Ion Luca Caragiale, scriitorul care a dat scenei românești oglinda ei cea mai tăioasă

În noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București, o comedie nouă cunoștea un succes extraordinar. Cu puțin înainte, autorul ei o citise la aniversarea Junimii, la Iași, însoțit de Titu Maiorescu. Acum, în prezența reginei, O scrisoare pierdută își găsea publicul și, odată cu el, își consolida locul în literatura română. Această izbândă era rezultatul a ani de gazetărie, de sărăcie, de muncă administrativă, de teatru învățat din culise și de observație atentă a oamenilor. Caragiale nu provenea dintr-un mediu liniștit și nici dintr-o carieră lineară. Venețian o viață în care a trebuit, de foarte devreme, să se ocupe de casă, să scrie, să se certe, să se apere.

De aceea, povestea lui Ion Luca Caragiale nu este doar istoria unui mare dramaturg. Este și istoria unui om care a trecut prin redacții, prin cancelarii, prin berării, prin tribunale, prin cercuri literare și prin exilul voluntar de la Berlin, lăsând în urmă o operă pe care George Călinescu o va socoti drept a celui mai mare dramaturg român. Caragiale a scris doar nouă piese, dar, după cum indică sursele, a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor.

Drumul din culise

Ion Luca Caragiale s-a născut în 1852, în satul Haimanale, localitate care astăzi îi poartă numele. Era primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Familia tatălui, cu Luca, Costache și Iorgu, provenea dintr-un mediu legat de teatru, de migrație și de slujbe diferite. Ștefan, bunicul, fusese bucătar în suita lui Ioan Vodă Caragea. Tatăl, atras de teatru, se căsătorise mai întâi cu o actriță și cântăreață, apoi întemeiase o familie statornică alături de Ecaterina.

Copilăria și școala lui Caragiale se leagă de Ploiești. A învățat mai întâi cu părintele Marinache, la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, apoi la Școala Domnească, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Mai târziu a urmat clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești și a terminat clasa a V-a liceală la București. Dintre toți dascălii, pe Bazil Drăgoșescu și l-a amintit cu recunoștință.

Dar adevărata atracție a adolescentului Iancu era alta. Înainte de debutul literar, fusese fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă. În 1868, cu autorizația tatălui, a început să frecventeze Conservatorul de Artă Dramatică, unde unchiul Costache preda declamația și mimica. Părea începutul unei cariere de actor. Numai că în 1870 proiectul s-a frânt. El a fost nevoit să abandoneze actoria, iar în același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Lovitura fusese și una de familie. După moartea tatălui, tot în 1870, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic pentru el, mama și sora sa. Din acest punct, el nu-și mai permitea doar visuri literare sau teatrale. Trebuia să muncească, să găsească slujbe, să se mențină pe linia de plutire. Această intrare timpurie în realitatea concretă avea să-l formeze.

Gazetarul care își caută vocea

În anii următori, Caragiale a intrat aproape simultan în lumea presei și a teatrului. În 1871 este numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, la propunerea lui Mihail Pascaly. Acolo îl cunoaște pe Eminescu, care era și el sufleor și copist. Pentru Caragiale, culisele nu erau o margine a vieții literare, ci locul unde învăța mecanismele scenei, ritmul replicii, felul în care publicul primește sau respinge o piesă.

Din 1873 până în 1875 colaborează la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar. Începutul activității sale gazetărești este legat și de Telegraful, apoi de Revista contemporană, de Alegătorul liber, de Claponul, de Unirea democratică. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, ajunge conducător al ziarului Națiunea română, scos la propunerea lui Frédéric Damé. Ziarul este suprimat după numai șase săptămâni.

El nu se oprește. În decembrie 1877 începe colaborarea la România liberă, unde publică foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. Între 1878 și 1881 lucrează la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. În paralel, începe să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu, și să citească din scrierile sale.

Aici se produce o cotitură importantă. La 1 februarie 1880, Convorbiri literare publică Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în cercul Junimii, Caragiale citește O noapte furtunoasă, apoi piesa apare în 1879. Sprijinul Junimii, între debutul său în dramaturgie și 1892, este esențial. Nu îl scutește de atacuri, dar îi oferă cadrul în care opera lui începe să fie văzută ca literatură majoră.

Gazetăria nu a fost pentru Caragiale o îndeletnicire secundară. Sursele arată limpede că și-a asumat-o ca pe o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea relelor. A scris articole politice, foiletoane, reportaje, interviuri, schițe. A colaborat până la capătul vieții la publicații prestigioase și la altele mai obscure. Această muncă întinsă pe decenii a înnobilat, după formularea sursei, genul publicistic.

Revizorul de la Piatra Neamț și Pitești

În 1881, Caragiale se află într-o situație dificilă, fără serviciu. Reușește să obțină postul de revizor școlar pentru județele Neamț și Suceava, cu reședința la Piatra Neamț, începând cu 1 octombrie 1881. Revizoratul școlar depindea direct de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și presupunea inspecții, anchete, conferințe ale învățătorilor și participare la activitatea culturală. Era o funcție administrativă, dar și una de contact direct cu societatea locală.

După aproape cinci luni, cere să fie mutat în aceeași calitate la circumscripția Argeș-Vâlcea. Transferul este aprobat prin decret la 22 februarie 1882, iar reședința devine Piteștiul. Acolo locuiește, în cea mai mare parte a timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada Șerban Vodă, un local central de categoria I, cu sală de spectacole, club, bar, cafenea, cofetărie și grădină de vară cu scenă și ring de dans. Pentru un om de teatru și de observație socială, acesta era un loc unde viața se concentra intens.

La Pitești are cunoscuți apropiați, între care Ion Trifonescu, Toma Trifonescu și Ion Rădulescu. Dar mai important decât rețeaua de relații este ce se petrece în plan literar. În perioada revizoratului de la Pitești, Caragiale definitivează capodopera sa, O scrisoare pierdută. Premiera are loc la 13/25 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București.

Revizoratul de la Pitești încetează în primăvara sau vara lui 1883. După aceea, Caragiale revine de mai multe ori în oraș, inclusiv în etapa directoratului său la Teatrul Național și, mai târziu, în 1908, când îl însoțește pe Take Ionescu într-un turneu electoral. Anii 1881-1883 rămân însă importanți, arătând un Caragiale prins între obligația de funcționar și maturizarea sa ca dramaturg.

Succes, huiduieli și ruptura cu Junimea

Anul 1884 aduce triumful cu O scrisoare pierdută. Anul următor aduce o altă scenă, cu totul diferită. La 8 aprilie 1885 are loc reprezentația comediei D-ale carnavalului, piesă premiată la 25 ianuarie 1886, dar fluierată la premieră. În viața lui Caragiale, succesul și respingerea merg adesea împreună. Publicul îl ridică și îl lovește cu aceeași rapiditate. Criticii îl laudă și îl acuză de imoralitate. Niciuna dintre reacții nu îl scoate din luptă.

Titu Maiorescu intervine decisiv în apărarea lui. În studiul Comediile d-lui I. L. Caragiale, îl apără de acuzația de imoralitate și fixează un punct esențial pentru înțelegerea operei sale: realismul tipurilor și al mediului social. Formularea lui a rămas celebră:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.

Totuși, relația cu Junimea, atât de importantă pentru afirmarea lui, nu rezistă. De la sprijinul constant al lui Maiorescu și al Convorbirilor literare, Caragiale ajunge, în 1892, la ruptura deschisă. Conferința Gaște și gâște literare, ținută la Ateneu, împotriva Junimii, și articolul Două note duc la despărțirea de Titu Maiorescu și la încetarea colaborării la Convorbiri literare. Ruptura a fost definitivă în acel moment, deși relația se va mai încălzi târziu, la Berlin, printr-o telegramă de felicitare trimisă de Caragiale lui Maiorescu în 1908.

Această istorie a apropierii și a despărțirii spune mult despre Caragiale. El a fost sprijinit intens, dar a rămas o fire independentă, dificilă, imprevizibilă, după cum îl vedeau contemporanii. În surse apare și această dualitate: ironist și farsor, dar și sentimental. Chiar el spunea: „Eu sunt un sentimental, domnule!”

Director, conferențiar, patron de revistă

La 2 iulie 1888, Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, hotărăște: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. Acesta avea doar 36 de ani. Deschide stagiunea la 1 octombrie 1888 cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty. Caragiale dovedește resurse de organizator și energie. Dar nu este sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai vremii și este „sabotat” de unele ziare bucureștene. În 1889 demisionează, înainte de începerea stagiunii următoare.

Viața lui personală se așază și ea în acești ani. La 7-8 ianuarie 1889 se căsătorește cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly. Din această căsătorie se nasc Ioana și Agatha, amândouă pierdute de timpuriu, apoi, la 3 iulie 1893, fiul Luca Ion. Mai înainte, la 12 martie 1885, se născuse Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, pe care Caragiale îl declară la oficiul stării civile.

În 1890 este profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe. Din 1892 începe să conferențieze la Ateneul Român. Ține conferințele Gaște și gâște, apoi, la 9 mai 1893, la clubul muncitorilor, vorbește despre Prostie și inteligență, iar la 15 martie 1896, la Buzău, prezintă conferința Prostie, „în fața unei colosale adunări”. Din 1898 interpretează la Ateneu unele dintre Momentele sale, iar presa bucureșteană înregistrează cu entuziasm lecturile lui literare.

În ianuarie 1893 înființează revista umoristică Moftul român, cu subtitlul polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Revista devine ilustrată, publică caricaturi și, prin schițele lui Caragiale, se dovedește și un organ literar. Cu întreruperi, apare până în 1902. Această publicație surprinde perfect una dintre vocile lui Caragiale: aceea care transformă moftul, fleacul ridicat la rang de principiu, într-un diagnostic social.

Scandalul, procesul și plecarea la Berlin

La începutul secolului al XX-lea, Caragiale trece printr-unul dintre cele mai apăsătoare episoade ale vieții sale publice. În 1901 este acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a unui pretins autor ungar, István Kemény, intitulată Nenorocul. Acuzația apare în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Caragiale reacționează furios, află că autorul este C. Al. Ionescu, îl dă în judecată și câștigă, grație pledoariei avocatului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Și totuși, cei 12 jurați îl achită pe Caion, iar întregul scandal este catalogat drept „o impertinență de copil”. Macedonski îl susține pe Caion și apar alte acuzații. Umilința este adâncă. Sursele arată limpede că, scârbit de ce trăise și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara. Mutarea