De ce a întemeiat Theodor Aman primele școli românești de arte frumoase

Theodor Aman Alexandru Lupescu. Imagine: Theodor Aman, domeniu public, via Wikimedia Commons

La 5 octombrie 1864, prin decretul nr. 1272, lua ființă la București Școala de Arte Frumoase. În spatele acelui moment se aflau doi întemeietori, Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. Pentru Aman, miza nu era doar propria carieră. Într-o lume în care școlile de artă nu existau încă, iar „meseria” de artist continua să fie disprețuită, el încerca să schimbe însăși condiția artei în Principatele Unite.

De aceea numele lui a rămas legat nu numai de tablouri, gravuri și scene istorice, ci și de începutul unei construcții instituționale. Theodor Aman este considerat, pentru istoria plasticii românești, primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului, unul care a influențat și a grăbit deschiderea spre modernitate până la izbucnirea Războiului Ruso-Turc din 1877.

Din Câmpulung spre școlile Europei

Theodor Aman s-a născut la 20 martie 1831, la Câmpulung, în Țara Românească, în familia unui negustor bogat, Dimitrie Mihali Dimo, poreclit Aman, de origine cuțovlahă, dar și armeană. Tatăl său fusese ridicat la rangul boieresc de serdar în 1818 de Ioan Vodă Caragea. Mama sa, Despina, alintată Pepica, era de origine greacă și se născuse la Paris.

Părinții, originari din Craiova, se stabiliseră pentru puțin timp la Câmpulung Muscel din cauza unor împrejurări grele, prezența rușilor și izbucnirea unei epidemii de ciumă. Theodor s-a născut în cartierul Tabaci, în locuința unui condicar numit Ilie Vlădoianu.

A urmat Școala Centrală din Craiova, unde a luat lecții de desen cu Constantin Lecca, apoi cursurile Colegiului Sfântul Sava din București, la clasa profesorului Carol Wallenstein. Anii de la Sfântul Sava au contat mult pentru formarea sa. Se pregătea revoluția de la 1848, iar ideile ei, unirea Principatelor, înlăturarea feudalității, întemeierea unui stat autonom, erau susținute de profesori precum A. Treboniu Laurian, Costache Aristia și Aaron Florian.

Pe băncile școlii s-a împrietenit cu partizani ai revoluției, precum George Cretzianu. În acea atmosferă, conștiința națională și interesul pentru istorie au intrat firesc în orizontul său. Între 1848 și 1850, colegiul Sfântul Sava a fost închis. Viața artistică de acasă era foarte redusă, școli de artă nu existau, iar drumul picturii era îngreunat de prejudecăți și ignoranță. În 1850, Aman a plecat la Paris.

Parisul, cercurile revoluționare și pictura istorică

Între 1850 și 1857 s-a stabilit la Paris. A studiat pictura mai întâi cu Michel Martin Drolling, apoi, din 1851, cu François-Édouard Picot. Acolo a intrat și în cercurile revoluționare românești și s-a împrietenit cu alți artiști și revoluționari români, între care Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu și Cezar Bolliac.

În 1853 a avut prima sa prezentare la Salonul din Paris, unde a expus un Autoportret. În acest mediu, influențat de ideile revoluționare, a realizat și picturi cu temă istorică. După aceea a mers la Istanbul, încercând să vândă unele picturi sultanului, și a vizitat Sevastopolul în timpul Războiului Crimeii. Din aceste experiențe s-au născut lucrări istorice legate de aspirațiile naționale românești.

În 1855 a prezentat la Exposition Universelle una dintre lucrările sale cele mai cunoscute, Bătălia de la Alma. Iar scena succesului său la Constantinopol a rămas celebră. Oscar Cisek amintea momentul în care sultanul i-a admirat Bătălia de la Oltenița, oferindu-i douăzeci de mii lei în hârtie și decorația Medjidia. Tabloul a fost litografiat de Adolphe Bayot, prin casa Goupil, iar un exemplar imprimat la Lemercier păstrează mențiunea autografă a artistului:

„M. S. Sultanul posedă originalul”

În 1857 s-a întors în țară și s-a stabilit la București. Când a revenit acasă, a fost ridicat la rang de boier pitar de domnitorul Barbu Știrbei, în 1856, ca răsplată pentru eforturile sale de afirmare în domeniul artelor. Mai târziu, criticii aveau să observe că, fără să-și renege averea, titlul și originile boierești, Aman a păstrat toată viața ținuta unui „senior al artelor”.

Momentul 1864

Anul 1864 a fost punctul de cotitură. Atunci, la Iași și la București, s-au întemeiat primele școli românești de arte frumoase. La București, Aman și Gheorghe Tattarescu l-au convins pe Alexandru Ioan Cuza să întemeieze Școala de Arte Frumoase. Aman a fost numit primul director și a rămas în această funcție până la moarte.

În paralel, a fost și inițiatorul primelor saloane de artă numite Expoziția Artiștilor în Viață, începând din 1865. Această activitate spune mult despre felul în care își înțelegea rolul. Nu era vorba numai despre a picta, ci despre a crea un cadru în care arta să poată exista public, organizat și durabil.

În același timp, pictura sa purta urmele unei duble fidelități: către marile modele europene și către subiectele locale. Se dedicase picturii sub influența maeștrilor Renașterii italiene, dar, revenit pe meleagurile natale, s-a inspirat și din viața muscelenilor, lăsând peisaje din Câmpulung și împrejurimi.

Casa-atelier din Mahalaua Boteanu

După înființarea Școlii de Belle-Arte din București, Theodor Aman s-a dedicat unui proiect care îl preocupase încă din 1857: construirea unui spațiu în care să poată locui, crea și lucra pânze de mari dimensiuni. A imaginat acest spațiu chiar și într-o acuarelă păstrată în Cabinetul de stampe al MNAR.

Planul s-a transformat într-un proiect realizat de antreprenorul Fr. Scheller, după indicațiile precise ale artistului. Casa a fost ridicată în Mahalaua Boteanu, pe locul primit ca zestre de Ana, născută Politimos, cu care s-a căsătorit în 1865. Contractul, perfectat la 25 februarie 1868, prevedea ca suma de 126.000 lei vechi să fie plătită eșalonat, după etapele lucrării. În cele 17 puncte ale contractului apăreau detalii tehnice și cerințe privind materialele, sub semnul unei exigențe simple și ferme: lucrarea să fie „curată si solidă”.

Casa și atelierul au fost construite între februarie 1868 și octombrie 1869, în stil pompeian. În vremea aceea, locul a devenit unul monden. Aici se întâlnea protipendada Bucureștiului. Alexandru Tzigara-Samurcaș spunea despre atelierul său că era „singurul centru artistic în care se aduna elita bucureșteană a timpului”, elită care vedea în Aman nu doar artistul preferat, ci și „deschizătorul de drum pentru atâtea tendințe noi”. Astăzi, această casă este cunoscută ca Muzeul „Theodor Aman”, prima casă-atelier a unui artist român și cel mai vechi muzeu de artă deschis în București.

Pictorul istoriei și al scenei de gen

Opera lui Theodor Aman este bogată și variată. A realizat scene istorice, portrete, peisaje și scene de gen. Între lucrările menționate se află Dezrobirea țiganilor (1848), Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul (1852), Bătălia de la Oltenița (1854), Bătălia de la Alma (1855), Bătălia românilor cu turcii în insula Sf. Gheorghe (1859), Unirea principatelor (1859), Vlad Țepeș și solii turci (1861-1864), Izgonirea turcilor la Călugăreni (1872), Tudor Vladimirescu (1874-1876), Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș (1885-1887) și Hora de la Aninoasa (1890).

Alături de acestea apar și lucrări precum Pe o bancă în Cișmigiu, Peisaj cu barca pe lac, Stradă în Sinaia, Portul Constanța, Canoniera în portul Constanța, Petrecere în familie sau În parc. În ultima parte a carierei, a expus în 1889 și 1890 la New Museum și s-a concentrat asupra naturii statice și a portretelor mici.

Toate acestea explică de ce este văzut ca pictor, gravor și profesor, dar și ca un om care a dat artei românești o nouă disciplină publică. El nu a lucrat într-un domeniu deja așezat. A ajutat la așezarea lui.

După moartea lui, lupta pentru memorie

Theodor Aman a murit la 19 august 1891, la București. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu. După moartea sa, soția lui, Ana, a încercat să îndeplinească ultima lui dorință: deschiderea unui muzeu în casa sa. Pentru ca moștenirea artistică să nu se risipească, ea a făcut numeroase demersuri către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și către Casa Regală.

Într-un memoriu din 29 martie 1902, a propus cedarea casei, anexelor și colecției în schimbul acoperirii unui împrumut contractat în 1896 la Creditul Funciar Urban și al acordării unei pensii viagere. A revenit în iunie, apoi la 29 noiembrie, inclusiv către Spiru Haret. Prima rezoluție, din 13 iunie 1903, a fost nefavorabilă. La 9 martie 1904, problema a fost repusă în discuție în Consiliul de Miniștri.

În 1904, clădirea, colecția de pictură și gravură, instrumentele de lucru și mobilierul reședinței au intrat în posesia statului printr-un act de vânzare semnat la 2 iunie 1904 de Spiru Haret și Ana Aman, autentificat la 4 iunie. Ministerul prelua împrumutul de 70.000 lei și îi asigura Anei Aman o pensie viageră de 800 lei lunar. Alexandru Tzigara-Samurcaș a fost numit director și a primit misiunea de a amenaja încăperile casei pentru vizitare și de a scoate un album al muzeului.

La 16 iunie 1908, Muzeul „Theodor Aman” s-a deschis oficial, în prezența a peste o sută de persoane. Astfel, proiectul unui pictor care dorise un spațiu pentru lucru și viață a devenit, după moartea sa, un loc al memoriei publice.