Heinrich von Bellegarde și războaiele Austriei în vremea lui Napoleon

În 1815, în Italia, Heinrich von Bellegarde încheia o campanie care îi rezuma întreaga carieră. Nu a fost doar o victorie pe câmp. Succesul lui a fost militar și diplomatic deopotrivă, iar capătul acestei serii de operațiuni a fost zdrobirea ultimei încercări a lui Murat de a-și recâștiga Regatul Neapolelui. După decenii de războaie, Bellegarde ajungea în punctul în care experiența de general și greutatea de om de stat se întâlneau.

Drumul până acolo fusese lung. Născut la Dresda, la 29 august 1756, a servit pentru scurtă vreme în armata saxonă, apoi și-a transferat serviciile în favoarea Austriei în 1771. De atunci, cariera lui s-a împletit cu una dintre cele mai tulburi perioade ale Europei centrale.

De la armata saxonă la serviciul Habsburgilor

Bellegarde provenea dintr-o familie nobilă de origine savoiardă. Începuturile sale au fost militare, în armata saxonă, unde a primit un prim grad de Fähnrich într-un regiment de infanterie și a servit apoi ca locotenent în regimentul reginei. Trecerea în serviciul austriac, în 1771, i-a deschis însă adevărata carieră.

S-a remarcat în războaiele de graniță ale monarhiei habsburgice. În Războiul de Succesiune Bavareză s-a distins la comanda regimentului de dragoni Zweibrück. În 1781, Iosif al II-lea l-a numit maior al dragonilor de Savoia, iar patru ani mai târziu era colonel al Regimentului de dragoni Berlichingen.

În războiul austro-turc, și-a câștigat un loc aparte printr-o acțiune de luptă datată precis. La 9 septembrie 1788, la ora 09:00, la Batajnica, un sat de la marginea Belgradului, a atacat cu patru escadroane o poziție otomană întărită între Batajnica și Semlin. În elanul atacului, a atras după el și alte unități de cavalerie. Rezultatul a fost cucerirea unui dig și a unor lucrări de pământ de pe un braț al Dunării. La sfârșitul luptei, otomanii pierduseră 300 de oameni, iar austriecii 31 de morți și 42 de răniți.

Olanda, Germania, Italia

La sfârșitul anului 1792 a fost numit general-maior și a luptat în campaniile din Olanda din 1793-1794. A fost atașat comandamentului prințului Hohenlohe, la cartierul general de la Trier, și a primit o linie defensivă între Mosel și Saar, în Eifel și la granița cu Liège. Avea sub comandă trei batalioane, două companii ușoare și două escadroane de husari.

În 1793, la asediul de la Le Quesnoy, contribuția lui a fost concretă și măsurabilă: două batalioane din regimentul de infanterie Marele Duce de Toscana, un batalion de grenadieri Sinoth și două batalioane Wartensleben. Francezii au încercat de mai multe ori să rupă asediul. La 17 august 1793, Bellegarde a condus un atac cu baioneta împotriva a 6.000 de francezi aflați într-o pădure din apropiere. I-a alungat și a ocupat pădurea, împiedicând astfel eliberarea fortăreței asediate. La Avesnes-le-Sec, la 12 septembrie, cavaleria sub comanda lui a lovit o altă forță franceză de ajutor, într-o acțiune descrisă drept foarte eficientă.

Promovat locotenent-feldmareșal, a intrat în statul-major al arhiducelui Carol în luptele din Germania, în 1796. În anul următor l-a însoțit în Italia. Între timp a fost folosit și în diplomație, fiind convocat la Congresul de la Rastatt.

1799, anul marilor joncțiuni

În 1799, Bellegarde a primit comanda unui corp de armată în estul Elveției. Miza era limpede: să lege două forțe importante, armata arhiducelui Carol și cea a lui Aleksandr Suvorov. A reușit joncțiunea și, în cele din urmă, s-a alăturat lui Suvorov în nordul Italiei.

Acolo a condus asediul citadelei Alessandria și a fost prezent la bătălia decisivă de la Novi. Era una dintre situațiile în care același om trebuia să știe să poarte atât războiul de mișcare, cât și pe cel al asediilor.

După înfrângerea austriacă de la Marengo, împăratul Francisc al II-lea l-a numit pe Bellegarde comandant al armatei din Italia, cu gradul de general de cavalerie. Campania nu s-a încheiat însă cu un succes: la 25 decembrie, francezii l-au învins la Pozzolo.

Între consiliul de război și câmpul de luptă

În 1805, când arhiducele Carol a plecat să preia comanda în Italia, Bellegarde a devenit președinte ad-interim al Consiliului de Război, Hofkriegsrat. Funcția arată câtă încredere avea curtea habsburgică în el. A fost chemat însă curând din nou pe câmpul de luptă și a comandat flancul drept austriac în sângeroasa bătălie de la Caldiero.

În războiul din 1809 a comandat extremul flanc drept al armatei principale. În formularea militară a epocii, a condus I Armee Korps și a supravegheat și II Armee Korps, dispus pe malul nordic al Dunării. După bătălia de la Eckmühl, a fost izolat de arhiducele Carol și s-a retras în Boemia. Situația putea rupe coeziunea armatei. Bellegarde a reușit însă să se alăture din nou forței principale înainte de marile bătălii de lângă Viena.

A luptat la Aspern-Essling și la Wagram, conducând I Korps. După războiul din 1809 a devenit feldmareșal. Între 1809 și 1813 a fost guvernator general al Galiției, dar a fost chemat adesea să prezideze reuniunile Consiliului Aulic, mai ales în 1810, când se discuta reorganizarea armatei austriece. O parte din carieră s-a petrecut și în încăperile unde se hotăra cum urma să fie refăcută armata imperiului.

Ultima mare campanie italiană

Între 1813 și 1815, Bellegarde a comandat armatele austriece din Italia. În aceste campanii, succesul a avut două fețe. Una ținea de operațiunile militare. Cealaltă ținea de rezultatul diplomatic pe care acestea îl făceau posibil.

Apogeul a venit în 1815, când a zdrobit ultima încercare a lui Joachim Murat de a recâștiga Regatul Neapolelui. În anii 1815-1816 a fost vicerege al Lombardiei-Veneția, adică a trecut de la generalul de campanie la administratorul unei provincii-cheie.

Retragerea unui feldmareșal

Din 1816 până în 1825 a deținut diferite funcții civile și militare importante. A trebuit să se retragă din activitate din cauza slăbirii vederii. Și-a încheiat viața la Viena, la 22 iulie 1845. Făcea parte din generația de oameni ai monarhiei habsburgice care au traversat, în aceeași biografie, războaiele de frontieră, Revoluția franceză, epoca napoleoniană și apoi reconstrucția ordinii imperiale.

Biografia lui Heinrich von Bellegarde arată cum a luptat Austria pentru supraviețuire și influență: cu armate, cu consilii de război, cu guvernatori și cu oameni capabili să treacă, la nevoie, din șaua calului la masa negocierii.