De ce a schimbat Mihail Sadoveanu literatura și politica românească

Mihail Sadoveanu1. Imagine: Studio Victory 39, Bucharest; Publisher: Biblioteca Judeţeană "Octavian Goga" Cluj / "Octa, domeniu public, via Wikimedia Commons

În 1904, Nicolae Iorga numea acel an „anul Sadoveanu”. Formula nu era un compliment grăbit. Era semnul că, dintr-odată, în literatura română apăruse o forță greu de ignorat: un autor care publica patru volume într-un singur an și care părea să fi găsit, de la început, o lume a lui. Moldova, satul, istoria, natura, glasul povestirii, toate intrau în pagină cu o siguranță rară. De aici începe povestea lui Mihail Sadoveanu. Și tot de aici începe și tensiunea unui destin care avea să depășească literatura.

Un început legat de Moldova

Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, la Pașcani. Venea dintr-o familie cu rădăcini diferite. Tatăl său, Alexandru Sadoveanu, era avocat și provenea din Oltenia. Mama, Profira Ursache, era fiică de răzeși din Verșeni. Numele familiei, legat de Sadova, a fost adoptat abia în 1891.

Copilăria lui stă sub semnul Moldovei. A făcut școala primară la Pașcani, din 1887, iar profesorul Busuioc i-a rămas în memorie atât de puternic încât va inspira mai târziu povestirea Domnu Trandafir. În afara școlii cutreiera regiunea natală, mergea pe jos, vâna, pescuia, contempla natura. Își petrecea verile și la Verșeni, printre rudele mamei. Contactul acesta direct cu lumea satului și cu felul în care țăranii se purtau în fața autorităților i-a modelat perspectiva asupra societății.

A urmat gimnaziul la Fălticeni și apoi Liceul Național din Iași. La Fălticeni a fost coleg cu Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. A rămas un an repetent, după expedițiile prin bălțile Șomuzului și la Nada Florilor, dar după moartea mamei a terminat anii de gimnaziu în fruntea promoției.

Drumul spre literatură

În 1897 debuta în revista bucureșteană Dracu, cu schița Domnișoara M din Fălticeni, semnată Mihai din Pașcani. Din 1898 începea să colaboreze la Viața nouă, dar nu se regăsea în agenda simbolistă a revistei. A scris apoi pentru publicații precum Opinia și Pagini Literare, iar pentru scurtă vreme a tipărit manual un jurnal, cunoscut ca Aurora sau Lumea.

În 1900 a plecat la București cu gândul de a studia dreptul la Universitatea din București. A renunțat repede. A ales literatura. În societatea boemă a Capitalei a luat și o altă hotărâre importantă: să abandoneze poezia și să scrie numai proză realistă.

În 1901 s-a căsătorit cu Ecaterina Bâlu și s-a stabilit la Fălticeni. Acolo a început să lucreze la primele nuvele și s-a decis să trăiască din scris. În 1902 apărea primul manuscris al romanului Frații Potcoavă. În iunie 1903 a fost încorporat și a făcut armata în apropiere de Târgu Ocna, experiență care l-a inspirat să scrie Amintirile căprarului Gheorghiță.

După armată a întemeiat o familie numeroasă. A avut unsprezece copii. Între ei se află Profira Sadoveanu și Paul-Mihu Sadoveanu, care au devenit și ei scriitori.

Anul în care s-a impus

Intrarea lui Sadoveanu în viața literară mare s-a făcut prin reviste și printr-o disciplină de lucru impresionantă. În 1903, la invitația lui Ștefan Octavian Iosif, a început să colaboreze la Sămănătorul, condusă atunci de Nicolae Iorga. În același timp a scris pentru Voința Națională, unde a fost publicat Șoimii, primul său roman.

În 1904 a venit momentul decisiv. A publicat patru volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu. Debutul acesta a deschis o carieră care avea să dureze mai bine de o jumătate de secol. Titu Maiorescu a scris favorabil despre Povestiri și l-a propus la premiile Academiei Române din 1906. Mai târziu, într-un eseu din 1908, îl va include printre marii scriitori ai României.

După 1906, Sadoveanu s-a apropiat de cercul revistei Viața Românească, legat de Garabet Ibrăileanu. În biografia lui literară, cele două reviste, Sămănătorul și Viața Românească, contează enorm. Prima l-a primit printre tradiționaliști. A doua l-a așezat în orizontul poporanist și realist care avea să-i definească maturitatea.

Lumea pe care a scris-o

Sadoveanu a avut o carieră de cincizeci de ani și a fost unul dintre cei mai prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este cunoscut mai ales pentru romanele istorice și de aventuri, dar a scris și despre lumea țărănească din Moldova, despre natură, despre istorie contemporană, precum și reportaje și pagini memorialistice.

Opera sa trece prin mai multe etape. La început se vede filonul sămănătorist. În perioada interbelică apare o fază mitico-simbolică, ilustrată de romane precum Creanga de aur sau Divanul persian. În multe dintre cărțile sale, acțiunea este așezată în Moldova și lucrează cu teme din istoria medievală și modernă timpurie a României, așa cum se întâmplă în Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Cu Venea o moară pe Siret…, Baltagul și alte scrieri, își extinde lumea până în contemporaneitate și atinge romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist.

Criticii au văzut în el un mare povestitor și un autor al naturii și al peisajului rural. Proza lui a fost remarcată pentru folosirea arhaismelor, pentru amestecul creativ de registre lingvistice și pentru capacitatea de a crea o oralitate convingătoare. George Călinescu și Tudor Vianu au subliniat, fiecare în felul lui, atât forța descrierii, cât și felul în care Sadoveanu construia o lume unitară, legată de tradiție, de ritmurile naturii și de un anumit tip uman pe care îl considera reprezentativ.

Printre cărțile care i-au fixat locul se află Hanul Ancuței, descris de George Călinescu drept „capodopera idilicului jovial și a subtilității barbare”, precum și romanele Venea o moară pe Siret…, Zodia Cancerului și Baltagul. În 1935 apărea și primul volum din trilogia istorică Frații Jderi.

Dincolo de literatură

Sadoveanu nu a rămas numai în spațiul cărților. În 1921 a devenit membru al Academiei Române. Doi ani mai târziu și-a ținut discursul de recepție, în care a elogiat folclorul românesc și poezia populară.

Viața lui publică a fost însă mai complicată. În perioada interbelică a oscilat între forțe politice de dreapta și de stânga. A făcut parte din Partidul Poporului, din Partidul Național Liberal-Brătianu și din Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu. A fost deputat din partea județului Bihor și apoi senator din partea județului Iași. A ocupat și funcția de președinte al Senatului. În același timp, a colaborat la cotidienele de stânga Adevărul și Dimineața.

În 1928 este consemnat ca afiliat francmasoneriei, iar în anii următori ajunge în fruntea structurilor masonice românești. În 1932 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.

În anii ’30, notorietatea lui literară s-a intersectat cu o confruntare politică dură. A fost ținta unei campanii de presă venite din zona extremei drepte. Susținători ai acesteia au organizat chiar arderi publice ale cărților sale. În 1937, Universitatea din Iași i-a acordat titlul de doctor honoris causa, într-un gest care a avut și semnificația unei solidarități publice.

Marea cotitură de după război

Dacă până aici povestea lui Sadoveanu este aceea a unui mare scriitor prins în tensiunile unei epoci, după cel de-al Doilea Război Mondial ea devine și povestea unei alegeri politice radicale. După 1945, Sadoveanu își schimbă orientarea și se apropie de Partidul Comunist Român. Sprijină noile autorități, trece de la propria versiune de realism la realismul socialist și colaborează cu ARLUS.

În martie 1945 ține conferința devenită celebră prin titlul ei, Lumina vine de la Răsărit, text care încerca să îmbunătățească imaginea stalinismului în România. În același an călătorește în Uniunea Sovietică și publică texte în care laudă sistemul sovietic.

La alegerile din 1946 candidează din partea Blocului Partidelor Democratice și obține un loc în noul Parlament. În prima sesiune, din decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului. După abdicarea regelui și instalarea regimului comunist, face parte dintre cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române. Între 7 și 11 ianuarie 1958, alături de Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu, este președinte interimar al Prezidiului Marii Adunări Naționale.

Acesta este punctul în care moștenirea lui devine inevitabil contradictorie. Pe de o parte, autorul marilor romane istorice și al paginilor despre Moldova. Pe de alta, omul care a scris în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismului, iar texte precum Mitrea Cocor și sloganul Lumina vine de la Răsărit au fost privite drept propagandă comunistă.

Ultimii ani și moștenirea

După reorganizarea Societății Scriitorilor în Uniunea Scriitorilor din România, în 1949, Sadoveanu devine președinte de onoare, iar din 1950 președinte al Uniunii. În 1949 publică Mitrea Cocor, care îi aduce primul Premiu de Stat pentru proză. Este implicat în campaniile culturale ale noului regim, conduce Comitetul Național pentru Apărarea Păcii și reprezintă România la Consiliul Mondial al Păcii. Primește în 1951 Premiul Internațional pentru Pace, iar în 1961 Premiul Lenin pentru Pace.

Boala îi umbrește ultimii ani. Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb. Este îngrijit de o echipă de medici condusă de Nicolae Gh. Lupu. Familia se retrage în zona Neamțului, într-o vilă din apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț. Este vizitat de prieteni din literatură și politică, între care Alexandru Rosetti.

Mihail Sadoveanu moare la 19 octombrie 1961, la București.

A lăsat în urmă peste o sută de volume individuale și una dintre cele mai puternice prezențe din literatura română. Dar a lăsat și o întrebare care nu poate fi ocolită. Cum se judecă împreună o operă uriașă și un traseu politic atât de apăsat? Tocmai această tensiune explică de ce Sadoveanu continuă să fie nu doar citit, ci și discutat. Istoria lui nu încape într-o singură etichetă.