Gheorghe Șincai și lupta pentru școală și istorie

În 1811, după „treizeci și patru de ani” de culegeri, apărea o carte cu un titlu neobișnuit de lung, aproape o declarație de metodă și de destin: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese. În spatele acestui titlu stătea o viață întreagă de studiu, de drumuri prin biblioteci, de transcrieri făcute cu exactitate și de muncă dusă cu încăpățânare. Stătea, mai ales, Gheorghe Șincai.

Figura lui concentrează una dintre marile energii ale Școlii Ardelene. Istoric, filolog, traducător, teolog greco-catolic și scriitor român, Șincai a legat între ele două fronturi care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, contau enorm: școala și istoria. Într-o parte, a lucrat pentru răspândirea culturii în mediul rural, pentru manuale și pentru întemeierea de școli. În cealaltă, a strâns documente, a cercetat biblioteci și a încercat să așeze trecutul românilor într-o formă coerentă, sprijinită pe izvoare.

Viața lui n-a fost liniștită. A avut acces la biblioteci importante, dar a cunoscut și închisoarea de la Aiud. A fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie, dar a fost și destituit. A lăsat în urmă o operă vastă, dar și imaginea unui om prins într-un conflict care i-a apăsat anii maturității. Tocmai de aici vine tensiunea poveștii sale: din întâlnirea dintre vocația de cărturar și asperitățile unei epoci în care cultura, autoritatea și ambiția se ciocneau direct.

Un tânăr din Transilvania pe drumul marilor școli

Gheorghe Șincai s-a născut în 1754. Sursele citate îl leagă de Râciu, din Mureș, iar tradiția familiei trimite mai departe, spre Șinca Veche din Țara Făgărașului. Din acest punct începe traseul unui om care avea să treacă printr-o formație intelectuală remarcabil de largă pentru timpul său.

A studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma. În ultimele două orașe a fost împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocențiu Micu-Klein. În această succesiune de locuri se vede deja profilul unei generații care își căuta instrumentele culturale acolo unde ele puteau fi găsite: în școli bune, în limbile de cultură, în marile centre de studiu ale vremii.

Șincai a fost poliglot. Și-a însușit bine latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza. Sursele în limba engleză confirmă aceeași deschidere și aceeași stăpânire a limbilor de cultură. Acest fapt nu este un simplu detaliu biografic. Pentru un cărturar al epocii, limbile erau cheia arhivelor, a bibliotecilor, a cărților, a dezbaterilor. Fără ele, trecutul rămânea închis.

La Roma, informația și cultura lui i-au permis să ocupe funcția de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide, cu permisiunea de a cerceta orice fel de documente. Aici se conturează una dintre dimensiunile decisive ale vieții sale. Șincai nu a fost doar un om care a citit mult, ci unul care a căutat sistematic urmele trecutului. În Italia, apoi în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, el a cercetat biblioteci, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.

Imaginea aceasta este esențială pentru a-l înțelege. Marea lui operă istorică de mai târziu nu a apărut din inspirație de moment, ci dintr-o disciplină de lucru foarte exactă. El a adunat, a copiat, a comparat. A lucrat cu izvoare și cu răbdare. Faptul că Hronica din 1811 se prezenta drept o lucrare alcătuită „din mai multe mii de autori” și „în cursul a treizeci și patru de ani culese” spune ceva fundamental despre felul în care Șincai își înțelegea misiunea.

Omul care a dus școala în sate

Dacă în biblioteci se pregătea istoricul, în Transilvania rurală se vedea mai limpede pedagogul. Ca director al învățământului confesional greco-catolic din Transilvania, Gheorghe Șincai a avut o contribuție fundamentală în acțiunea de răspândire a culturii în mediul rural. Formula din surse este limpede și grea de sens. Cultura nu trebuia să rămână între zidurile câtorva școli mari; ea trebuia dusă mai departe, în sate.

Șincai a depus, după cum spun sursele, o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice, „în număr de peste 300”. Cifra aceasta este unul dintre cele mai concrete semne ale energiei sale. Nu era vorba doar despre idei, ci despre instituții reale, despre școli care trebuiau gândite, deschise, organizate și susținute.

În 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie, fiind propus de episcopul Grigore Maior. A fost, prin urmare, pus în centrul unui proiect de anvergură. În epocă, învățământul nu însemna doar alfabetizare. Însemna formarea unui limbaj comun, a unor deprinderi și a unei discipline culturale. De aceea, rolul manualelor devenea decisiv.

În scopuri didactice, Șincai a tradus și a elaborat manuale fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul. Importanța gestului stă și în altceva: el a adaptat sau a creat terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. Cu alte cuvinte, nu s-a limitat să preia forme de învățare deja existente, ci a lucrat pentru a le face inteligibile. A pus limba să lucreze pentru școală.

Tot în acest cadru trebuie așezată și colaborarea cu Samuil Micu la prima gramatică tipărită a limbii române, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, apărută la Viena în 1780. Sursa în limba engleză precizează că Șincai a revizuit înainte de publicare această primă gramatică și că, în ea, au demonstrat originile latine ale limbii române. În câteva cuvinte, se vede aici un program întreg: organizarea limbii, fixarea regulilor și afirmarea unei genealogii culturale.

Sursele în limba engleză adaugă și faptul că Șincai a dovedit calități remarcabile de traducător, redând Biblia în română în 1789, sub numele de Biblia de la Blaj. Detaliul completează profilul unui cărturar care nu vedea limba ca pe un simplu instrument, ci ca pe un teren de construcție culturală.

Între iluminism și combaterea superstiției

Opera și activitatea lui Șincai au stat sub semnul iluminismului. Sursele spun direct că principala lui inspirație a fost iluminismul și că stilul său a fost unul iluminist. Nu este un detaliu de decor intelectual, ci o cheie de lectură. În centrul acestui spirit stădea încrederea în educație, în rațiune și în puterea cărții de a schimba obiceiuri și mentalități.

Un exemplu foarte precis este lucrarea Învățătură firească spre surparea superstiției norodului. Ea a avut ca sursă de inspirație cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens, scrisă în spirit iluminist de superintendentul Johann Heinrich Helmuth. Titlul românesc spune singur ce era în joc: combaterea superstiției printr-o învățătură „firească”, adică printr-o explicație care voia să așeze lumea în câmpul rațiunii.

Acesta este și sensul mai adânc al muncii lui didactice. Școala pe care o întemeia sau o coordona nu însemna doar litere și cifre, ci un alt mod de a înțelege lumea. De aceea, traducerea manualelor, adaptarea terminologiei și întemeierea de școli fac parte din același proiect cu lucrările inspirate de iluminism. Toate țin de aceeași convingere: oamenii pot fi formați prin cultură.

În același timp, Șincai nu a lucrat izolat. Sursele pomenesc, între marile contribuții ale epocii, și Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, la care sunt legați, alături de el, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu și Ioan Para. Textul descrie această petiție drept „un stindard al efervescenței culturale prezente acelei perioade”. Chiar și formulată astfel, observația arată mediul în care a lucrat Șincai: unul de solidarități intelectuale, de texte programatice și de intervenții culturale care aveau și greutate publică.

Ruptura cu episcopul Ioan Bob

Dar viața lui Gheorghe Șincai nu poate fi spusă numai în cheia bibliotecii și a școlii. În anii 1790, drumul lui intră într-o zonă mult mai întunecată, dominată de conflict, anchete și arestare. Momentul central este ciocnirea cu episcopul Ioan Bob.

Numirea lui Ioan Bob ca episcop, în 1782, a fost primită cu ostilitate de obștea monahală basiliană de la Blaj, din care făcuse parte, pentru o vreme, și George Șincai. În 1784, Șincai a părăsit Mănăstirea baziliană „Buna Vestire” de la Blaj și s-a mutat într-o locuință particulară. Semnul rupturii era deja acolo, chiar dacă tensiunile aveau să se agraveze mai târziu.

În septembrie 1790, protestul față de episcopul Bob s-a concretizat într-un memoriu adresat guvernului Transilvaniei, prin care episcopului i-au fost reproșate nepotismul și corupția. Principalul autor al plângerii a fost Ioan Para, vicarul foraneu al Năsăudului, iar sursa românească precizează că George Șincai a contribuit la întreținerea unei atmosfere potrivnice episcopului de la Blaj.

Aici povestea capătă un ton apăsat. Sursa menționează fără echivoc că Șincai „căzuse în patima alcoolului”, motiv pentru care acțiunile sale erau lipsite de tact. Această observație explică degradarea raporturilor și felul în care conflictul a ieșit din cadrele unei simple dispute administrative sau morale.

În 1794, episcopul Ioan Bob s-a plâns guvernatorului Gheorghe Bánffy că Șincai se bate cu oamenii, nu efectuează inspecțiile școlare, iar dacă le efectuează, se face de râsul elevilor, fiind adesea sub influența alcoolului. Guvernatorul a trimis la Blaj o comisie de anchetă. De aici înainte, traseul cade abrupt.

La 19 august 1794, episcopul Ioan Bob a cerut arestarea lui George Șincai și destituirea lui din funcția de director școlar, mai ales după ce acesta declarase că „ori pier eu, ori piere episcopul”. Mai mult, la o lecție spusese elevilor că omul are dreptul să ucidă în legitimă apărare.

„ori pier eu, ori piere episcopul”

Pe 24 august, George Șincai a fost arestat la Blaj împreună cu menajera sa și întemnițat la Aiud. Sursa în limba engleză rezumă acest episod spunând că, în 1794, el a intrat în conflict direct cu episcopul Ioan Bob și a fost aruncat în aspra închisoare de la Aiud, fiind urmărit și persecutat de autoritățile habsburgice după eliberarea sa în 1796.

La 13 septembrie 1794, guvernul Transilvaniei l-a destituit din funcția de director, din cauza exceselor dovedite cu prilejul anchetei din 15 iulie, când Șincai spusese în stare de ebrietate că el este capul conjurației. Acesta este punctul de cotitură al biografiei sale publice. Omul care fusese pus să conducă școlile românești unite din întreaga Transilvanie își pierdea funcția în urma unui conflict care combinase opoziția față de episcop, lipsa de tact și excesele personale.

Treizeci și patru de ani pentru o cronică

După această cădere, rămâne opera. Iar dintre toate scrierile lui, cea mai impunătoare în surse este Hronica românilor, publicată în 1811. Titlul ei foarte amplu a devenit celebru tocmai pentru că arată ambiția autorului de a cuprinde un trecut complicat, în care românii apar amestecați cu alte neamuri, iar faptele unora față de ale altora nu pot fi scrise limpede fără o mare muncă de adunare și ordonare.

Lucrarea a fost scrisă sub forma analelor. Acest detaliu spune mult despre felul în care Șincai își organiza materia istorică: cronologic, cu grijă pentru succesiunea evenimentelor și cu sprijin în surse numeroase. Formula „din mai multe mii de autori” trimite direct la dimensiunea documentară a întreprinderii.

Sursele mai arată și amploarea muncii sale de cercetare. George Șincai a lăsat 27 de volume de documente sub forma unor tomuri, păstrate în condiții bune, dintre care lipsește unul, al XIV-lea, despre care se spune că a fost pierdut sau nenumerotat. Tomul al XIX-lea cuprindea Viața lui Mihai, Principile Valahiei Transalpine, tomul al XX-lea se numea Historia Principilor Țiarii Românești, numită de către el Istoria Bălăcenească, iar volumul al XXVII-lea, ultimul din colecție, cuprindea un act din scurta perioadă de domnie a lui Mihai Viteazu în Ardeal, intitulat Duo Comitia Transilvanica celebrata sub Michaele Principe Transalpineae Valachiae.

Aceste detalii nu sunt simple inventare. Ele arată tipul de atelier în care a lucrat Șincai. Înainte de a fi un autor de sinteză, a fost un colecționar de izvoare. A notat și a tradus surse. A organizat documente în tomuri. A strâns materia istoriei în forme care puteau susține mai târziu o narațiune mai amplă.

Tot între operele sale sunt amintite și Elegie, care exprimă cu o notă de exaltare perioada petrecută în Viena, precum și manualele și traducerile prin care a făcut mai ușor de înțeles învățământul pentru elevi. Astfel, profilul lui rămâne dublu până la capăt: pedagog și istoric, om al limbii și om al documentului.

Moartea și urma lăsată

Gheorghe Șincai s-a stins din viață la 2 noiembrie 1816. Sursa românească precizează că decesul său a fost înregistrat în parohia greco-catolică slovacă din Keletsény, astăzi parte a localității Zemplínska Nová Ves. Sursa în limba engleză notează că a murit la Svinica, lângă Kassa. Ambele păstrează aceeași ultimă coordonată: sfârșitul său a venit departe de locurile în care lucrase cel mai intens pentru școală și pentru cultura românească din Transilvania.

Moartea lui a lăsat în urmă numeroase scrieri, anale și tomuri. Dincolo de formulările mai încărcate ale sursei, rămâne esențial faptul că opera sa a fixat stilul unui cărturar iluminist și reprezentativ pentru Școala Ardeleană. Șincai a lăsat instituții, cărți și un model de muncă întemeiat pe cercetare, pe disciplină și pe credința că educația schimbă lumea.

Memoria lui s-a păstrat în nume de școli și colegii. Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din București îi poartă numele, la fel ca școala din Șinca Veche, școala din Râciu, Liceul Tehnologic Gheorghe Șincai din Târgu-Mureș și Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” din Oradea. Sursele în limba engleză amintesc și două colegii naționale care îi poartă numele, unul în București și unul în Baia Mare. Lucrarea sa, Hronica românilor, a dat numele revistei Colegiului Național „Gheorghe Șincai” din București, Revista Hronica, înființată în martie 1968.

Au venit și semne comemorative de altă natură. În 1966, la 150 de ani de la moartea lui George Șincai, serviciile poștale românești au pus în circulație o marcă poștală de 10 bani cu portretul său, în seria Aniversări culturale. La 26 februarie 2024, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de argint cu valoarea nominală de 10 lei, cu efigia și numele lui, precum și anii 1754 și 1816 gravați pe revers.

Dar urma cea mai importantă nu stă în busturi, timbre sau monede, chiar dacă ele spun ceva despre prestigiul târziu al numelui său. Ea stă în cele două mari direcții pe care viața lui le-a ținut împreună cu o forță rară: organizarea școlii și căutarea izvoarelor istoriei. În această dublă muncă se află locul lui Gheorghe Șincai. A vrut să lumineze prin carte și să întemeieze prin document. Și, chiar trecând prin conflict și prăbușire personală, exact de aici vine puterea cu care a rămas prezent în cultura română.