Familia Medici și felul în care a schimbat Florența, arta și puterea în Italia

La Florența, puterea nu a intrat dintr-odată pe poarta unui palat. A intrat mai întâi prin negoț, prin registre de conturi, prin relații bine țesute și printr-o bancă ce avea să domine Europa secolului al XV-lea. Dintr-o familie inițial neînsemnată, Medici au urcat încet, apoi hotărât, până când au ajuns să decidă mersul republicii, să dea papi Bisericii Catolice și să lege numele lor de unele dintre cele mai cunoscute opere și monumente ale Renașterii.

Dar ascensiunea lor nu a fost liniară. A fost o luptă lungă pentru influență, avuție și prestigiu, dusă într-un oraș în care marile familii se supravegheau, se aliau, se concurau și, uneori, încercau să se nimicească. Medici au știut să folosească toate instrumentele timpului lor: comerțul, banca, alianțele, sprijinul popular, legăturile cu Vaticanul și patronajul artistic. Tocmai de aceea povestea lor spune mai mult decât istoria unei familii. Spune cum se schimbă o republică atunci când o casă de bancheri ajunge să-i controleze nervii puterii.

Din lână și comerț spre banca puterii

Baza averii familiei a fost comerțul cu materiale textile, legat de breasla florentină Arte della Lana. Familia este menționată pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, iar unele lucrări menționează chiar un document din 1230. Originea ei era în regiunea Mugello, la nord de Florența, iar urcușul nu a fost brusc. În secolul al XIV-lea, membrii familiei au căpătat o anumită vizibilitate în negoțul cu lână, inclusiv prin legături cu Franța și Spania, dar rămâneau încă mai puțin importanți decât alte case florentine, precum Albizzi sau Strozzi.

Totuși, în Florența, economia și politica se atingeau la fiecare pas. Influența politică a Medicilor s-a datorat relațiilor cu partidul popular din oraș. Cu ajutorul acestor contacte și al sprijinului popular, familia și-a întărit poziția socială, iar din această bază a putut construi ceva mai important decât o avere comercială: un sistem bancar modern. Anul 1397 este considerat anul întemeierii Băncii Medici la Florența. Din acel moment și până la căderea ei, în 1494, banca a fost una dintre instituțiile cele mai prospere și mai respectate din Europa și, pentru o vreme, familia a fost socotită cea mai bogată de pe continent.

Succesul acesta nu însemna doar bani mulți. Însemna capacitatea de a lega între ele familii de elită prin căsătorii, parteneriate și relații de dependență economică. Medici au ajuns într-o poziție centrală în rețeaua socială a vremii. Pentru unele familii importante, accesul la restul elitei trecea chiar prin Medici. Într-un oraș al competiției dintre clanuri, acesta era un avantaj decisiv.

Giovanni di Bicci de’ Medici a fost figura de la care începe adevărata ascensiune a ramurii principale, Medici di Cafaggiolo. El a sporit averea familiei prin banca întemeiată la Florența și a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din oraș. Este menționat și ca bancher al Curiei Romane și mijlocitor între vechea familie nobiliară Albizzi și popor. Deși nu a deținut funcții politice, și-a câștigat sprijin popular prin susținerea unui sistem de impozitare proporțională. Aici se vede una dintre marile forțe ale casei Medici: priceperea de a transforma puterea economică în legitimitate civică.

Cosimo și Lorenzo, conducătorii fără coroană

În 1433, Albizzi au reușit să-l trimită în exil pe Cosimo de’ Medici. Era semnul că lupta pentru controlul Florenței intrase într-o fază deschisă. Numai că anul următor s-a produs răsturnarea. O signorie favorabilă Medicilor a fost aleasă, iar Cosimo s-a întors. Din acel moment, familia a devenit casa dominantă a orașului pentru următoarele trei secole.

Florența a rămas, formal, republică până în 1537. Aici stă una dintre particularitățile puterii medicee. Cosimo și, după el, Lorenzo au fost lideri necontestați fără să desființeze de la început instituțiile republicane. Ele au rămas în picioare, dar erau puternic controlate de Medici și de aliații lor, cu două mari întreruperi: 1494-1512 și 1527-1530. Membrii familiei apar ca magistrați de seamă ai orașului până în 1537, iar Cosimo cel Bătrân este numit conducătorul neoficial al Republicii Florența, purtând titlul de gran maestro.

Trei generații succesive, Cosimo, Piero și Lorenzo, au stăpânit practic viața politică a Florenței în cea mai mare parte a secolului al XV-lea. Piero I de’ Medici, numit „cel Gutos”, a condus după Cosimo, dar a rămas în umbra tatălui și a fiului. Marele nume al familiei în această epocă a fost Lorenzo de’ Medici, „Magnificul”. Sub el, puterea casei a atins un nivel de prestigiu care trecea mult dincolo de zidurile orașului.

Lorenzo era mai capabil în conducerea orașului decât în administrarea afacerii bancare a familiei, iar neglijarea acesteia a dus, în cele din urmă, la ruină. Dar în plan politic, el a încercat să asigure continuitatea dinastiei. Și-a pregătit copiii pentru roluri precise: Piero al II-lea pentru conducerea civilă, Giovanni pentru Biserică. Acest Giovanni avea să devină primul papă din familie, Leon al X-lea.

Numai că lumea în care stăpâneau Medici era una primejdioasă. În 1478, rivalitatea s-a transformat în sânge. Complotul Pazzi a încercat să răstoarne familia prin uciderea lui Lorenzo și a fratelui său mai tânăr, Giuliano, în timpul slujbelor de Paște. Atentatul s-a încheiat cu moartea lui Giuliano și cu rănirea lui Lorenzo. Episodul apare ca un complot politic organizat de familia concurentă Pazzi, care l-a costat viața pe fratele lui Lorenzo. Unele lucrări istorice menționează și alte forțe implicate, între ele familiile Pazzi și Salviati, arhiepiscopul de Pisa și chiar papa Sixtus al IV-lea, într-o anumită măsură. După acest episod, Lorenzo l-a adoptat pe Giulio de’ Medici, fiul nelegitim al fratelui său, viitorul papă Clement al VII-lea.

Exil, întoarceri și sfârșitul republicii florentine

Moartea lui Lorenzo, în 1492, a schimbat echilibrul. Fiul său, Piero al II-lea de’ Medici, nu a făcut față provocărilor ivite odată cu invazia franceză din Italia din 1492. În doi ani, el și partizanii săi au fost siliți să plece, iar Medici au fost izgoniți din Florența. Lucrările de istorie păstrează și imaginea violentă a timpului: în 1494, Piero al II-lea a fost alungat de călugărul Girolamo Savonarola, care a proclamat „Statul Sfânt” sau „Statul lui Dumnezeu”.

Exilul a durat până în 1512. A fost prima dintre cele două mari întreruperi ale stăpânirii medicee. Întoarcerea nu a însemnat însă liniște. În primele decenii ale secolului al XVI-lea, familia a atins culmea prestigiului ecleziastic, dând doi papi celebri, Leon al X-lea și Clement al VII-lea, dar tocmai atunci controlul asupra Florenței a devenit mai fragil.

Leon al X-lea a fost papă între 1513 și 1521, iar după el vărul său Giulio de’ Medici a devenit Clement al VII-lea, între 1523 și 1534. În vremea lor, Medici au condus de fapt nu doar Florența, ci și porțiuni întinse din Italia legate de statele papale. Totuși, influența familiei în oraș a scăzut. În 1527, după jefuirea Romei de către armatele împăratului Carol Quintul, Florența a redevenit republică pentru scurt timp, până în 1530. Era a doua mare pauză a dominației medicee.

Finalul a venit repede. Cu ajutorul lui Clement al VII-lea și al împăratului Carol Quintul, familia a revenit în forță. În 1530, Clement l-a convins pe Carol Quintul să-l numească pe Alessandro de’ Medici duce de Florența. Acesta este punctul de început al domniei monarhice a Medicilor la Florența, care avea să dureze două secole. În 1532, familia a dobândit titlul ereditar de duce de Florența. Republica florentină, care supraviețuise formal atâta vreme, își pierduse lupta.

Papi, duci și o dinastie care intră în Europa

Casa Medici nu s-a oprit la Florența. A intrat în marea politică europeană prin Biserică și prin căsătorii. Familia a dat patru papi ai Bisericii Catolice: Leon al X-lea, Clement al VII-lea, Pius al IV-lea și Leon al XI-lea. Dintre aceștia, Leon al X-lea, Clement al VII-lea și, în arborele genealogic, Alessandro Ottaviano de’ Medici, devenit papa Leon al XI-lea, sunt menționați explicit.

Tot prin alianțe matrimoniale, sângele Medicilor a ajuns pe tronul Franței. Caterina de’ Medici, fiica lui Lorenzo al II-lea, s-a căsătorit în 1533 cu viitorul rege Henric al II-lea al Franței. Maria de’ Medici, fiica lui Francesco I, a devenit la rândul ei soția regelui Henric al IV-lea al Franței. Catherine de’ Medici și Marie de’ Medici sunt amintite ca două regine ale Franței provenite din această familie.

În Florența, însă, domnia ducală s-a născut într-un climat de violență și nesiguranță. Alessandro de’ Medici a condus Florența între 1523 și 1527, a fost alungat, apoi readus la putere de Carol Quintul în 1531. În 1536 s-a căsătorit cu Margaret de Austria, fiica lui Carol Quintul, iar în 1537 a fost asasinat de ruda sa Lorenzino de’ Medici, care se socotea nedreptățită în privința unei moșteniri. O ramură se stingea, iar alta își pregătea intrarea în scenă.

După moartea lui Alessandro, puterea a trecut la ramura „nouă” a familiei, descendentă din Lorenzo cel Bătrân. Cel care s-a impus a fost Cosimo I. Din 1537 a fost duce al Florenței, iar în 1569 a devenit Mare Duce de Toscana. Ridicarea ducatului la rang de Mare Ducat a venit după o extindere teritorială. Din acest moment, istoria Medicilor nu mai este doar istoria unei familii influente într-o republică urbană, ci a unei dinastii care conduce un stat.

Toscana Medici și lungul drum spre 1737

Sub Cosimo I începe epoca marelui ducat. El a fost urmat în 1587 de Ferdinando I de Toscana. Dintre urmașii importanți este amintit Cosimo al II-lea, protectorul lui Galileo Galilei. Cosimo I a condus noul stat până la moartea sa în 1574, iar după Francesco I, care a murit fără moștenitori de parte bărbătească, a urmat fratele său Ferdinando.

Dinastia a continuat să conducă Toscana până la moartea ultimului Medici, în 1737. Acest sfârșit a fost marcat de Gian Gastone de’ Medici. Între începutul marelui ducat și acest deznodământ, familia a rămas o putere europeană, dar nu la fel de sigură pe ea ca în vremea lui Cosimo cel Bătrân sau a lui Lorenzo Magnificul. Lucrările de referință arată că marele ducat a cunoscut forme de creștere economică sub primii mari duci, dar era falit în vremea lui Cosimo al III-lea.

În secolul al XVII-lea, Medici au rămas protectori ai științei și ai artei, dar și-au văzut puterea slăbită de decizii politice și economice tot mai grele. Cosimo al II-lea este amintit drept patron al lui Galileo Galilei. Tratatul lui Galileo din 1610, Sidereus Nuncius, i-a fost dedicat. Mai târziu, în 1657, Leopoldo de’ Medici a întemeiat Accademia del Cimento, menită să atragă la Florența oameni de știință din toată Toscana.

Totuși, spre sfârșitul dinastiei, semnele declinului devin apăsătoare. În 1705, vistieria marelui ducat era practic falită. La moartea lui Gian Gastone, în 1737, linia principală a casei Medici s-a stins. Anna Maria Luisa de’ Medici a semnat în același an Patto di Famiglia, prin care toate bunurile personale ale familiei erau lăsate statului toscan, cu condiția ca nimic să nu fie mutat vreodată din Florența. A fost un ultim gest de apărare a moștenirii lăsate orașului.

Arta ca formă de putere

Dacă puterea Medicilor s-a ridicat din negoț și bancă, prestigiul lor a fost fixat în piatră, în culoare și în bronz. Sprijinul lor pentru artă și arhitectură este una dintre marile teme ale istoriei familiei. Sursele sunt clare: au creat un climat în care arta și umanismul au înflorit, iar Renașterea italiană a fost inspirată și de Medici, alături de alte mari familii ale Italiei.

În 1419, Giovanni di Bicci l-a însărcinat pe Filippo Brunelleschi cu renovarea Basilicii San Lorenzo din Florența. Biserica a devenit cavoul familiei, locul unde au fost înmormântați 46 de membri ai casei. În jurul acestei necropole de familie se poate citi toată ambiția lor: voiau să fie prezenți în viața orașului, dar și în memoria lui.

Cosimo de’ Medici i-a sprijinit pe Donatello și pe Fra Filippo Lippi, iar istoricii îl amintesc și pe Fra Angelico printre asociații artistici de seamă ai lui Cosimo cel Bătrân. Dar contribuția cea mai însemnată în sprijinirea artelor i-a revenit lui Lorenzo Magnificul. La masa lui se întâlneau artiști și gânditori de rangul lui Michelangelo, Demetrios Chalkondylas, Angelo Poliziano, Christoforo Landino, Giovanni Pico della Mirandola, Francesco Granacci, Sandro Botticelli și Leonardo da Vinci. Lucrările de specialitate adaugă că Lorenzo a fost patronul lui Leonardo vreme de șapte ani și că era el însuși autor de poezie și cântec.

Medici au fost și colecționari, iar achizițiile lor stau astăzi la baza muzeului Uffizi din Florența. În arhitectură, numele lor se leagă de Basilica di San Lorenzo, de Domul Santa Maria del Fiore, de Palazzo Medici-Riccardi, de Palazzo Pitti, cumpărat în 1550 de Eleonora de Toledo, soția lui Cosimo I, de Uffizi, ridicat de Giorgio Vasari la porunca lui Cosimo I începând din 1560, de Grădina Boboli, Belvedere și Biblioteca Medicea Laurenziana. În 1562, a fost înființată Accademia dell’ Arte del Disegno, unde stă opera lui Michelangelo, „David”.

Patronajul acesta avea și o funcție politică. Într-o lume în care legitimitatea nu se sprijinea doar pe legi, ci și pe imagine, pe memorie și pe fast, arta era o formă de guvernare. A finanța o basilică, a ridica palate, a aduna în jurul mesei artiști și gânditori însemna a spune cine ești și de ce meriți să rămâi în centrul cetății.

De aceea, moștenirea Medicilor este greu de despărțit în două, ca și cum ar exista un bilanț al banilor și altul al culturii. Tocmai amestecul lor a dat forța acestei familii. Din lână, conturi și credite, Medici au făcut politică. Din politică au făcut dinastie. Iar din dinastie au făcut peisajul cultural al unei epoci care încă poartă semnul Florenței.