duminică, 22 noiembrie 2026 Articole Despre noi Contact Caută
Istoria
Istoria lumii, povestită cu rigoare și frumusețe
Ion Cantacuzino și întemeierea imunologiei românești
Epoca Modernă · Articol

Ion Cantacuzino și întemeierea imunologiei românești

De la cercetarea vibrionului holeric la organizarea campaniilor antiepidemice, Ion Cantacuzino a legat laboratorul de sănătatea publică. Instituțiile create de el au dat cercetării medicale românești o temelie durabilă.

de 7 min de lectură

Imagine: Neoclassicism Enthusiast, CC0, domeniu public, via Wikimedia Commons

Imagine: Neoclassicism Enthusiast, CC0, domeniu public, via Wikimedia Commons

În rândurile armatei române staționate în Bulgaria, holera cerea o ripostă organizată. În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, Ion Cantacuzino a fost pus în fruntea echipei care combătea epidemia. În campania românească din Primul Război Mondial, aceeași răspundere avea să-l așeze în fața tifosului exantematic.

Era proba decisivă a unei vieți construite între microscop și instituția publică. Cantacuzino nu cerceta imunitatea ca pe o problemă izolată. Pentru el, cunoașterea trebuia să devină metodă, vaccin, campanie sanitară și instituție capabilă să reziste.

Drumul de la Paris spre medicina experimentală

Ioan Cantacuzino, cunoscut și ca Ion Cantacuzino, s-a născut la 25 noiembrie 1863, la București. Și-a urmat studiile liceale la Liceul Louis-le-Grand din Paris, apoi a studiat filosofia între 1882 și 1886, științele naturale între 1886 și 1891 și medicina între 1887 și 1894.

În 1895 a obținut titlul de doctor în medicină cu teza „Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme”, dedicată modului în care vibrionul holeric este distrus în organism. Tema anunța direcția majoră a carierei sale. La Institutul Pasteur din Paris, ca asistent al lui Ilia Mecinikov, a studiat mecanismele imunitare ale organismului, inclusiv fagocitele, celulele implicate în apărarea împotriva agenților patogeni.

Ion Cantacuzino
Imagine: Neoclassicism Enthusiast, CC0, domeniu public, via Wikimedia Commons

Din 1896 a publicat lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal, despre imunitatea nevertebratelor și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. A formulat și noțiunea de imunitate de contact.

Un laborator devine începutul unei școli

Revenit în țară, Cantacuzino a fost numit în 1901 profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București. În același an a înființat laboratorul de medicină experimentală al facultății. Activitatea sa a influențat o generație de oameni de știință și a contribuit la întemeierea microbiologiei și a medicinei experimentale în România.

A construit și mijloacele prin care cercetarea putea circula. A fondat „Revista Științelor Medicale” în 1905, „Annales de Biologie” în 1911 și „Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie”. A contribuit regulat și la revista literară „Viața Românească”, unde l-a înlocuit pe Paul Bujor în comitetul de redacție.

Ion Cantacuzino
Imagine: Neoclassicism Enthusiast, CC0, domeniu public, via Wikimedia Commons

În 1907 a devenit director general al Serviciului Sanitar din România. În 1921 a fondat Institutul de Seruri și Vaccinuri, pe care l-a condus și care avea să-i poarte numele. Vocația sa de organizator lega astfel universitatea, cercetarea și serviciul sanitar într-o construcție instituțională.

Când cercetarea intră în lupta cu epidemiile

Studiile asupra vibrionului holeric l-au condus la elaborarea unei vaccinări antiholerice cunoscute drept „Metoda Cantacuzino”. Metoda este folosită și astăzi în țările în care se mai semnalează cazuri de holeră. Cercetările sale au privit și imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, precum și etiologia și patologia scarlatinei.

În 1926, datorită lui Cantacuzino, România a devenit a doua țară din lume, după Franța, care a introdus vaccinul BCG pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Vaccinul folosea germeni cu virulență atenuată.

Experiența sa științifică a fost pusă direct în serviciul sănătății publice. A organizat combaterea holerei în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic și lupta împotriva tifosului exantematic în Primul Război Mondial. S-a implicat, de asemenea, în campania antimalarică.

Unele ipoteze ale sale au deschis drumuri, dar au avut și limite. În 1900, în cadrul cercetărilor internaționale asupra stimulării eritropoiezei, procesul de producere a globulelor roșii, Cantacuzino a propus că produșii hemolizei și anticorpii anti-eritrocitari reprezentau stimulul principal. După injectarea unor eritrocite alogene la iepuri, a observat formarea anticorpilor anti-eritrocitari. Serul acelor iepuri, injectat ulterior la cobai, a dus la creșterea producției de hematii. Teoria nu explica însă stimularea eritropoiezei în cazul hemoragiilor externe.

Știința intră în viața publică

Cantacuzino a fost colaborator al lui Constantin Stere, adept al poporanismului și discipol al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. A ținut conferințe pentru afirmarea drepturilor istorice ale românilor asupra provinciilor românești și a publicat în reviste franceze articole despre revendicările naționale românești.

În 1920, România i-a desemnat pe Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu să semneze Tratatul de Pace de la Trianon, act care a consfințit unirea tuturor românilor într-un stat suveran, liber și independent. În 1931 a fost ales membru al Senatului României. Între 18 aprilie 1931 și 5 iunie 1932 a fost ministru al muncii, sănătății și ocrotirii sociale în guvernul Nicolae Iorga.

Recunoașterea științifică a venit din țară și din străinătate. În 1919 a primit medalia de aur a recunoștinței franceze, iar din 1925 a fost membru titular al Academiei Române. A făcut parte din Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, din societățile de Biologie și de Patologie Exotică și din Academia de Științe din Paris.

Universitățile din Lyon, Bruxelles, Montpellier, Atena și Bordeaux i-au acordat titlul de Doctor honoris causa în 1922, 1924, 1930, 1932 și, respectiv, 1934. La 22 septembrie 1931 a primit Ordinul „Meritul Cultural”, în gradul de Cavaler clasa I, pentru știința teoretică și practică.

Omul din spatele instituției

În afara laboratorului și a vieții publice, Cantacuzino era pasionat de muzică. Cânta pentru familie, mergea frecvent la concerte și era apropiat de compozitorul Ionel Perlea, directorul Operei Române. Era considerat cel mai mare colecționar de gravuri din țară, iar în 1916 a organizat la București o expoziție retrospectivă de gravură a Societății Grafica Română.

A fost căsătorit cu Elena Balș. Au avut doi copii, Ion, inginer, și Alexandru, doctor.

Ion Cantacuzino a murit la 14 ianuarie 1934, în reședința sa din Piața Lahovari din București. Mormântul său se află în clădirea Institutului de Seruri și Vaccinuri pe care l-a creat și condus. Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino” îi poartă numele și continuă să fie o instituție de referință pentru cercetarea și producția de vaccinuri în România.

La 25 noiembrie 2013, Banca Națională a României a pus în circulație un set de două monede de argint pentru împlinirea a 150 de ani de la nașterea savanților Ion Cantacuzino și Gheorghe Marinescu. Omagiul numismatic amintea o moștenire așezată, cu decenii înainte, în laboratoare, reviste, campanii antiepidemice și instituții.

Reper cronologic

Pe scurt, în timp

  • 1863Se naște la 25 noiembrie, la București.
  • 1882-1886Studiază filosofia la Paris.
  • 1886-1891Urmează studiile de științe naturale la Paris.
  • 1887-1894Studiază medicina la Paris.
  • 1895Obține doctoratul în medicină cu o teză despre vibrionul holeric.
  • 1896Începe publicarea lucrărilor despre fagocitoză și mecanismele imunitare.
  • 1900Propune o explicație pentru stimularea eritropoiezei.
  • 1901Devine profesor la București și înființează Laboratorul de Medicină Experimentală.
  • 1905Înființează „Revista Științelor Medicale”.
  • 1907Devine director general al Serviciului Sanitar din România.
  • 1916Organizează la București o expoziție retrospectivă de gravură.
  • 1919Primește medalia de aur a recunoștinței franceze.
  • 1920Semnează, alături de Nicolae Titulescu, Tratatul de Pace de la Trianon.
  • 1921Înființează Institutul de Seruri și Vaccinuri.
  • 1925Devine membru titular al Academiei Române.
  • 1926România introduce vaccinarea BCG a nou-născuților împotriva tuberculozei.
  • 1931-1932Este ministru al muncii, sănătății și ocrotirii sociale în guvernul Nicolae Iorga.
  • 1934Moare la 14 ianuarie, la București.
  • 2013Banca Națională a României emite o monedă de argint care îi comemorează nașterea.
Surse

Pe ce se sprijină acest dosar

Dosar întocmit pe baza surselor de mai sus, între care articole din Wikipedia, disponibile sub licență Creative Commons Attribution-ShareAlike.

Imagine: Neoclassicism Enthusiast, CC0, domeniu public, via Wikimedia Commons.

Redacția Istoria
Redacția Istoria
Revistă de istorie
Articole de istorie documentate din surse verificate, scrise pe înțelesul tuturor.