Hamlet, tragedia răzbunării care a schimbat teatrul

Într-o noapte rece, pe meterezele castelului Elsinore, trei oameni încearcă să înțeleagă dacă ceea ce au văzut este cu putință. Bernardo și Marcellus, santinele ale Danemarcei, îl chemase ră deja pe Horațio, prietenul prințului Hamlet, ca să fie martor la o apariție care seamănă izbitor cu regele mort. Când fantoma revine, întrebarea nu mai este dacă vedenia există. Întrebarea devine ce vrea.

Din acel moment, piesa lui William Shakespeare pune în mișcare una dintre cele mai apăsătoare drame ale teatrului. Un rege a murit. Fratele lui i-a luat locul. Văduva s-a recăsătorit în grabă. Un fiu poartă doliu într-o curte care îi cere să tacă. Iar deasupra tuturor stă porunca venită din lumea morților: răzbună-mă.

Hamlet, publicată pentru prima oară în 1603, după o primă reprezentație datată în jurul anului 1600 la Globe Theatre, este cea mai lungă piesă a lui Shakespeare. Plasată în Danemarca, ea urmărește încercarea prințului Hamlet de a-și răzbuna tatăl, ucis de unchiul său, Claudius, care a pus astfel mâna pe tron și s-a căsătorit cu regina Gertrude, mama prințului. Din această poveste vine și una dintre cele mai cunoscute replici din literatura universală: „a fi, sau a nu fi, aceasta e întrebarea”. Dar forța tragediei nu stă doar în celebra ei tiradă. Stă în felul în care o datorie limpede, răzbunarea, se încurcă într-o lume în care aparența și realitatea se despart la fiecare pas.

Noaptea în care doliul capătă un nume

La început, totul pare deja decis în Danemarca. Regele Hamlet a murit. Claudius, fratele lui și unchiul prințului, a devenit rege. Gertrude, văduva, s-a căsătorit cu noul monarh. Curtea își vede de treburile statului. Hamlet, însă, rămâne prins în durerea pierderii tatălui său și în scandalul moral al recăsătoriei grăbite a mamei sale.

În același timp, regatul nu trăiește doar o criză de familie. Se află și sub presiunea unui conflict latent cu Norvegia. Rivalitatea vine dintr-o bătălie de acum câțiva ani, în care regele Hamlet l-a ucis pe regele Fortinbras al Norvegiei. De aici se naște teama că fiul celui învins, prințul Fortinbras, pregătește o invazie. În fundalul dramei intime stă, așadar, o amenințare politică reală.

După ce Horațio îi vorbește lui Hamlet despre fantomă, prințul decide să meargă el însuși pe metereze. Acolo primește revelația care schimbă totul. Fantoma îi spune că nu a murit de moarte firească. A fost ucis de Claudius, care i-a turnat otravă în ureche în timp ce dormea. Și îi cere răzbunare.

Aceasta este clipa de cotitură a întregii piese. Hamlet nu mai este doar un fiu în doliu. Devine purtătorul unei misiuni. Dar chiar din primul moment, tragedia complică această poruncă. Prințul acceptă jurământul, însă nu capătă liniște. Rămâne nesigur dacă fantoma este cu adevărat spiritul tatălui său sau o amăgire diabolică. Din această fisură de început se va hrăni toată drama lui.

Pentru a-și ascunde intențiile, Hamlet le spune lui Horațio și santinelelor că va adopta o „atitudine ciudată”, prefăcându-se nebun. Este una dintre marile alegeri ale piesei. Nu pornește direct la atac. Alege masca.

Curtea care spionează și prințul care joacă teatru

De aici înainte, Elsinore devine o curte a supravegherii. Polonius, marele sfetnic al regelui, crede că a găsit explicația tulburării prințului: dragostea pentru fiica sa, Ofelia. Când fata îi povestește că Hamlet a venit la ea tulburat și purtându-se haotic, Polonius e sigur că a înțeles tot. Se grăbește să-i anunțe pe Claudius și Gertrude.

Dar piesa arată repede cât de înșelătoare pot fi interpretările simple. Claudius și Gertrude îi cheamă la curte pe Rosencrantz și Guildenstern, doi foști colegi ai lui Hamlet, ca să afle cauza tulburării sale. Polonius vrea să-l observe prin Ofelia. Regele și sfetnicul se ascund ca să-i urmărească reacțiile. Aproape toată lumea îl privește pe Hamlet. Aproape nimeni nu îl înțelege.

Prințul, la rândul său, înțelege că este urmărit. Se preface nebun, îl ironizează pe Polonius și își dă seama repede că Rosencrantz și Guildenstern au fost trimiși să-l spioneze. Într-una dintre reflecțiile sale amare, spune: „Ce nobilă ființă este omul… și totuși, pentru mine, esența prafului.” În această lume a disimulării, omul apare deopotrivă măreț și zadarnic.

Momentul decisiv vine odată cu sosirea unei trupe de actori. Hamlet are nevoie de dovadă. Fantoma a vorbit, dar el nu vrea să ucidă pe baza unei vedenii. Așa că pune la cale una dintre cele mai celebre stratageme din teatru. Le cere actorilor să joace Uciderea lui Gonzago, adăugând versuri care reproduc felul în care, potrivit fantomei, Claudius și-a ucis fratele. Planul este simplu și riscant: să urmărească reacția regelui și să afle dacă povestea morții este adevărată.

Aici, Hamlet devine și o meditație asupra teatrului însuși. Un prinț încearcă să scoată adevărul la lumină printr-o piesă jucată pe scenă. Aparența, jocul, ficțiunea devin instrumente de investigație. În lumea lui Shakespeare, uneori tocmai teatrul spune adevărul cel mai limpede.

A fi sau a nu fi

Înainte ca planul să ajungă la capăt, tensiunea trece prin cea mai celebră oprire a ei. Polonius o constrânge pe Ofelia să-i înapoieze lui Hamlet scrisorile și darurile de dragoste, în timp ce el și Claudius se ascund să privească. Hamlet intră singur și meditează asupra vieții și morții. Din acel moment se naște tirada care a trecut dincolo de piesă și de epocă: „A fi sau a nu fi”.

În interiorul tragediei, această reflecție nu este un ornament filozofic. Este miezul blocajului său. Hamlet are în față o crimă care cere răzbunare, dar mintea lui nu poate merge înainte fără să întrebe ce înseamnă să trăiești, să suferi, să mori, să înduri. Piesa nu îl arată pe erou alergând spre faptă, ci oprindu-se, întrebând, revenind asupra propriei conștiințe.

După acest moment, întâlnirea cu Ofelia e distrugătoare. Când ea încearcă să-i restituie darurile, Hamlet o respinge cu asprime și îi spune: „Du-te la o mănăstire”. Claudius vede atunci că tulburarea prințului nu poate fi redusă la dragoste. Și înțelege ceva mai important: Hamlet e periculos.

Urmează scena pentru care prințul a pregătit totul. Curtea se adună, actorii joacă, iar în clipa în care regele de pe scenă este ucis prin turnarea unei otrăvi în ureche, Claudius se ridică brusc și părăsește sala. Pentru Hamlet, îndoiala s-a sfârșit. Dacă înainte avea o acuzație rostită de o fantomă, acum are un semn public al vinovăției.

Acesta este marele moment al adevărului. Dar, paradoxal, adevărul nu simplifică acțiunea. O complică și mai tare. Fiindcă acum Hamlet știe, însă tot nu lovește.

Rugăciunea, tapiseria și greșeala fără întoarcere

Imediat după piesa în piesă, Claudius rămâne singur și își recunoaște vinovăția. Ar vrea să se pocăiască, dar nu poate renunța la ceea ce a câștigat prin crimă: coroana și soția fratelui său. Cade în genunchi și încearcă să se roage. În același timp, Hamlet îl surprinde în această poziție.

Este clipa pe care o așteptase. Vinovatul e singur. Dar prințul se oprește. Raționează că, dacă l-ar ucide în timp ce se roagă, sufletul lui Claudius ar merge în rai, în timp ce tatăl său zace încă în purgatoriu. Așa că amână din nou. În logica răzbunării, gestul pare calculat. În logica tragediei, este încă o întârziere care va costa totul.

În camera reginei, lucrurile scapă însă de sub control. Gertrude îl chemase pe Hamlet pentru a-i cere socoteală. Discuția se transformă într-o ceartă violentă. Din spatele unei tapiserii, Polonius, care spionează, strigă după ajutor. Hamlet crede că acolo se ascunde Claudius, scoate sabia și lovește. Îl ucide pe loc pe bătrânul sfetnic.

Este prima moarte provocată direct de prinț și, în același timp, moartea greșită. Nu regele, ci consilierul cade. În tragediile mari, nu doar faptele, ci și erorile pun în mișcare dezastrul. De aici înainte, roata nu se mai poate opri.

Scena se adâncește când apare din nou fantoma tatălui, vizibilă pentru Hamlet, invizibilă pentru Gertrude. Ea crede că fiul ei a înnebunit complet. El o imploră să nu mai împartă patul cu Claudius și pleacă târând trupul lui Polonius. Crima răzbunată încă nu există. Dar o altă crimă, accidentală și ireparabilă, a deschis calea către catastrofă.

Complotul se strânge

După moartea lui Polonius, Claudius nu mai are niciun motiv să ezite. Îngrijorat pentru propria siguranță, îl trimite pe Hamlet în Anglia, însoțit de Rosencrantz și Guildenstern. Cu ei pleacă și o scrisoare sigilată adresată regelui englez, în care Claudius cere ca Hamlet să fie executat imediat la sosire.

În palat, o altă minte cedează. Ofelia, lovită de moartea tatălui și de respingerea lui Hamlet, își pierde mințile și rătăcește prin castel cântând și vorbind incoerent. Laertes se întoarce furios din Franța, hotărât să răzbune moartea lui Polonius și nebunia surorii sale. Claudius se folosește de această furie și îl convinge că Hamlet este vinovat de toate nenorocirile.

Tragedia își dublează astfel figura centrală. Dacă Hamlet vrea să răzbune un tată, și Laertes vrea același lucru. Dar unde prințul a ezitat, ceilalți se mișcă repede. Claudius schimbă imediat strategia când află, printr-o scrisoare, că Hamlet s-a întors în Danemarca, după ce a scăpat din complotul pregătit împotriva lui.

Noul plan este mai rafinat și mai murdar. Sub pretextul împăcării, se va organiza un duel de scrimă între Hamlet și Laertes. În secret, Laertes va folosi o sabie cu vârful otrăvit. Iar dacă această schemă eșuează, Claudius pregătește și un pahar cu vin otrăvit pentru prinț.

În plin complot, vine vestea morții Ofeliei. Gertrude anunță că s-a înecat. Piesa lasă întrebarea deschisă: accident sau disperare? Nesiguranța aceasta este în spiritul întregii tragedii. Aproape nimic nu se închide pe deplin. Totul rămâne atins de ambiguitate.

Mormântul, otrava și sfârșitul casei regale

Întors în Danemarca, Hamlet îi scrie lui Horațio cum a scăpat din drumul spre Anglia: corabia a fost atacată de pirați, iar el a reușit să-și negocieze eliberarea. Cei doi se întâlnesc în taină. Între timp, doi gropari discută despre moartea Ofeliei și despre faptul că, deși pare o sinucidere, primește totuși înmormântare creștinească.

În cimitir apare una dintre cele mai puternice scene ale piesei. Unul dintre gropari scoate la iveală craniul bufonului Yorick, cunoscut de Hamlet în copilărie. Prințul îl ia în mâini și rostește: „Vai, bietul Yorick!”. În fața acestui rest al unei vieți odinioară familiare, meditația despre moarte nu mai este abstractă. E concretă, rece, definitivă.

Când se apropie procesiunea funerară, Hamlet și Horațio află că moarta este Ofelia. Prințul iese din ascunzătoare și își proclamă dragostea pentru ea. Laertes se năpustește asupra lui, iar cei doi se luptă lângă mormânt, până sunt despărțiți. Tot ce fusese reprimat, întârziat, deghizat, izbucnește acum la vedere, chiar lângă groapă.

Înapoi la Elsinore, Hamlet îi dezvăluie lui Horațio încă un lucru decisiv. Descoperise scrisoarea lui Claudius printre lucrurile lui Rosencrantz și Guildenstern și o înlocuise cu una falsificată, prin care foștii săi prieteni erau condamnați la moarte. Apoi acceptă provocarea la duel transmisă de Osric, deși Horațio îl sfătuiește să refuze.

Finalul vine repede și cu o precizie aproape mecanică. La început, Hamlet conduce cu două lovituri la zero. Gertrude ridică paharul cu vin otrăvit pregătit de Claudius și îl bea din greșeală. Regele încearcă s-o oprească, dar prea târziu. În timpul duelului, Laertes îl rănește pe Hamlet cu sabia otrăvită. În încurcătură, săbiile se schimbă, iar Hamlet îl rănește pe Laertes cu propria armă otrăvită. Gertrude cade și spune că a fost otrăvită. Moare.

În ultimele sale clipe, Laertes se împacă cu Hamlet și dezvăluie complotul lui Claudius. Atunci prințul lovește în sfârșit. Se năpustește asupra regelui și îl ucide. Răzbunarea se împlinește, dar prea târziu pentru a salva ceva.

Rănit mortal, Hamlet află că Fortinbras se apropie cu armata sa și îl proclamă succesor al coroanei daneze. Horațio, copleșit, vrea să se sinucidă cu vinul otrăvit, dar Hamlet îl oprește și îl imploră să rămână în viață pentru a spune întreaga poveste. Apoi moare în brațele prietenului său, rostind: „Restul e tăcere”. Când Fortinbras ajunge la palat, întreaga familie regală daneză este moartă. El ia coroana și ordonă o înmormântare militară în onoarea lui Hamlet.

De ce a rămas

Puține opere au avut destinul lui Hamlet. Este considerată una dintre cele mai puternice și influente tragedii din limba engleză și una dintre capodoperele teatrului universal. Povestea ei a dat naștere unor reinterpretări și adaptări „aparent nesfârșite”. Forța aceasta vine, în bună măsură, din tensiunea pe care Shakespeare nu o rezolvă simplu. În centrul piesei se află un om obligat să facă dreptate într-o lume în care certitudinea nu vine niciodată curat.

Istoria textului însuși arată cât de vie și de neliniștită a rămas piesa. S-au păstrat trei versiuni timpurii distincte: Primul Quarto din 1603, Al Doilea Quarto din 1604 și Primul Folio din 1623. Ele diferă prin structură, replici și pasaje, diferențe puse pe seama practicilor editoriale și teatrale ale epocii, dar și a posibilelor revizuiri succesive ale textului. În general, Al Doilea Quarto este considerat cea mai amplă și mai apropiată de intenția autorului versiune.

Și izvoarele ei au rămas un teren de discuție. Critica literară a identificat influențe venite din tragediile Greciei antice, din tradiția dramaturgiei medievale și din dramele elisabetane. Printre antecedentele invocate se află legenda lui Brutus, saga scandinavă a lui Hrólf Kraki și, mai ales, Viața lui Amleth a lui Saxo Grammaticus, redactată în secolul al XIII-lea și tradusă în franceză în 1570 de François de Belleforest. O ipoteză influentă vorbește și despre o piesă anterioară, pierdută, numită convențional Ur-Hamlet. Configurația exactă a acestor surse rămâne incertă. Ceea ce se vede limpede este că Shakespeare a așezat povestea în tradiția tragediei răzbunării și, în același timp, a problematizat-o.

Poate de aceea Hamlet nu s-a stins nici pe scene. În spațiul românesc, piesa a fost jucată pentru prima dată în 1861, la Teatrul cel Mare din București, cu Mihail Pascaly în rolul titular. De atunci, personajul a fost interpretat, printre alții, de Aristide Demetriade, Grigore Manolescu, Constantin Nottara, George Vraca, George Calboreanu, Gheorghe Cozorici, Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Adrian Pintea, Adrian Badale și Maricel Iureș. În 1963, în traducerea lui Ștefan Runcu, s-a realizat și o adaptare radiofonică de Mihnea Gheorghiu, cu regia artistică semnată de Mihai Zirra.

Dar dincolo de ediții, de surse, de puneri în scenă, rămâne miezul care nu și-a pierdut puterea. Un fiu află că tatăl i-a fost ucis. Un uzurpator stă pe tron. O fantomă cere dreptate. Iar omul chemat să facă dreptate descoperă că, înainte de sabie, are de trecut prin propriul gând. De aici vine modernitatea adâncă a piesei. Din faptul că răzbunarea nu este doar un act, ci și o criză a conștiinței.