Epidemia de dans din 1518, criza care a pus Strasbourgul in fata necunoscutului

În iulie 1518, pe o stradă din Strasbourg, o femeie cunoscută sub numele de Frau Troffea a început să danseze necontrolat. Nu s-a oprit o zi sau două. A continuat aproape o săptămână, iar în jurul ei au început să apară alții. Ceea ce părea la început un gest izolat s-a transformat, în câteva săptămâni, într-unul dintre cele mai tulburătoare episoade colective ale Europei premoderne.

Între iulie și septembrie 1518, între 50 și 400 de persoane au dansat săptămâni la rând în Strasbourg, în Alsacia, pe atunci parte a Sfântului Imperiu Roman. Documentele istorice sunt limpezi asupra unui fapt: oamenii chiar dansau. Ceea ce nu se știe cu certitudine este de ce.

O stradă, o femeie, apoi o mulțime

Relatările epocii și cronicile ulterioare descriu începutul izbucnirii în jurul acestei femei, Frau Troffea. În câteva zile, peste treizeci de persoane se aflau deja în mișcare. Până în august, numărul lor ar fi ajuns la aproximativ 400, deși și această cifră rămâne disputată.

Mișcările celor atinși de epidemie erau descrise ca spasmodice, cu convulsii și gesturi violente. Trupurile le erau acoperite de transpirație. Unii martori spuneau că aveau privirea goală, iar picioarele li se umflau până la sângerare. Se prăbușeau de epuizare, de foame și de sete. Se auzeau strigăte după ajutor.

Unii autori au susținut că, la apogeu, mureau până la 15 persoane pe zi. Totuși, aici începe una dintre marile probleme ale acestui episod: numărul deceselor nu este confirmat clar de documentele oficiale ale orașului, iar totalul victimelor rămâne necunoscut.

Când autoritățile au încercat să trateze dansul prin dans

Fenomenul a durat atât de mult încât a atras intervenția autorităților. Consiliul orașului a lăsat cazul pe mâna medicilor, iar aceștia au recomandat o soluție care astăzi pare uluitoare: bolnavii trebuiau să „danseze până se eliberează”.

Ideea pornea din explicațiile medicale ale vremii. Printre ele se afla și aceea a „sângelui încins”, despre care se credea că poate fi domolit prin dans continuu, urmat de odihnă. Numai că măsura a înrăutățit situația. În loc să stingă epidemia, a întreținut-o.

Există relatări potrivit cărora au fost amenajate spații pentru dans, iar muzicanți și oameni puternici au fost aduși ca să-i susțină pe cei care nu se mai puteau ține pe picioare. Curând, consiliul a renunțat la această cale și a interzis dansul public și muzica.

Frica de pedeapsă divină

În mintea multora, ceea ce se întâmpla nu era o simplă boală. Explicațiile contemporane vorbeau despre posesie demonică, judecată divină și sânge încins. Episodul era pus în legătură cu Sfântul Vitus, despre care se credea că îi pedepsește pe păcătoși silindu-i să danseze necontrolat.

De aceea, autoritățile au trecut de la tratamentul medical la unul religios. Cei atinși de epidemie au fost trimiși la sanctuarul Sfântului Vitus. Acolo au participat la ritualuri de penitență și de vindecare: purtau încălțăminte roșie stropită cu apă sfințită, aveau cruci pictate pe încălțăminte, țineau cruci mici în mâini, iar ritualul includea tămâie și incantații în latină.

În cele din urmă, focarul s-a stins în septembrie, după pelerinaje și rugăciuni. Într-o relatare, dansatorii rămași au fost duși la o capelă de pe munte pentru a se ruga pentru iertare.

Câți au murit și cât de sigur este totul

Epidemia de dans din 1518 este una dintre acele întâmplări istorice în care certitudinea și incertitudinea stau alături. Este sigur că a existat un focar de dans colectiv la Strasbourg. Sunt invocate inclusiv note ale medicilor, predici de la catedrală, cronici locale și regionale și însemnări emise de consiliul orașului.

Dar tocmai acolo unde povestea pare să atingă punctul ei cel mai dramatic, numărul morților, terenul devine nesigur. Unele relatări vorbesc despre până la 15 morți pe zi. Alte observații arată că documentele vremii nu menționează limpede nici câți au murit, nici măcar dacă au existat decese. De aceea, bilanțul final rămâne necunoscut.

Există și incertitudini privind identitatea exactă a primei dansatoare, fie o femeie fără nume, fie Frau Troffea, precum și privind numărul exact al celor implicați.

Între ergot și boală psihogenă de masă

De-a lungul timpului au fost propuse mai multe explicații. Una dintre cele mai cunoscute este intoxicația cu ergot, o ciupercă ce crește pe cereale precum secara. Ergotamina, substanța ei activă, este înrudită chimic cu LSD. Totuși, această ipoteză a fost contestată: simptomele nu se potrivesc pe deplin și nu explică de ce atât de mulți oameni ar fi reacționat în același fel, în același loc.

Cealaltă explicație importantă este boala psihogenă de masă, numită și isterie colectivă indusă de stres. Ideea este că grupuri mari de oameni pot ajunge să manifeste simultan comportamente neobișnuite, care se răspândesc rapid. În cazul Strasbourgului, contextul invocat este unul apăsător: foamete, boală și condiții sociale grele în Alsacia.

John Waller a susținut că aceasta este cea mai plauzibilă interpretare și a legat episodul de o stare psihică extremă, produsă de stresul colectiv. În acest cadru apare și noțiunea de coree, adică mișcări involuntare, neregulate, care trec de la o parte a corpului la alta. În Evul Mediu, astfel de manifestări erau asociate cu ceea ce era numit „dansul Sfântului Vitus”.

De ce episodul din 1518 a rămas atât de puternic

Fenomenul nu a fost considerat unic nici de contemporani, nici de istorici. Sunt pomenite episoade asemănătoare în Saxonia medievală și în Apulia, în Italia, unde dansul era legat de mușcătura de păianjen și tratat chiar prin dans, într-o formă cunoscută drept tarantism.

Totuși, cazul Strasbourgului a rămas emblematic fiindcă pune în fața noastră o limită a cunoașterii istorice. Avem documente care atestă dansul. Avem reacția medicilor, apoi a autorităților și a religiei. Avem teorii moderne. Dar cauza ultimă nu poate fi stabilită definitiv.

Tocmai aici stă forța acestui episod. Nu este doar o curiozitate medievală, ci povestea unei comunități care a încercat, cu instrumentele timpului ei, să dea sens unui lucru care i-a scăpat printre degete.