară care a urmat, în care 50.000 de soldați aflați sub comanda generalului von Pflanzer-Baltin au încercat să recâștige Bucovina și Pocuția, pornind de pe linia Iasinia-Cârlibaba-Vatra Dornei.

Victoria a avut și o urmare practică, de durată. Lipsa unei legături feroviare directe spre Bucovina fusese o problemă gravă pentru armata austro-ungară. De aceea s-a considerat că o cale ferată de la Borșa la Iacobeni, prin Pasul Prislop și apoi pe valea Bistriței, ar fi un avantaj strategic și militar important. Lucrările au început la 15 februarie 1915 și au durat până la 1 mai 1916. Au fost folosiți 4000 de prizonieri de război ruși și localnici din zonă. La Cârlibaba, Prislop și Iacobeni au fost înființate tabere militare pentru consolidarea frontului și apărarea noii linii, care a funcționat până în decembrie 1918.

Privită retrospectiv, bătălia a fost legată și de o eroare rusă. După ocuparea inițială a Cârlibabei, temporizarea ofensivei a ajutat orientarea în teren, consolidarea pozițiilor și aducerea armamentului greu și a rezervelor, dar strategic a costat mult. Oprirea a oferit austro-ungarilor singura soluție posibilă: să încerce stoparea acțiunii ruse și să transforme retragerea într-o contraofensivă.

Cârlibaba a rămas și un loc de memorie. Este unul dintre puținele locuri în care au luptat Legiunile poloneze în ceea ce este astăzi România și singurul de pe actualul teritoriu românesc unde impactul lor a fost semnificativ. În 1932 s-a ridicat aici un monument comemorativ, refăcut în 2007. O placă în limbile poloneză și română amintește numele unor soldați polonezi morți în bătălie și înmormântați aici într-o groapă comună: căpitanul Stanisław Strzelecki și legionarii Józef Dzierża, Wilhelm Goll, Jan Grochowski, Józef Krzaśnik, Wojciech Matula, Jan Milewski, Konstanty Parszywka, Józef Pluta, Jan Skulak, Józef Tomasik, Michał Zaraza.