Ion Heliade-Rădulescu, cărturarul care a pus bazele presei și limbii literare moderne
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Heliade-Rădulescu a fost în același timp profesor, tipograf, ziarist, scriitor și om politic. Drumul lui trece prin școala de la Sfântul Sava, prin revoluția de la 1848, prin exil și prin Academia…
de Redacția IstoriaPublicat: Actualizat: La realizarea acestui articol a fost folosită inteligența artificială.14 min de lectură
Monument to Ion Heliade Rădulescu, University of Bucharest. Imagine: Yair-haklai, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Monument to Ion Heliade Rădulescu, University of Bucharest. Imagine: Yair-haklai, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
La 9 iunie 1848, la Islaz, după o slujbă religioasă, în fața țăranilor adunați acolo, Ion Heliade-Rădulescu citea textul care voia să schimbe mersul Țării Românești. Proclamația vorbea despre autonomie administrativă și legislativă, despre egalitate în drepturi, despre adunare reprezentativă și despre o nouă ordine politică. În acel moment, Heliade nu mai era doar profesorul de la Sfântul Sava, nici doar omul care întemeiase primul ziar din Țara Românească. Era una dintre vocile revoluției.
Dar povestea lui nu începe în piața publică. Începe cu școala, cu tiparul și cu o ambiție rară: aceea de a da limbii române instrumente moderne, de a-i crea presă, teatru, gramatică și literatură.
Un tânăr format între cartea grecească și școala românească
Ion Heliade-Rădulescu s-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște. Tatăl său, Ilie Rădulescu, fusese căpitan de poteră, apoi polcovnic, iar mama sa, Eufrosina, născută Danielopol, provenea dintr-o familie de negustori greci sau aromâni. Mai târziu, Heliade avea să mărturisească faptul că mama sa „știa carte numai grecească”. Nu e întâmplător că a învățat mai întâi grecește, înainte de a învăța să citească românește.
La moșia familiei de la Gârbovi, a citit Alexandria și Istorie despre Arghir cel frumos și Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă. Ajuns la București, a învățat românește după cărți populare, iar grecește cu dascălul Alexe, pe Octoih și Psaltire. Prin 1814 i-a fost dascăl călugărul Naum de la Sfântul Niculae. Din 1815 a frecventat Școala grecească de la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu, unde l-a avut profesor pe Constantin Vardalah. De acolo i-a rămas și numele Eliad sau Eliade, sub care a semnat mult timp.
Statuia lui Ion Heliade Rădulescu, detalii. Imagine: Sanziana Gheorghe, CC BY-SA 3.0 ro, via Wikimedia Commons
În 1818 se transferă la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul Sfântul Sava, deschisă de Gheorghe Lazăr. Aici se predau „științele filozoficești și matematicești”, iar Lazăr l-a remarcat repede pe tânărul care avea să-i continue opera. Din 1820, îl asociază ca profesor-ajutor de aritmetică și geometrie, cu un salariu de 100 de lei pe lună.
Legătura cu Gheorghe Lazăr a fost decisivă. Între 1822 și 1829, după retragerea acestuia, Heliade îi urmează la conducerea Colegiului Sfântul Sava și predă cursuri de aritmetică, geometrie, trigonometrie, algebră și astronomie. Pentru multă vreme, viața lui rămâne legată de această instituție.
Omul care a vrut să dea o limbă unei epoci
În 1828, la Sibiu, apare Gramatica Românească, semnată de D. I. Eliad. Cartea îl arată ca pe un reformator al limbii. Susține simplificarea alfabetului chirilic, ortografia fonetică și împrumutarea neologismelor din latină și din limbile romanice. Heliade spunea despre lucrarea sa că este „prima gramatică metodică și aproape filozofică”.
Ion Heliade Radulescu bust, Targoviste. Imagine: Biruitorul, domeniu public, via Wikimedia Commons
De fapt, toată activitatea lui merge în această direcție. În 1827, împreună cu Dinicu Golescu, pune umărul la înființarea Societății literare și redactează statutele ei alături de Ion Câmpineanu și Stanciu Căpățâneanu. Societatea promova răspândirea școlii românești, înființarea de școli în județe și la sate, un colegiu la Craiova, un teatru național, gazete în limba română, traduceri și opere originale. Avea și un caracter politic secret, cu scopul luptei pentru progres în Țara Românească.
Heliade era convins că o cultură modernă nu se poate clădi fără limbă, fără reguli și fără exercițiul scrisului. De aici și îndemnul care i-a rămas legat de nume. Nu formula scurtă, devenită celebră mai târziu, ci îndemnul întreg, așa cum apărea în 1837:
„Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris. Și scriți cât veți putea și cum veți putea, dar nu cu răutate; faceți, iar nu stricați, că nația primește și binecuvântează pe cel ce face și blestemă pe cel ce strică. Scriți cu inima curată și începeți și săvârșiți în Domnul și Domnul va binecuvânta ostenelile voastre și neamul va cinsti viața și purtarea voastră, și viitorimea va pomeni numele voastre și voi veți fi fericiți, pentru că veți avea pacea în inimă. Pacea dar fie cu voi.”
Ion Heliade Radulescu 20180726 174451. Imagine: Korinna, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Acest program spune mult despre el. Heliade voia construcție, nu sterilitate. Voia texte, școli, instituții, nu simple exerciții de judecată.
Tipografia, ziarul și începutul unei lumi noi
La 8/20 aprilie 1829 apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate și primul ziar din Țara Românească. Deviza lui era limpede: „Urăsc tirania și mi-e frică de anarhie”. Publicația a apărut cu întreruperi până în 1859 și a pus bazele presei românești, fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată.
Heliade nu a fost doar director de gazetă. La 11 octombrie 1830, împreună cu unchiul său, serdarul Nicolae Rădulescu, cumpără tipografia de la Cișmeaua lui Mavrogheni, din Obor. Din 1832 rămâne proprietar unic. Pentru că deținea singura tipografie particulară, primește și funcția de director al Buletinului oficial la postelnicie. Scriitorii afirmați în acea vreme și-au publicat aproape toți operele importante în Tipografia lui Eliad.
Frederic Storck Ion Heliade Rădulescu. Imagine: Frederic Storck, domeniu public, via Wikimedia Commons
Din această lume a tiparului ies și alte inițiative. În 1835 apare Gazeta Teatrului Național. În 1836, Muzeul Național. În iulie 1837, Curier de ambe sexe, supliment al Curierului românesc și una dintre cele dintâi reviste de cultură.
În paralel, Heliade traduce intens. Debutează în 1830 cu Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine. Urmează Voltaire, Byron, Molière și, în 1840, Cervantes, cu Don Quijote de la Mancha, tradus în românește din franțuzește după Florian. În 1831 îi apare și Reguli sau grammatica poezii, semn că îl preocupau deopotrivă și creația, și normarea gustului literar.
În 1833 ia parte la înființarea Societății Filarmonice, care urmărea „cultura limbei românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”. La 20 ianuarie 1834 se deschide Școala de muzică vocală, de declamație și de literatură, al cărei director devine Heliade. Aici contribuie concret la primele reprezentații teatrale în limba română.
Statuia lui Ion Heliade Radulescu. Imagine: Korinna, CC BY-SA 3.0 ro, via Wikimedia Commons
Puțini oameni ai epocii au acoperit atâtea fronturi deodată: școală, presă, tipar, teatru, gramatică, traducere, poezie, critică, administrație culturală.
Între poezie, controverse și proiecte uriașe
Ca scriitor, Heliade a fost deopotrivă admirat și contestat. Primele lui poezii originale au fost puternic influențate de Lamartine. A scris meditații, elegii, satire, fabule și poeme de viziune. A cultivat mitul popular în Zburătorul, considerat capodopera sa literară, a scris proză satirică și pamfletară, precum Domnul Sarsailă autorul sau Conu Drăgan și cuconița Drăgana, și a imaginat un poem vast, Anatolida sau Omul și forțele, rămas realizat fragmentar.
În 1836 își adună producțiile de până atunci în volumul Culegere din scrierile lui Eliad, de prose sci de poesiǎ. În 1840 publică Căderea dracilor, unde adoptă o atitudine reprobatoare față de complotul lui Dimitrie Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu și alții. Tot atunci, sub domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, este membru al Eforiei Instrucțiunii Publice și inspector general al școlilor. Împreună cu Petrache Poenaru, întemeiază peste 4000 de școli lancasteriene în România, iar programele de învățământ sunt tipărite cu literele alfabetului latin, în locul celor chirilice.
În 1840 și 1841 publică lucrări despre paralelismul dintre limba română și italiană. Aici începe una dintre marile controverse ale carierei sale. Heliade a pledat pentru introducerea masivă a neologismelor italiene și a imaginat o „limbă româno-italiană”, susținând că româna și italiana sunt dialecte derivate ale limbii latine. Încercarea a provocat reacții puternice. Dar chiar și acolo unde a greșit ori a împins prea departe o idee, miza lui rămânea aceeași: modernizarea limbii.
În 1846 propune planul unei „biblioteci universale”, o întreprindere menită să înzestreze cultura română cu marile capodopere literare, istorice și filozofice ale tuturor timpurilor. Era un proiect uriaș, mai mare decât puterile unei singure generații. Tocmai de aceea spune mult despre proporțiile gândului său cultural.
1848, între revoluție și moderație
Primăvara lui 1848 îl găsește în apropierea Frăției, societatea secretă revoluționară înființată la București de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell și Alexandru G. Golescu. Heliade devine membru în comitetul de conducere și participă, în cea mai mare parte, la redactarea Proclamației de la Islaz, împreună cu Nicolae Bălcescu. Lui îi revine și misiunea tipăririi documentului.
La 6 iunie 1848 pornește, împreună cu Ștefan Golescu, spre județul Romanați. La 9 iunie/21 iunie citește Proclamația la Islaz. Textul începea cu o chemare solemnă:
„Fraților români, timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii și își cunoaște dreptul său suveran”.
La patru zile după evenimentele de la Islaz, revoluția duce la răsturnarea lui Gheorghe Bibescu, care abdică la 13/25 iunie și fuge la Brașov. Se formează guvernul provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit. Heliade intră în acest guvern ca ministru la Credință și la Instrucția Publică.
Dar revoluția nu era un bloc unitar. Înăuntrul ei existau diferențe adânci. Heliade reprezenta o atitudine moderată, conservatoare în raport cu aripa radicală. Nu voia să meargă până la capăt cu ideile franceze liberale susținute de Rosetti, Bălcescu și alții. A susținut menținerea unor bune relații cu Poarta, în speranța unei desprinderi totale de sub protectoratul Rusiei. Ca membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești, s-a pronunțat împotriva împroprietăririi clăcașilor și a desființat, prin decret, Comisia proprietății, rămasă în impas.
Momentul de criză vine repede. La 19 iunie, generalul Ioan Odobescu și colonelul Ioan Solomon arestează guvernul revoluționar, dar populația Capitalei îl eliberează. Heliade avea să descrie intervenția Anei Ipătescu într-un text memorialistic de mai târziu:
„O femeie înaintă în mijlocul Poporului (au milieu du Peuple), înarmată cu două pistoale; ea se precipită împotriva soldaților, direct spre Solomon și invitând cetățenii să-i izgonească din curte pe sperjuri. Era aceeași femeie care primise guvernul la barieră cu coroane de flori. Era doamna Ipătescu. Poporul fu electrizat la vederea ei și o urmă pentru a-i îndepărta pe soldați”.
În cele din urmă, Soliman pașa dispune înlocuirea guvernului provizoriu cu locotenența domnească, formată din Heliade, Christian Tell și Nicolae Golescu. În septembrie, după intervenția lui Fuad-pașa, se restabilește Regulamentul Organic, iar autoritatea locotenenței este desființată. Împreună cu Tell, Heliade caută refugiu la consulatul britanic din București. Drumul exilului începe.
Exilul, izolarea și întoarcerea
Între 1848 și 1858, Heliade trăiește în exil la Paris, apoi în insula Chios și la Constantinopol. Călătoria sa trece prin Sibiu, Orșova, Serbia, Slavonia, Croația, Stiria, Bavaria, Frankfurt și linia Rinului, până în Franța. La Londra, împreună cu Christian Tell, îl vizitează pe lordul Henry John Temple Palmerston, căruia îi explică obiectivele revoluției de la 1848. La Paris, este primit de ministrul Drouyn de l’Huis.
Exilul nu îi aduce însă împăcarea. Dimpotrivă, îi sporește izolarea. Intră în conflict cu alți lideri ai emigrației, printre care Nicolae Bălcescu, frații Brătianu, frații Golescu și C. A. Rosetti. Îl denunță pe Ion Ghica în ziarele franceze ca „agent țarist”. În același timp, publică mult. La Paris apar Souvenirs et impressions d’un proscrit, apoi Epistole și acte ale oamenilor mișcării române din 1848 și Mémoires sur l’histoire de la régéneration roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie. Colaborează constant la Le Siécle, Le Temps, La Semaine, La Voix du Peuple, La Presse, L’Europe et Amerique.
În 1854, în timpul războiului ruso-turc, este trimis de Înalta Poartă la Șumla, ca „reprezentant al nației române” pe lângă Omer Pașa. Pentru poziția sa favorabilă Porții primește titlul de bei și o uniformă militară turcească.
În 1858 i se tipăresc la Paris Biblicele sau notițe istorice, filozofice, religioase și politice asupra Bibliei și Biblia sacră ce cuprinde Vechiul și Noul testament, tradusă din elenește după a celor șaptezeci, de I. R. Interesul lui pentru filozofie și religie, vizibil și în Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia, completează imaginea unui spirit care a încercat să lege literatura, politica, istoria și teologia într-o singură construcție intelectuală.
Revine definitiv în țară în 1859. Încearcă să reintre în viața politică. Scoate Curierul român, suspendat după numai trei numere. Candidează, dar este învins de Cezar Bolliac. Editează în 1860 jurnalul politic și literar Proprietarul român. Este ales deputat de Muscel în 1864. În 1866 scoate, sub numele P. Georgescu, ziarul Legalitatea, semnând unele articole cu pseudonimul M. Anagnoste.
Academia, moștenirea și ultimul drum
În anii din urmă, Heliade continuă să publice. În 1861 apare Prescurtare de Istoria Românilor sau Dacia și România, iar în 1869 ediția a doua, cu titlul Elemente de istoria românilor sau Dacia și România. Publică și Curs întreg de poezie generală, iar în domeniul ortografiei rămâne o voce activă până târziu.
Este membru fondator al Societății Academice Române și primul președinte al acesteia, între 1867 și 1870. Demisionează în noiembrie 1869, după respingerea proiectelor sale ortografice. Chiar și acest episod arată aceeași constantă a vieții lui: voința de a interveni, de a modela, de a da formă.
Criticii l-au judecat diferit. Mihail Kogălniceanu îl considera „cel mai bun poet al Țării Românești”, B. P. Hasdeu, un „părinte al literaturii române”, iar George Călinescu scria că „Personalitatea cea mai mare a literaturii române îndată după D. Cantemir este I. Eliade Rădulescu”. Alții l-au contestat sever. Dar locul său în cultura română a rămas imposibil de ocolit.
Ion Heliade-Rădulescu a murit la 27 aprilie 1872, în casa sa de pe strada Polonă, nr. 20, la București. La 30 aprilie i s-a făcut înmormântare națională. La ceremonia din curtea bisericii Mavrogheni au participat mii de oameni. Trompeta Carpaților scria despre 10000 de participanți. Discursurile funebre au fost rostite de Petrache Poenaru, Constantin Esarcu și B. P. Hasdeu, care a vorbit în numele presei române.
Viața lui Heliade pare, privită de departe, greu de prins într-o singură formulă. Profesor al lui Sfântul Sava, fondator de gazetă, tipograf, animator cultural, poet, traducător, teoretician, revoluționar moderat, exilat, memorialist, membru fondator al Academiei Române și primul ei președinte. Dar firul care le leagă pe toate este limpede: credința că o cultură se construiește prin instituții, prin limbă și prin scris. De aceea, dincolo de controversele operei sale, Heliade rămâne una dintre marile forțe de început ale modernității românești.
Reper cronologic
Pe scurt, în timp
1802Se naște la 6 ianuarie, la Târgoviște.
1818Devine elevul lui Gheorghe Lazăr la Sfântul Sava.
1827Participă la înființarea Societății Literare.
1828Publică la Sibiu Gramatica Românească.
1829Apare Curierul românesc, primul ziar din Țara Românească.
1830Cumpără tipografia de la Cișmeaua lui Mavrogheni.
1833Ia parte la înființarea Societății Filarmonice.
1837Apare Curier de ambe sexe.
1846Propune planul unei „biblioteci universale”.
1848Participă la Revoluția din Țara Românească, în guvernul provizoriu și apoi în locotenența domnească.
1859Revine definitiv în țară.
1864Este ales deputat de Muscel.
1867Devine primul președinte al Societății Academice Române.
De la cercetarea vibrionului holeric la organizarea campaniilor antiepidemice, Ion Cantacuzino a legat laboratorul de sănătatea publică. Instituțiile create de…
Folosim cookies necesare pentru funcționarea site-ului. Cu acordul tău, activăm și statistici anonime și publicitate personalizată. Detalii în politica de cookies.