Cum a ajuns Sergiu Nicolaescu cel mai prolific și mai vizionat regizor român

Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu. Imagine: Cristianradunema, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

Pe ecran, Sergiu Nicolaescu a pus armate, domnitori, comisari și mulțimi în mișcare. În viața publică, a stârnit alt fel de bătălii: despre propagandă, despre istorie, despre putere. Puțini cineaști români au avut o asemenea întindere. Zeci de filme, peste 1 miliard de spectatori, replici intrate în folclorul urban și o prezență care a depășit epocile.

Dar această ascensiune nu poate fi spusă doar în cifre. Ea trece printr-un regizor care și-a construit singur legenda, prin filme istorice făcute cu resursele unui stat care cerea loialitate, printr-un succes popular ieșit din comun și prin controverse care nu s-au stins nici după moarte.

De la Târgu Jiu la platourile de filmare

Sergiu Florin Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu Jiu, într-o familie de aromâni. La cinci ani, părinții săi au părăsit orașul și s-au stabilit la Timișoara. A absolvit Universitatea Politehnica București ca inginer mecanic, iar după absolvire a lucrat inițial la Buftea, apoi la filmări combinate în cadrul Studioului cinematografic Alexandru Sahia, specializat în filme documentare și jurnale de actualități.

În acei ani s-au format deprinderile care aveau să-i definească felul de a lucra: era curios, inteligent, bine organizat, neobosit și dornic de învățătură. A debutat ca regizor cu scurtmetrajul Scoicile nu au vorbit niciodată. Scurtmetrajul Memoria Trandafirului i-a atras atenția internațională, fiind un succes la Cannes.

Istoria ca spectacol

Primul film de lung metraj a fost coproducția româno-franceză Dacii, debutul unui parteneriat artistic cu Titus Popovici. A urmat Mihai Viteazul, film care a participat la Festivalul Internațional de Film de la Moscova și a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972.

Marian Țuțui considera că Mihai Viteazul este probabil cel mai bun film istoric românesc, un film spectaculos care respectă aproape întru totul adevărul istoric. În aceeași direcție mergea și observația lui Adrian Cioflâncă, pentru care Nicolaescu a fost „cel mai redutabil producător de istorie populară în limbaj cinematografic”, un autor care a acoperit prin filmele sale antichitatea, evul mediu, epoca modernă și epoca contemporană.

Filmele sale istorice au fost făcute la scară mare. Pentru filmul Mihai Viteazul, a coordonat o echipă de 5.000 de oameni, actori și figuranți. A fost sprijinit de Ministerul Apărării cu efective și echipament militar, iar în alte filme de război a folosit adesea efectivele Armatei Române ca figurație. Această capacitate de a ordona mulțimile, de a controla atacuri, explozii și mișcări de masă a devenit una dintre semnăturile sale.

După Dacii și Mihai Viteazul, a continuat să lucreze pe același teritoriu al istoriei spectaculare. Nemuritorii a construit o aventură pe fundal istoric, iar Mircea, ultimul său film din epoca comunistă, îl arăta pe domnitorul Mircea cel Bătrân într-o lumină tragic-eroică. A urmat, după 1989, și Începutul adevărului (Oglinda), o reconstituire controversată a evenimentelor legate de 23 august 1944.

Comisarul, eroul și auto-înscenarea

Nicolaescu nu s-a mulțumit să regizeze. A intrat adesea el însuși în centrul cadrului. Stilul său regizoral a fost descris ca având o tendință bombastică spre auto-înscenare, regizorul jucând frecvent eroii principali ai propriilor filme.

Unul dintre cele mai cunoscute teritorii ale sale a fost seria Comisarului Moldovan. Cu mîinile curate a fost primul film polițist din serie, iar personajul interpretat de Nicolaescu se numea încă Miclovan. Filmul, realizat cu concursul Ministerului de Interne, era menit să reabiliteze imaginea Securității. În Un comisar acuză, Miclovan devine Moldovan, iar intriga ficționalizează evenimentele din jurul asasinării foștilor demnitari de către legionari, la 27 și 28 noiembrie 1940, în ceea ce istoriografia numește Masacrul de la Jilava.

Aici se văd și limitele epocii. Chiar Nicolaescu recunoștea că aportul comuniștilor în evenimente este exagerat, la cererea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Dar tot aici s-au născut personaje pe care publicul nu le-a uitat: Paraipan, jucat de Gheorghe Dinică, și Limbă, interpretat de Jean Constantin.

Criticul Andrei Gorzo a dus observația despre auto-înscenare până la capăt, văzând în personajele jucate de Nicolaescu o proiecție repetată a propriei sale imagini.

„Regele lui Nicolaescu e doar o altă fantezie de-a lui Nicolaescu despre sine, cum era și prințul lui din Orient Express (…) În fanteziile lui, el a fost întotdeauna the king – de fapt, King Kong: un uriaș care e singurul din specia sa, care, supraviețuind, a ajuns într-un timp care nu e timpul său, într-o lume care nu-l mai vrea”.

În oglindă cu aceste judecăți severe au stat admirația și loialitatea publicului. Replici precum „Un fleac, m-au ciuruit.” sau „Nu trage dom Semaca, sunt eu Lăscărică” au ieșit din sală și au intrat în vorbirea de fiecare zi.

Succes uriaș, critici la fel de mari

Nicolaescu a fost de departe cel mai prolific și mai vizionat regizor român: 54 de filme, plus 27 de coproducții, și peste 1 miliard de spectatori, majoritatea din China și Rusia, dar și 130 de milioane din România. Multe dintre filmele sale au fost succese de public și financiare.

Nea Mărin miliardar, prima sa comedie, a devenit cel mai vizionat film românesc al tuturor timpurilor. Ciuleandra a fost considerat de Grid Modorcea „singurul nostru film psihologic”, iar Osînda a fost văzută drept una dintre culmile artistice ale carierei sale regizorale.

Dar aceeași operă a fost citită și ca expresie a unei cinematografii puse în serviciul unei linii ideologice. Ion Caramitru considera că sprijinul de care s-a bucurat în timpul regimului comunist s-a bazat pe faptul că Nicolaescu s-a pus în slujba cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Iulia Blaga observa că publicul tânăr putea prelua filmele sale rupându-le de contextul epocii și fără să sesizeze manipularea. Cristian Mungiu a rezumat creația lui la „călărit în filme cu replici din cartea de istorie”, iar Cristian Tudor Popescu a spus că opera sa este „un polipier de clișee”.

Pe de altă parte, Grid Modorcea îl apăra energic și îl definea drept cineastul care a încercat „Istoria poporului român transpusă pe peliculă”, adăugând că „Opera lui Sergiu Nicolaescu este un fenomen”. Tot Modorcea vorbea despre o „concepție tipic americană, de om de acțiune, de învingător” și formula sintetic o etichetă care a rămas: „El este Hollywood-ul filmului românesc.”

Politica, revoluția și disputa despre adevăr

După Revoluția din 1989, în care a fost implicat, Nicolaescu a intrat în politică și a fost ales în repetate rânduri senator din partea FSN, apoi a FDSN, PDSR și PSD. A fost ales în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000, 2000-2004 și 2008-2012.

La inițiativa sa s-a înființat Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, pe care a condus-o inițial. Comisia a fost acuzată de falsificarea adevărului. În ședința Senatului din 29 martie 1994, Nicolaescu a propus și ținerea unui moment de reculegere pentru generalul Ștefan Gușă, unul dintre responsabilii represiunii sângeroase de la Timișoara din decembrie 1989.

Cariera sa politică nu a rămas la marginea operei, ci a intrat în ea. A scris mai multe cărți referitoare la revoluția din 1989 și a dus mai departe, în parlament și în volume, propria sa versiune asupra evenimentelor. În 2005 declara că nu a fost fericit cu decizia de a intra în politică, pentru că aceasta i-a luat prea mult din timp și nu a mai putut face atâtea filme ca înainte de Revoluție.

Au existat și controverse legate de relația sa cu aparatul regimului comunist. Au circulat informații că, în 1981, ar fi cerut audiență la Nicolae Ceaușescu pentru a-l acuza pe Lucian Pintilie și pe Alexa Visarion de anti-patriotism. Nicolaescu și-a recunoscut inițial semnătura pe o astfel de cerere, apoi a declarat că totul este un fals. Fiind persoană publică în regimul ceaușist, a avut și un dosar la securitate, pe care l-a văzut după 1989.

Sfârșitul și ceea ce a rămas

În ultimele sale decenii, a continuat să regizeze, să joace și să pregătească proiecte noi, chiar dacă ultimele filme, între care Orient Express, 15, Supraviețuitorul, Carol I și Poker, au fost considerate eșecuri critice. A fost criticat și pentru câștigarea preferențială de finanțări publice prin CNC pentru filmele sale.

Viața sa personală a rămas disciplinată până târziu. Spunea că în tinerețe a practicat atletism, călărie, box, tir și rugby. Chiar și la 82 de ani făcea zilnic cel puțin o oră de activitate fizică. A fost căsătorit de trei ori și nu a avut copii, acesta fiind principalul său regret. Accepta însă ideea că filmele sale sunt copiii săi.

La 26 decembrie 2012 a fost internat la Spitalul de Urgență Elias pentru o afecțiune digestivă cronică. A fost operat laparoscopic la 28 decembrie, iar intraoperator a fost descoperită o peritonită localizată cu punct de plecare apendicular. A murit în dimineața zilei de 3 ianuarie 2013, la ora 08.24, la București.

A fost incinerat la 5 ianuarie 2013, la crematoriul Vitan-Bârzești, după cum a fost dorința lui, fapt care a stârnit un scandal public puternic. Controversa nu s-a stins, fiind invocat și testamentul său legalizat în 2008, unde cerea „să mă înmormânteze după datinile creștinești.” Ulterior, urna cu cenușa sa a fost înhumată la Cimitirul Bellu Militar din București.

Ceea ce a rămas este greu de redus la o singură judecată. Un regizor cu succes enorm de public. Un autor de filme istorice și polițiste care au modelat imaginarul popular. Un om susținut de regimul comunist și contestat pentru asta. Un politician implicat în disputa despre decembrie 1989. Și, peste toate, o figură care a făcut din cinema un loc în care istoria, propaganda, spectacolul și memoria publică au stat împreună, adesea fără să poată fi despărțite.