De ce a răsturnat Revoluția Rusă din 1917 vechea ordine

La Petrograd, în noaptea de 24 octombrie/6 noiembrie 1917-25 octombrie/7 noiembrie 1917, un eveniment care avea să schimbe secolul s-a desfășurat aproape fără zgomot. Gărzile Roșii au preluat podurile, gărilor li s-a schimbat stăpânul, banca centrală, poșta și telefonul au trecut sub controlul insurgenților. În oraș, tramvaiele au continuat să circule, teatrele nu și-au întrerupt reprezentațiile, magazinele au rămas deschise. Au existat doar cinci morți și câțiva răniți. Și totuși, în acele ore, puterea se muta.

Revoluția Rusă din 1917 a fost o succesiune de rupturi care au venit una după alta cu o viteză uluitoare. În februarie, regimul țarist s-a prăbușit. În octombrie, bolșevicii au luat puterea și au instalat un regim leninist. A urmat un război civil foarte violent, prăbușirea economiei și o foamete cu foarte mulți morți. Din acest șoc s-a născut lumea sovietică, iar comunismul a căpătat sensul politic pe care îl asociem astăzi cu termenul.

Forța acestui an nu stă doar în ceea ce a distrus, ci și în ceea ce a deschis. Revoluția a fost favorizată de Marele Război și a devenit unul dintre evenimentele fondatoare ale secolului al XX-lea. Dar ea nu a fost un simplu fulger căzut din senin. În spatele exploziei din 1917 se afla o Rusie veche, tensionată, dezechilibrată, împinsă spre limită de război și de incapacitatea regimului de a se reforma.

Un imperiu rigid într-o societate care se schimba

Înainte de 1917, Imperiul Rus era o monarhie autocratică. Abolirea iobăgiei, în 1861, deschisese primele fisuri în vechiul sistem. Țăranii eliberați au fost împinși spre orașe, unde au devenit forță de muncă a industrializării. La începutul secolului al XX-lea, Rusia trăia o creștere urbană spectaculoasă și o puternică fermentație culturală, dar prosperitatea nu cobora până la cei mai mulți.

Economia rămânea arhaică. În 1913, valoarea producției industriale era de două ori și jumătate mai mică decât în Franța, de șase ori mai mică decât în Germania și de paisprezece ori mai mică decât în Statele Unite. Sectorul agricol avea performanțe slabe, iar lipsa infrastructurii de transport bloca modernizarea. Țara era dominată de capitalul străin, care deținea aproape jumătate din activele din Rusia.

În același timp, schimbarea socială era brutală. Clasa muncitoare era încă slabă numeric, dar concentrată în marile centre industriale, unde nemulțumirea putea circula repede. Rusia rămânea în proporție de 85% rurală. Dacă o parte dintre țărani erau relativ înstăriți, numărul celor fără pământ crescuse. Se forma un proletariat rural receptiv la idei revoluționare. Puterea țaristă, însă, rămânea imobilă.

Nu era prima dată când Rusia încerca să se smulgă din această încremenire. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, studenți, muncitori, țărani, nobili, grupări revoluționare și teroriste au încercat să răstoarne guvernul. Represiunea a fost severă. Ohrana, poliția politică țaristă, a urmărit, arestat, deportat. Mulți revoluționari au plecat în exil.

În 1905 izbucnise deja o revoluție, după înfrângerea Rusiei în războiul ruso-japonez. Reprimarea sângeroasă a demonstrației din 9/22 ianuarie 1905, „duminica însângerată”, a rămas o rană deschisă. Atunci au apărut și primele soviete, organe de putere independente de stat. Revoluția din 1917 avea să fie punctul culminant al acestei lungi acumulări.

Februarie, când armata și capitala au întors spatele țarului

Ceea ce a împins imperiul peste margine a fost războiul. Înfrângerile succesive din Primul Război Mondial au subminat regimul. După câteva succese inițiale, armata a suferit pierderi grele. Uzinele nu produceau suficient, rețeaua feroviară era imperfectă, aprovizionarea cu arme și alimente era jalnică. Pierderile umane au atins proporții uriașe: 1.700.000 de morți și 5.950.000 de răniți. Moralul trupelor s-a prăbușit.

Soldații suportau tot mai greu incompetența ofițerilor, intimidările și pedepsele corporale. Foametea se extindea. Mărfurile se răreau. Duma l-a avertizat pe Nicolae al II-lea asupra pericolului și i-a cerut un nou guvern constituțional, dar țarul a ignorat avertismentele. Izolat într-un tren special pe front, și-a pierdut contactul cu realitatea țării. Lipsa de popularitate a țarinei și asasinarea lui Rasputin, în decembrie 1916, au adâncit discreditarea regimului.

În 1915-1916, statul deja nu mai controla „țara reală”. Diverse comitete au început să preia ceea ce administrația nu mai reușea să facă: aprovizionare, îngrijire, comerț. Regimul slăbea, societatea se organiza singură.

În februarie 1917, toate condițiile erau reunite: iarnă grea, penurie de alimente, oboseală de război. Totul a început cu greve spontane ale muncitorilor din Petrograd. La 23 februarie/8 martie 1917, femeile au demonstrat cerând pâine. Forța de muncă din industrie a susținut acțiunea și greva s-a prelungit. În zilele următoare, protestul s-a extins, iar sloganurile au devenit politice: „Jos războiul!”, „Jos autocrația!”

Ciocnirile cu poliția au făcut victime. Protestatarii au prădat secții de poliție și s-au înarmat. Țarul a mobilizat trupele din garnizoană pentru a reprima revolta. La început, soldații au tras și au ucis mulți demonstranți. Dar noaptea, o parte a trupelor s-a alăturat insurgenților. Apoi, toate regimentele din garnizoana Petrograd s-au alăturat rebelilor. Revoluția a triumfat.

Sub presiunea statului major general, Nicolae al II-lea a abdicat la 2/15 martie 1917. Fratele său, marele duce Mihail Alexandrovici Romanov, a refuzat aproape imediat coroana. Țarismul se sfârșise. Primul episod al revoluției a făcut peste o sută de victime, mai ales printre demonstranți, dar căderea rapidă și neașteptată a regimului a trezit un vast val de entuziasm.

Țara cea mai liberă din lume și neputința de a guverna

După abdicare, Rusia a intrat într-o perioadă de confuzie și exaltare. Guvernele provizorii s-au succedat repede. În același timp, sovietele, adunări alese de muncitori, soldați, țărani și marinari, au acoperit în câteva săptămâni aproape toată țara. Ele erau organe de democrație directă și voiau să păstreze și să extindă cuceririle revoluției.

Guvernul provizoriu a abolit pedeapsa cu moartea, a deschis închisorile, a permis întoarcerea exilaților și a proclamat libertățile fundamentale ale presei, de adunare și de conștiință. Antisemitismul de stat a dispărut. În armată, prikazul nr. 1 al sovietului din Petrograd a interzis umilințele ofițerilor și a introdus pentru soldați drepturi de adunare, petiție și presă. În aceste luni, Lenin avea să vorbească despre Rusia ca despre „țara cea mai liberă din lume”.

Dar libertatea nu a rezolvat problema puterii. Guvernul provizoriu, născut din Duma și condus mai întâi de prințul Lvov, avea formal puterea de stat. Sovietele aveau însă sprijinul maselor. Programul sovietului din Petrograd era limpede: pace imediată, pământ țăranilor, ziua de lucru de 8 ore și o republică democratică. Guvernul liberal nu voia nici să rupă alianțele de război, nici să atingă proprietatea nobilimii asupra pământului, nici să acorde imediat revendicările sociale.

Totul a fost împins spre viitoarea Adunare Constituantă, ale cărei alegeri au fost amânate fără sfârșit pe fondul continuării războiului. Astfel, reformele așteptate de milioane de oameni erau mereu promise, niciodată făcute. S-a instalat ceea ce istoria numește dualitatea puterii: guvernul avea autoritate oficială, sovietele aveau încrederea maselor.

La început, sovietele erau dominate de socialiști moderați, menșevici și socialist-revoluționari. Bolșevicii erau în minoritate. Cei mai mulți revoluționari credeau că Rusia este pregătită numai pentru o revoluție burgheză, nu pentru una socialistă. Numai că această logică politică intra în conflict cu urgența socială. Oamenii cereau pace, pământ și pâine acum.

Crizele care au măcinat guvernul și au ridicat bolșevicii

În aprilie, o notă secretă a guvernului către aliați, care arăta că Rusia va continua războiul și va respecta tratatele țariste, a provocat furie. Demonstrațiile au dus la căderea ministrului de externe Pavel Miliukov. În același timp, Lenin, revenit în Rusia, a publicat Tezele din aprilie. El refuza orice sprijin pentru guvernul provizoriu și cerea „întreaga putere sovietelor”, confiscarea și împărțirea terenurilor de către țărani, controlul muncitoresc asupra fabricilor și trecerea imediată la o republică a sovietelor.

La început, aceste idei erau minoritare chiar printre bolșevici. Dar pe măsură ce războiul continua și economia se prăbușea, ele au început să câștige teren. În iunie, bolșevicii erau majoritari în sovietul muncitoresc din Petrograd.

Totuși, vara a adus o nouă încercare pentru guvern. Alexandr Kerenski, ministru de război și apoi șef al guvernului, a încercat să salveze situația printr-o ofensivă militară. După un prim succes datorat generalului Brusilov, ofensiva a eșuat. Soldații au refuzat să intre în linia întâi, armata a intrat în descompunere, dezertările au devenit frecvente. La 3 și 4 iulie, soldații din Petrograd, alături de muncitori, au ieșit în stradă cerând sovietului să preia puterea.

Bolșevicii au considerat că este prea devreme pentru răsturnarea guvernului și s-au opus revoltei premature. Represiunea a căzut totuși asupra lor. Troțki a fost închis, Lenin a fugit în Finlanda, ziarul bolșevic Rabotci i Soldat a fost interzis. Regimentele de mitraliori au fost desființate, muncitorii dezarmați, pedeapsa cu moartea, abolită în februarie, a fost reintrodusă.

Pe front, între 18 iunie și 6 iulie, ofensiva de pe frontul de sud-vest s-a soldat cu 58.000 de morți fără vreun succes. În provincie au fost semnalate pogromuri. Kerenski, ajuns în fruntea guvernului după Gheorghi Lvov, își pierdea sprijinul maselor și părea incapabil să stăvilească reacțiunea.

Momentul decisiv a venit la sfârșitul lunii august. Generalul Kornilov a trimis spre Petrograd Corpul 3 de cavalerie, sub comanda generalului Aleksandr Krîmov, cu scopul declarat de a înăbuși sovietele și organizațiile muncitorești și de a menține Rusia în război. În fața incapacității guvernului de a se apăra, bolșevicii au organizat apărarea capitalei. Muncitorii au săpat tranșee, feroviarii au deviat trenurile pe linii secundare, iar trupele s-au împrăștiat.

Eșecul puciului a schimbat totul. Masele s-au reînarmat, bolșevicii au ieșit din semi-clandestinitate, deținuții politici din iulie au fost eliberați, inclusiv Troțki. Kerenski a pierdut sprijinul dreptei fără să câștige încrederea stângii. Puciul lui Kornilov a arătat că pericolul contrarevoluției era real și a împins tot mai mulți muncitori și soldați spre bolșevici.

La 31 august, sovietul de la Petrograd a dat majoritatea bolșevicilor, iar la 30 septembrie l-a ales pe Troțki președinte. În aceeași dinamică, sovietul de la Petrograd și 126 de soviete din provincie au adoptat o rezoluție în favoarea transferului puterii către soviete. În sate, țăranii au trecut și ei la acțiune. În vara lui 1917, au confiscat pământurile moșierilor fără să mai aștepte reforma agrară. Soldații, în mare parte de origine țărănească, dezertau în masă pentru a participa la împărțirea terenurilor. Tranșeele se goleau puțin câte puțin.

Octombrie, lovitura care a reușit pentru că statul se golise

În octombrie, Lenin și Troțki au considerat că a venit timpul. Guvernul provizoriu era izolat și discreditat. În partidul bolșevic au existat dispute puternice. Kamenev și Zinoviev voiau să se mai aștepte. Lenin și Troțki au impus însă linia insurecției. A fost creat un Comitet Militar Revoluționar în cadrul sovietului din Petrograd, condus de Troțki. El a obținut susținerea sau neutralitatea garnizoanei și a pregătit metodic ocuparea punctelor strategice ale orașului.

Insurecția a început în noaptea de 24 octombrie/6 noiembrie 1917-25 octombrie/7 noiembrie 1917. Ea s-a desfășurat aproape fără vărsare de sânge. Doar câteva batalioane de cadeți sprijineau guvernul. Marea majoritate a regimentelor din capitală s-au declarat favorabile revoltei sau neutre. Atacul final asupra Palatului de Iarnă a fost mult mai puțin dramatic decât avea să arate mai târziu legenda oficială.

A doua zi, Troțki a anunțat dizolvarea guvernului provizoriu în fața Congresului Pan-Rus al Sovietelor Deputaților Muncitorilor și Țăranilor. Dintre cei 562 de delegați prezenți, 382 erau bolșevici și 70 socialist-revoluționari de stânga. O parte dintre delegați au părăsit sala, considerând preluarea puterii ilegală. Dar sovietele au ratificat constituirea unui Consiliu al Comisarilor Poporului format în întregime din bolșevici, până la convocarea Adunării Constituante.

În câteva ore, noul regim și-a fixat direcția. Lenin a anunțat eliminarea diplomației secrete și propunerea unei „păci juste și democratice, imediate, fără anexiuni și fără cedări teritoriale”. A urmat decretul asupra pământului, care abolea imediat, fără compensație, marea proprietate. A fost desemnat noul guvern, Consiliul Comisarilor Poporului.

Au urmat apoi alte măsuri: o nouă abolire a pedepsei cu moartea, naționalizarea băncilor la 14 decembrie, controlul muncitoresc asupra producției, crearea unei miliții muncitorești, ziua de lucru de opt ore, afirmarea suveranității și egalității în drepturi a tuturor popoarelor din Rusia, dreptul la autodeterminare, separarea dintre Biserica Ortodoxă și stat, trecerea la calendarul gregorian. În 33 de ore, noua putere a adoptat măsuri pe care guvernul provizoriu le amânase opt luni.

Încă din primele ore a apărut și disputa care nu s-a stins nici astăzi. A fost Octombrie o revoluție sau o lovitură de stat? Dezbaterea exista chiar atunci. Pentru unii contemporani și pentru mulți istorici, tehnic vorbind, a fost un puci. Dar acest puci nu poate fi desprins de contextul unei efervescențe revoluționare reale, de sprijinul sau cel puțin de acceptarea unei părți importante a maselor, și de golirea de autoritate a guvernului pe care l-a înlocuit.

După victorie, drumul spre război civil

Preluarea puterii la Petrograd nu a însemnat liniște. Încercarea de a cuceri Moscova, între 28 octombrie-2 noiembrie, a întâlnit o rezistență violentă. Trupele guvernamentale au mitraliat 300 de gărzi roșii și muncitori dezarmați. După o săptămână de lupte grele, bolșevicii au preluat controlul orașului. La 12 noiembrie, noua putere a zădărnicit o încercare de a recuceri Petrogradul, efectuată de Kerenski și de cazacii generalului Krasnov.

Primele săptămâni au adus și problema coaliției. Mulți socialiști doreau lărgirea guvernului cu reprezentanți ai altor partide socialiste. Lenin a refuzat o coaliție generală, dar a acceptat continuarea negocierilor cu socialist-revoluționarii de stânga, dintre care unii au intrat în guvern în decembrie 1917.

În același timp, noua putere a început să se înăsprească. La 20 decembrie 1917 a fost înființată Ceka, „Comisia Extraordinară pentru Lupta împotriva Actelor de Sabotaj și Contrarevoluției”, instrument provizoriu de represiune, independent de justiție. Conducerea ei a fost încredințată lui Felix Dzerjinski. Decretul viza printre dușmani KD, SR de dreapta, jurnaliștii, greviștii. În câteva luni, aparatul a crescut rapid.

Promisiunea de pace a dus la Brest-Litovsk. Un armistițiu s-a semnat la 15 decembrie, iar negocierile au început la 22 decembrie. După reluarea ofensivei germane, poziția lui Lenin pentru semnarea imediată a păcii a predominat. La 3 martie 1918, tratatul de la Brest-Litovsk a privat Rusia de 26% din populație, 27% din suprafața cultivată și 75% din producția de oțel și fier. Pentru regimul nou, deja confruntat cu colaps economic, situația părea disperată.

În decembrie 1917 au avut loc alegerile pentru Adunarea Constituantă. Bolșevicii au obținut 25% din voturi și 175 de deputați din 707. Majoritatea rurală a votat pentru socialiștii revoluționari. Adunarea a fost dizolvată de gărzile roșii imediat după prima sa ședință, la 19 ianuarie 1918. O parte a populației a rămas indiferentă, dar a existat și un protest în cursul căruia douăzeci de manifestanți au fost uciși. Gestul a marcat o nouă trecere: puterea sovietelor începea să se transforme într-o putere de stat concentrată în mâinile partidului bolșevic.

De aici înainte, conflictul a crescut din toate direcțiile. Rusia era devastată economic. În ianuarie 1918, rația medie de grâu în marile orașe a scăzut la 3 livre pe lună. Țăranii deja împărțeau pământul, dar orașele mureau de foame. Rechizițiile au reapărut. În același timp, armatele albe, mișcările naționale, socialiștii antibolșevici, anarhiștii și armatele verzi țărănești au intrat în luptă.

Revoluția care izbucnise în numele păcii, pământului și libertății a intrat astfel într-un război civil foarte violent. Victoria bolșevicilor avea să ducă la reconstruirea unui stat puternic, sub autoritatea unui singur partid, și la subordonarea acelor forme de autonomie socială care explodaseră în 1917. Tocmai de aceea Revoluția Rusă rămâne atât de disputată. A promis eliberare și a deschis, în același timp, drumul unui nou tip de putere.